Lecția 10. Ucenicul iubit

Versetul de memorat: „Pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:2). 

Studiu recomandat: Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 236-248 (cap. 25, Unitatea creștină). 

„Mai mult decât tovarășii lui, Ioan, ucenicul iubit, s-a supus puterii vieții uimitoare [a lui Hristos].” — Hristos, Lumina lumii, p. 250 (cap. 15, La ospățul de nuntă). 

DUMINICĂ, 30 NOIEMBRIE  

1. CARACTERUL LUI IOAN 

a. Ce defecte serioase de caracter erau evidente în Ioan? Marcu 3:17. 

Marcu 3:17: „Iacov, fiul lui Zebedei, și Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele Boanerghes, care, tălmăcit, înseamnă: „Fiii tunetului”. 

„Ioan nu poseda din fire frumusețea caracterului pe care a arătat-o mai târziu experiența sa. De la natură, el avea defecte serioase. El era nu doar mândru, cu apreciere de sine, și ambițios după onoare, ci și nestăpânit, și răzbunător când era vătămat. El și fratele său erau supranumiți ´fiii tunetului´. Un temperament rău, dorința de răzbunare, spiritul critic, erau toate în ucenicul iubit.” — Istoria faptelor apostolilor, p. 540 (cap. 53, Ioan cel iubit). 

b. Ce experiență arată în mod clar natura răzbunătoare a lui Ioan și a fratelui său, Iacov? Luca 9:51-56. 

Luca 9:51-56: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim. A trimis înainte niște soli, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov și Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat și le-a zis: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Și au plecat într-alt sat.” 

„Nu face parte din misiunea lui Hristos a-i constrânge pe oameni să Îl primească. Satan și oamenii mânați de spiritul său sunt cei care încearcă să constrângă conștiința. Sub un pretext de zel pentru neprihănire, oamenii care sunt aliați cu îngerii răi aduc uneori suferință asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor despre religie; însă Hristos manifestă întotdeauna îndurare, întotdeauna încercând să îi câștige prin revelarea dragostei Sale. El nu poate admite niciun rival în suflet, nici nu poate accepta un serviciu parțial; ci El dorește doar slujire voluntară, predarea de bună voie a inimii sub constrângerea dragostei.” — Ibid., p. 541 (cap. 53, Ioan cel iubit). 

LUNI, 1 DECEMBRIE  

2. SETEA DE SUPREMAȚIE  

a. Ce anume avem nevoie să învățăm din cererea privitoare la Ioan, care aproape a cauzat o diviziune serioasă între ucenici? Marcu 10:35-37; 9:35. 

Marcu 10:35-37: „Fiii lui Zebedei, Iacov și Ioan, au venit la Isus și I-au zis: „Învățătorule, am vrea să ne faci ce-Ți vom cere.” El le-a zis: „Ce voiți să vă fac?” „Dă-ne”, I-au zis ei, „să ședem unul la dreapta Ta și altul la stânga Ta când vei fi îmbrăcat în slava Ta.” 

Marcu 9:35: „Atunci, Isus a șezut jos, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor!” 

„La un moment dat, Ioan s-a angajat într-o dispută cu câțiva dintre frații săi cu privire la cine dintre ei să fie considerat cel mai mare. Ei nu aveau intenția ca vorbele lor să ajungă la urechea Învățătorului; însă Isus le-a citit inimile, și a folosit ocazia de a le da o lecție de umilință. Nu doar pentru micul grup care a ascultat cuvintele Sale, a fost aceasta, ci trebuia să fie înregistrată pentru beneficiul tuturor urmașilor Săi până la sfârșitul timpului. [Marcu 9:35 citat]. 

Cei care posedă Spiritul lui Hristos nu vor avea nicio ambiție de a ocupa o poziție deasupra fraților lor. Cei care sunt mici în proprii lor ochi sunt cei care vor fi socotiți mari în ochii lui Dumnezeu.” — Sfințirea vieții, p. 55, 56 (cap. 7, Caracterul lui Ioan, subcap. O creatură nouă prin har). 

b. Ce speranță greșită inspirase acea cerere? Fapte 1:6. 

Fapte 1:6: „Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” 

„În ciuda instrucțiunii repetate a lui Hristos cu privire la natura împărăției Sale, acești tineri ucenici încă nutreau speranța unui Mesia care avea să vină să Își ia în stăpânire tronul și puterea regală în armonie cu dorințele oamenilor.” — Istoria faptelor apostolilor, p. 541, 542 (cap.53, Ioan cel iubit). 

c. Cum i-a corectat Isus pe Ioan și pe ceilalți ucenici? Marcu 9:38-41. 

Marcu 9:38-41: „Ioan I-a zis: „Învățătorule, noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău și l-am oprit, pentru că nu venea după noi.” „Nu-l opriți”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Și oricine vă va da de băut un pahar cu apă în Numele Meu, pentru că sunteți ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata.” 

 

„Iacov și Ioan au întâlnit pe unul care, în timp ce nu era un urmaș recunoscut al lui Hristos, alunga demoni în numele Său. Ucenicii i-au interzis omului să lucreze și credeau că aveau dreptate făcând aceasta. Însă când au prezentat acest lucru lui Hristos, El i-a mustrat... Nimeni care se arată în vreun fel prietenos față de Hristos nu trebuia să fie respins. Ucenicii nu trebuie să își îngăduie un spirit îngust, exclusivist, ci trebuie să manifeste aceeași simpatie vastă, pe care o văzuseră în Învățătorul lor. Iacov și Ioan credeau că oprindu-L pe acest om, ei aveau în vedere onoarea Domnului lor; însă au început să vadă că erau geloși pentru onoarea lor. Ei și-au recunoscut eroarea și au acceptat mustrarea.” — Ibid., p. 543, 544. 

MARȚI, 2 DECEMBRIE  

3. UN CARACTER TRANSFORMAT  

a. Ce s-a întâmplat cu Ioan, în timp ce contempla caracterul lui Hristos—și ce trebuie să învățăm din aceasta? 1 Ioan 1:2, 3. 

1 Ioan 1:2, 3: „Pentru că viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată –, deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos.” 

„Zi de zi, în contrast cu propriul său spirit impetuos, [Ioan] a contemplat gingășia și îndelunga răbdare a lui Isus, și a auzit lecțiile Sale de umilință și răbdare. El și-a deschis inima pentru influența divină, și a devenit nu doar un ascultător, ci un împlinitor al cuvintelor Salvatorului. Eul era ascuns în Hristos. El a învățat să poarte jugul lui Hristos și să ducă povara Sa. 

Isus i-a mustrat pe ucenicii Săi, i-a avertizat și i-a atenționat; însă Ioan și frații Săi nu L-au părăsit; ei L-au ales pe Isus, în ciuda mustrărilor. Salvatorul nu s-a retras de la ei din cauza slăbiciunilor și erorilor lor. Ei au continuat până la sfârșit să se împărtășească din încercările Sale și să învețe lecțiile vieții Sale. Contemplându-L pe Hristos, ei au devenit transformați în caracter.” — Hristos, Lumina lumii, p. 295, 296 (cap. 30, „El a rânduit doisprezece”) . 

„Pot exista defecte marcante în caracterul unei persoane, totuși, când ea devine un adevărat ucenic al lui Isus, puterea harului divin o face o ființă nouă. Dragostea lui Hristos o transformă, o sfințește. Însă când oamenii pretind a fi creștini, și religia lor nu îi face bărbați și femei mai buni în toate relațiile vieții—reprezentanți vii ai lui Hristos în dispoziție și caracter—ei nu sunt ai Săi.” — Sfințirea vieții, p. 55 (cap. 7, Caracterul lui Ioan, subcap. O creatură nouă prin har).

b. După ce a fost transformat de dragostea lui Isus, ce mesaj are Ioan pentru toți credincioșii? 1 Ioan 2:3-5; 3:18; 4:7, 16. 

 

1 Ioan 2:3-5: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem: dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El.” 

1 Ioan 3:18: „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.” 

1 Ioan 4:7, 16: „Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu... 16 Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” 

„Ioan se lupta să îi conducă pe credincioși să înțeleagă privilegiile înălțate care urmau să le vină prin exercitarea spiritului iubirii. Această putere răscumpărătoare, umplând inima, urma să controleze orice alt motiv și să îi ridice pe posesorii ei deasupra influențelor corupătoare ale lumii. Și pe măsură ce acestei dragoste i se permitea să se dezvolte din plin și să devină puterea motrice a vieții, încrederea și credința lor în Dumnezeu și în modul Lui de procedare cu ei urmau să fie depline. Ei puteau să vină atunci la El în încrederea deplină a credinței, știind că urmau să primească de la El orice era necesar pentru binele lor prezent și veșnic.” — Istoria faptelor apostolilor, p. 551, 552 (cap. 54, Un martor credincios). 

MIERCURI, 3 DECEMBRIE  

4. CUM RĂMÂNE CU NOI?  

a. Ca și în cazul lui Ioan, ce rău periculos prevala în biserica din Corint — și poate să ne domine, în mod la fel de ușor și pe noi astăzi? 1 Corinteni 3:1-3. 

1 Corinteni 3:1-3: „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi, și nici acum chiar nu le puteți suferi, pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” 

„Domnul a revărsat mari binecuvântări asupra bisericii Sale. Dreptatea cere ca ea să returneze acești talanți cu dobândă. Pe măsură ce comorile adevărului încredințate păstrării ei au crescut, și obligațiile ei au crescut. Însă, în loc de a dezvolta aceste daruri și de a înainta spre desăvârșire, ea a căzut de la ceea ce obținuse în experiența ei timpurie. Schimbarea în starea ei spirituală a venit treptat și aproape imperceptibil. În timp ce ea a început să caute lauda și prietenia lumii, credința ei a scăzut, zelul ei a început să lâncezească, devoțiunea ei aprinsă a lăsat loc formalității moarte. Fiecare pas de înaintare spre lume, era un pas de îndepărtare de Dumnezeu. În timp ce mândria și ambiția lumească erau nutrite, spiritul lui Hristos s-a îndepărtat, și rivalitatea, disensiunea, și lupta au pătruns pentru a distrage și a slăbi biserica.” — Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 240, 241 (cap. 25, Unitatea creștină). 

„Este imposibil pentru mințile distrase de invidie și luptă să înțeleagă adevărurile spirituale profunde ale cuvântului lui Dumnezeu.” — Ibid., p 241. 

b. Cum ni se cere să ne ridicăm la o chemare mai înaltă decât aceasta? Galateni 5:13-16. 

 

Galateni 5:13-16: „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții. Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.” 

„În planul lui Dumnezeu nu există niciun loc pentru rivalitate egoistă.” — Educația, p. 225 (cap. 25, Educația și caracterul). 

„Creștinii ar trebui să privească drept o datorie religioasă reprimarea spiritului de invidie și rivalitate. Ei trebuie să se bucure de reputația superioară sau de prosperitatea fraților lor, chiar și atunci când propriul lor caracter sau propriile lor realizări par să fie puse în umbră. Mândria și ambiția nutrite în inima lui Satan au fost cele care l-au alungat din cer. Aceste rele sunt profund înrădăcinate în natura noastră căzută, și dacă nu sunt îndepărtate, vor umbri fiecare calitate bună și nobilă, și își vor aduce roadele vătămătoare, invidia și lupta. 

Ar trebui mai degrabă să căutăm adevărata bunătate, decât măreția. Cei care posedă gândul lui Hristos, vor avea păreri umile despre ei înșiși. Ei vor lucra pentru puritatea și prosperitatea bisericii, și vor fi gata să își sacrifice propriile interese și dorințe, mai degrabă decât să cauzeze disensiune între frații lor.” — Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 242 (cap. 24, Nu este acesta fiul tâmplarului?). 

JOI, 4 DECEMBRIE 

5. EDUCAȚIA — O CHEIE  

a. Cum poate educația noastră să ne ajute sau să ne împiedice în cultivarea unui spirit de rivalitate? 2 Corinteni 10:12; Filipeni 2:3; Coloseni 2:8. 

2 Corinteni 10:12: „Negreșit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înșiși și se pun alături ei cu ei înșiși, sunt fără pricepere.”

Filipeni 2:3: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.” 

 

Coloseni 2:8: „Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii, și nu după Hristos.” 

„În instituțiile noastre de învățare trebuia să fie exercitată o influență care avea să contracareze influența lumii, și să nu ofere nicio încurajare îngăduinței apetitului, satisfacerii egoiste a simțurilor, mândriei, ambiției, dragostei de îmbrăcăminte și etalare, dragostei de laudă și flatare, și luptei pentru locurile de frunte și onoruri ca o recompensă pentru activitate școlară bună. Toate acestea trebuiau să fie descurajate în școlile noastre. Ar fi imposibil să evităm toate aceste lucruri, trimițindu-i la școlile publice, unde ar fi zilnic aduși în contact cu ceea ce ar contamina moralitatea lor. În întreaga lume a fost o neglijare atât de mare a instruirii de acasă, încât copiii aflați în școlile publice erau, în majoritatea cazurilor, libertini și cufundați în viciu. 

Lucrarea pe care noi ca popor trebuia să o facem în această chestiune, era de a întemeia o școală, și de a face lucrarea pe care Isus Hristos, din stâlpul de nor, o indicase ca lucrarea poporului Său—de a instrui și educa pe copiii și tinerii noștri să păzească poruncile lui Dumnezeu. Desconsiderarea pe față din partea lumii a legii lui Dumnezeu contamina moralitatea celor care pretindeau că țin legea lui Dumnezeu. Dar noi suntem chemați să urmăm exemplul lui Avraam. Despre El, Domnul a spus: ´Îl cunosc, și știu că va porunci copiilor Săi și casei sale după el, și ei vor ține Calea Domnului, pentru a face dreptate și judecată.´ 

Avraam a trebuit să își părăsească țara și casa tatălui Său, și să locuiască într-o țară străină, pentru a introduce cu succes noua ordine de lucruri în gospodăria sa.” — Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 286 (cap. 37, Către studenții de la Battle Creek). 

VINERI, 5 DECEMBRIE  

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE  

1. Ce trăsături negative de caracter tânjește Hristos să transforme în mine? 

2. Cum ar trebui să răspund eu atunci când alții nu par să mă aprecieze? 

3. Ce pot să învăț din subiectul central al atenției lui Ioan cel transformat? 

4. De ce este spiritul de rivalitate o problemă atât de mare astăzi? 

5. Cum poate modul în care este educat un copil să facă o mare diferență în viață?