Cap. 44 - Trecerea Iordanului

 

Israeliţii au plâns mult după conducătorul luat de la ei şi, în cinstea lui, s-au ţinut treizeci de zile de ceremonii speciale. Niciodată înainte de plecarea lui nu recunoscuseră valoarea sfaturilor lui înţelepte, simţămintele lui părinteşti, pline de gingăşie, şi credinţa lui neclintită. Cu o nouă şi profundă apreciere, ei şi-au amintit de lecţiile preţioase pe care el li le dăduse pe când era încă cu ei. Moise era mort, dar influenţa lui n-a murit o dată cu el. Aceasta urma să trăiască mai departe şi să renască în inima poporului său. Multă vreme urma ca amintirea acestei vieţi altruiste şi sfinte să rămână scumpă pentru ei; cu putere liniştită şi convingătoare, ea avea să influenţeze însăşi viaţa acelora care în decursul vieţii lui nu luaseră seama la cuvintele sale dătătoare de viaţă. După cum strălucirea soarelui care apune luminează vârful munţilor chiar şi după ce soarele a scăpătat de mult dincolo de înălţimi, la fel faptele celor buni, curaţi şi sfinţi împrăştie lumină după ce ei de multă vreme au plecat. Faptele lor, cuvintele lor, exemplul lor trăiesc veşnic. „Pomenirea celui neprihănit ţine în veci." (Ps.112,6). Deşi erau plini de durere pentru această pierdere mare, ei înţelegeau totuşi că nu erau părăsiţi. Ziua, stâlpul de nor stătea deasupra cortului întâlnirii, iar noaptea, stâlpul de foc, ca asigurare că Dumnezeu continua să fie Sprijinitorul şi Conducătorul lor, dacă ei aveau să umble pe calea poruncilor Lui. Iosua era acum conducătorul recunoscut al lui Israel. El fusese cunoscut mai ales ca războinic, iar darurile şi virtuţile lui aveau o deosebită valoare îndeosebi în acest timp al istoriei lui Israel. El era curajos, hotărât şi stăruitor, grabnic, incoruptibil, negândindu-se să tragă vreun folos în timp ce se îngrijea de cei daţi în atenţia lui şi, mai presus de toate, însufleţit de o vie credinţă în Dumnezeu - aşa era caracterul bărbatului ales de Dumnezeu să conducă oastea lui Israel cu prilejul trecerii pe pământul făgăduit. În timpul rămânerii în pustie, el lucrase ca prim sfetnic al lui Moise şi, prin credincioşia lui nepretenţioasă şi liniştită, prin statornicia lui când alţii se clătinau, prin hotărârea lui de a susţine adevărul în timp de primejdie, dovedise, cu mult timp înainte de a fi chemat prin glasul lui Dumnezeu în acest loc, că era vrednic să fie urmaşul lui Moise. Iosua privise cu mare îngrijorare şi cu multă neîncredere în sine la datoria care-i stătea înainte; dar spaima lui a fost înlăturată prin asigurarea de la Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine, cum am fost şi cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi… căci tu vei da în stăpânirea poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da" (vezi Iosua 1,5). Din munţii Libanului până departe, la ţărmurile mării, şi până la malul Eufratului, la răsărit, totul trebuia să fie al lor. La făgăduinţa aceasta s-a adăugat porunca: „Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise". Îndrumarea Domnului spunea: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei ziua şi noaptea"; „nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face". Israeliţii îşi aveau încă tabăra pe partea răsăriteană a Iordanului, care era cea dintâi piedică în ce priveşte luarea în stăpânire a Canaanului. „Acum scoală-te", a fost cea dintâi însărcinare dată de Dumnezeu lui Iosua, „treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel". Nu i s-a dat însă nici o îndrumare cu privire la drumul pe care trebuia să treacă. Iosua ştia totuşi că, atunci când Domnul poruncea ceva, pregătea pentru popor şi o cale pentru a putea să împlinească cele poruncite; şi, în credinţa aceasta, neînfricatul conducător a luat măsuri pentru înaintare.

La oarecare depărtare dincolo de fluviu, în dreptul locului unde era tabăra israeliţilor, se afla cetatea Ierihonului, puternic întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului ţinut şi trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel. De aceea, Iosua trimise doi tineri ca iscoade pentru a cerceta cetatea şi a se asigura într-o măsură oarecare cu privire la numărul locuitorilor, resursele lor şi trăinicia fortificaţiilor. Locuitorii cetăţii, înspăimântaţi şi neîncrezători, vegheau fără răgaz, iar iscoadele au fost în mare primejdie. Dar ei au fost găzduiţi, cu riscul vieţii, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei, i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. Iscoadele s-au înapoiat cu vestea: „Cu adevărat Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră". În Ierihon li se spusese: „Am auzit cum la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ". În sfârşit s-au dat ordine ca toţi să se pregătească de înaintare. Poporul trebuia să aibă hrană pregătită pentru trei zile, iar oastea trebuia să fie gata de luptă. Toţi s-au încins bucuros să urmeze planurile conducătorului şi l-au asigurat de încredere şi susţinere din partea lor: „Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise; numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise". La plecarea din tabără, din dumbrăvile cu salcâmi de la Sitim, oastea a pornit spre ţărmul Iordanului. Ştiau totuşi că fără ajutor de la Dumnezeu nu puteau nădăjdui să treacă de cealaltă parte. În acel timp al anului, primăvara, zăpada care se topea umflase aşa de mult apele Iordanului, încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputinţă să se treacă dincolo prin vadurile obişnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie făcută printr-o minune. La porunca lui Dumnezeu, Iosua dădu ordin poporului să se sfinţească; trebuia să-şi îndepărteze păcatele şi să se curăţească de orice întinăciune din afară, „căci mâine", a zis el, „Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru". „Chivotul legământului Domnului" trebuia să meargă înaintea oastei. Când dovada prezenţei Domnului, purtată de preoţi, va fi văzută plecând din mijlocul taberei şi pornind spre râu, „să plecaţi din locul în care sunteţi şi să porniţi după el". Li s-a spus amănunţit cum urma să aibă loc trecerea, iar Iosua a zis: „Prin aceasta veţi cunoaşte că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru şi că va izgoni dinaintea voastră pe canaaniţi… Iată, chivotul legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan". La timpul hotărât a început plecarea, când chivotul purtat pe umerii preoţilor a deschis convoiul. Poporului i se poruncise să rămână mai în urmă, aşa încât între el şi chivot să fie o depărtare cam de un kilometru şi mai bine. Toţi au privit cu cel mai mare interes cum preoţii au coborât la ţărmul Iordanului. Au văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluviul înfuriat şi înspumat, până ce picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată, apele ce veneau dinspre sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele mai de jos au curs mai departe, lăsând albia fluviului curată. La porunca divină, preoţii au înaintat până în mijlocul fluviului şi au rămas acolo, până când toată oastea a coborât şi a trecut pe celălalt ţărm. În felul acesta, s-a întipărit în mintea tuturor israeliţilor faptul că puterea care ţinea pe loc apele Iordanului era aceeaşi care deschisese pentru părinţii lor, cu patruzeci de ani în urmă, un drum prin Marea Roşie. După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe ţărmul apusean şi chivotul. Abia apucaseră să se aşeze într-un loc sigur şi, îndată după ce preoţii au păşit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăşi liberă să curgă la vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a fluviului. Nu trebuia ca generaţiile viitoare să rămână fără o amintire a acestei mari minuni. În timp ce preoţii care purtau chivotul stăteau încă în mijlocul Iordanului, doisprezece bărbaţi aleşi mai înainte, câte unul de fiecare seminţie, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din locul unde stăteau preoţii, şi au dus-o dincolo, pe ţărmul apusean. Pietrele acestea trebuia să fie aşezate ca un monument de aducere aminte pe locul celei dintâi tabere a lor. S-a dat poruncă poporului să povestească copiilor şi copiilor copiilor lor despre minunata eliberare pe care Dumnezeu o lucrase pentru ei, cum spunea Iosua: „Pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru". Influenţa pe care minunea aceasta o avea atât asupra evreilor cât şi asupra vrăjmaşilor lor era de cea mai mare însemnătate. Aceasta era pentru Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare şi-i adăpostea, o dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. Le era necesară o dovadă de felul acesta pentru a le îmbărbăta inima când au pornit la cucerirea ţării - la împlinirea marii însărcinări în faţa căreia credinţa părinţilor lor se clătinase cu patruzeci de ani mai înainte. Domnul îi spusese lui Iosua înainte de a-i trece pe cealaltă parte: „Astăzi voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise". Iar succesul a îndeplinit făgăduinţa. „În ziua aceea, Domnul a înălţat pe Iosua înaintea întregului Israel şi s-au temut de el, cum se temuseră de Moise, în toate zilele vieţii lui". Această faptă a puterii dumnezeieşti mai avea ca scop să sporească teama cu care erau priviţi de neamurile din împrejurimi şi, în felul acesta, să pregătească drumul pentru o biruinţă mai uşoară şi deplină. Când a sosit vestea la regii amoriţilor şi canaaniţilor că Dumnezeu oprise pe loc apele Iordanului în faţa copiilor lui Israel, inima lor a început să tremure de spaimă. Mai înainte, evreii bătuseră cinci regi ai madianiţilor, pe puternicul Sihon, regele amoriţilor, şi pe Og din Basan, iar acum trecerea peste Iordanul revărsat şi năvalnic a umplut de groază neamurile înconjurătoare. Atât canaaniţilor, cât şi lui Israel şi chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului, era în mijlocul poporului Său şi că El n-avea să-i părăsească, nici să Se depărteze de ei. La mică depărtare de Iordan, evreii şi-au aşezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua i-a tăiat împrejur"; copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal şi au prăznuit Paştele" (Iosua 5,3.10). Suprimarea circumciziunii, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumciziunea, fusese rupt. Iar suspendarea sărbătorii Paştelor, ziua de amintire pentru eliberarea din ţara Egiptului, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorinţa lor de a se întoarce pe pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său şi semnul legământului a fost restabilit. Toţi cei născuţi în pustietate au fost tăiaţi împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat de deasupra voastră ocara Egiptului" (Iosua 5,9-12). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire". Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului şi asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul, când se aşteptaseră să-l primească, îndată după ieşirea lor din Egipt. Vrăjmaşii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, şi spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în ţara făgăduită. Acum Domnul Îşi dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în faţa poporului Său, iar vrăjmaşii lor nu-i mai puteau ocărî. „În a patrusprezecea zi a lunii" a fost sărbătorit Paştele pe câmpia Ierihonului. „A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului, în anul acela." (Iosua 5,9-12). Se sfârşiseră anii peregrinajului lor prin pustie. Picioarele israeliţilor au călcat în sfârşit pe pământul ţării făgăduite.