„Eu voi fi cu voi întotdeauna”
Isus Își încheie marea misiune dată nouă de a merge și a învăța toate națiunile, cu asigurarea: „Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârșitul lumii. Amin.” (Matei 28:20 engl. KJV).
Când recapitulăm istoria sacră a poporului lui Dumnezeu, există un lucru care captează atenția noastră, și vom fi foarte impresionați de acesta, și anume: modul în care Dumnezeu a interacționat cu poporul Său, modul în care i-a condus, dragostea Sa, îndelunga Sa răbdare, dreptate și loialitate, care întrec orice înțelegere și interpretare umană. Fiecare manifestare a prezenței Sale, a puterii Sale creatoare, a suveranității Sale, a naturii Sale și a legii Sale ne convinge că Dumnezeu este dragoste și că El a fost și va fi întotdeauna așa. În dragostea lui Dumnezeu sunt cuprinse fericirea și binecuvântarea tuturor ființelor create. Mereu și mereu Dumnezeu a promis în cuvântul Său că El va fi cu copiii Săi, că El îi va conduce în mod providențial și îi va binecuvânta și că nu îi va părăsi niciodată. Această promisiune s-a împlinit întocmai în modul în care El a promis.
O lecţie de la vulturi
Moise descrie modul în care Domnul i-a condus pe evrei în călătoria lor prin pustie: „Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui: Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era niciun dumnezeu străin cu El.” (Deuteronom 32:11, 12).
Ce descriere minunată! Pentru puii de vultur, cuibul înseamnă siguranță, confort, comoditate; totul este disponibil, hrana e asigurată. În cuibul lor, puii se simt acasă, siguri. Ce s-ar întâmpla dacă tânărul vultur și-ar petrece toată viața în cuib? S-ar dez- volta el armonios? Ar ajunge el să fie vultur frumos dezvoltat? Cu siguranță, nu. Ar fi un vultur incapabil să zboare, incapabil să își folosească aripile, ar deveni leneș, egoist, așteptând permanent să fie servit; ar rămâne un vultur care și-a pierdut motivația și a trăit în zadar, fără niciun scop. Însă vedeți, vine un moment în care părintele-vultur își scutură cuibul și îi învață pe pui să zboare. Acest „mic vultur în devenire” devine în cele din urmă un vultur matur, impunător, care zboară prin aer cu aripile larg deschise, înfruntând furtuni și făcându-și rost singur de hrană. Vulturul nostru poate să înfrunte de-acum viața, și este capabil să își construiască un cuib pentru sine însuși și să își întemeieze propria familie. Când Moise prezenta imaginea vulturului în versurile acestei cântări, el prezenta doar propria sa experiență și cea a poporului său, o experiență pe care ei o avuseseră cu Dumnezeu de-a lungul vieților lor. Este o descriere acurată a iubirii infinite a grijii lui Dumnezeu pentru ei și a modului delicat și înțelept în care Dumnezeu condusese și tratase iubitul Său popor. Unele aspecte ale acestuia sunt vrednice de menționat:
1. Dumnezeu le-a scuturat „cuibul”
Din vremea lui Avraam, Dumnezeu a „scuturat cuibul” aleșilor Săi. Adesea ei au fost nevoiți să fie despărțiți de familiile care le erau dragi, de locul lor natal, de țara lor, devenind străini și peregrini pe pământ, în căutarea unei patrii mai bune. Ei nu au trăit în confort, nu au avut o viață ușoară. Ei erau persecutați de vrăjmașii lui Dumnezeu, și, de asemenea, frecvent L-au mâhnit pe Dumnezeu prin infidelitate, idolatrie, neascultare și rebeliune – lucruri care aveau consecințe dureroase pe termen lung.
2. El a vegheat asupra lor
În tot acest timp Dumnezeu a vegheat asupra lor, având grijă de ei; ochii Lui erau asupra lor zi și noapte, și nimic nu li s-a întâmplat fără voia Lui.
3. El și-a întins aripile, purtându-i pe acestea
Adesea când erau în primejdie de a cădea, Domnul a intervenit și a întins o mână puternică să ajute. El nu i-a părăsit, ferindu-i să își zdrobească piciorul de vreo piatră (Psalmii 91:12). David, amintindu-și de imaginea pe care o descria Moise, a spus ulterior în unul dintre psalmii săi: „El te va acoperi cu penele Lui, și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui!” (Psalmii 91:4).
4. Dumnezeu Și-a condus poporul în mod sigur
Nu în „cuib” își găseau copiii lui Israel siguranță, nici acasă, în cortul lor sau în țara lor – ci, mai degrabă, siguranța lor era Dumnezeu. Realitatea prezenței Sale cu ei era motivul pentru siguranța lor. Pentru cei credincioși, Dumnezeu a fost mereu și mereu tată, mamă, soră, frate, adăpost și ocrotire. Ce minunat să avem un așa Dumnezeu! Dacă privim mai aproape asupra acestui subiect, vom observa că promisiunea Domnului de a fi cu poporul Său, în special cu cei pe care i-a ales să conducă poporul Său – patriarhi, profeți și toți bărbații de credință – a fost cu siguranță împlinită.
Promisiunea făcută lui Isaac
„Eu sunt Dumnezeul tatălui tău Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Te voi binecuvânta și îți voi înmulți sămânța.” (Geneza 26:24).
Promisiunea făcută lui Iacov
„Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ți spun.” (Geneza 28:15).
Promisiunea făcută lui Iosua
„Nimeni nu va putea să stea împotriva ta cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.” (Iosua 1:5).
David prinde curaj într-o criză
„David părea să fie despărțit de orice sprijin omenesc. Tot ce îi era drag pe pământ fusese măturat de la el. Saul îl alungase din țara sa; filistenii îl alungaseră din tabăra lor; Amaleciții îi jefuiseră cetatea, soțiile și copiii lui fuseseră făcuți prizonieri și propriii săi prieteni de încredere se uniseră împotriva lui și-l amenințau cu moartea. În această oră extremă, David, în loc de a permite minții sale să se ocupe cu aceste circumstanțe dureroase, a privit cu seriozitate spre Dumnezeu după ajutor. El ‚s-a încurajat în Domnul.’ El a revizuit viața sa trecută, plină de evenimente. Când îl părăsise Dumnezeu? Sufletul său a fost înviorat în amintirea multelor dovezi ale favorii lui Dumnezeu.”1
David îl încurajează pe Solomon
„Întărește-te, îmbărbătează-te și lucrează; nu te teme și nu te înspăimânta. Căci Domnul Dumnezeu, Dumnezeul meu, va fi cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi.” (1 Cronici 28:10).
Promisiuni îndeplinite
Toate promisiunile menționate până aici au fost împlinite în mod minunat în viața poporului lui Dumnezeu. Domnul Și-a ales poporul așa încât ei să mărturisească despre El, prin cuvânt și faptă, oriunde ar fi, despre iubirea Sa și despre harul Său. Moise a observat: „Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exodul 33:16).
Aceasta a fost dorința lui Moise, și anume, ca prezența lui Dumnezeu să îi separe de celelalte națiuni, și Domnul a fost gata să îi susțină în aceasta. În epoca creștină, promisiunea a fost împlinită: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.” (Matei 1:23). „De când Isus a venit să locuiască cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și simpatizează cu mâhnirile noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că Cel ce ne-a creat este prietenul păcătoșilor. Pentru că în fiecare doctrină a harului, în fiecare promisiune de bucurie, în fiecare faptă de iubire, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, Îl vedem pe ‘Dumnezeu cu noi’.”2
Cel mai mare Misionar cunoscut vreodată
„Salvatorul S-a amestecat cu oamenii ca unul care le dorea binele. El le arăta simpatia Sa, slujea nevoilor lor și le câștiga încrederea. Apoi le poruncea: ‘Urmați-Mă.’”3
Trimiterea ucenicilor și promisiunea lui Hristos
Hristos a dat ucenicilor Săi misiunea lor și a promis că va fi cu ei. Fiul Omului a îndurat disprețul, insulta și batjocura în această lume și era pe punctul de a Se întoarce din nou în Cer, totuși, „când revede ingratitudinea poporului pe care a venit să îl salveze – nu Își va retrage El de la ei simpatia și dragostea Sa? Nu se vor centra afecțiunile Sale asupra acelui tărâm unde El este apreciat, și unde îngerii fără păcat așteaptă să îndeplinească poruncile Sale? Nu; promisiunea Sa pentru cei iubiți, pe care îi lasă pe pământ, este: ‚Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârșitul lumii’.”4
„Deși slujirea urma să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, deși sanctuarul și marele preot urma să fie invizibili pentru ochiul omenesc, totuși ucenicii nu avea să sufere nicio pierdere prin aceasta. Ei nu urma să simtă nicio pauză în comuniunea lor, nicio diminuare a puterii din cauza absenței Mântuitorului. În timp ce Isus slujește în Sanctuarul de sus, El este încă, prin Duhul Său, slujitorul bisericii de pe pământ. El este retras din fața ochiului simțului, însă promisiunea Sa de la plecare este îndeplinită: ‚Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârșitul lumii.’ (Matei 28:20). În timp ce El delegă puterea Sa slujitorilor inferiori, prezența Sa energizantă încă este cu biserica Sa.”5
Lucrarea specială a lui Dumnezeu pentru și cu tine
„Dumnezeu ia oamenii așa cum sunt ei, cu elemente umane în caracterul lor, și îi instruiește pentru slujirea Sa, dacă ei vor fi disciplinați și vor învăța de la El. Ei nu sunt aleși pentru că sunt perfecți, ci în ciuda imperfecțiunilor lor, pentru ca, prin cunoașterea și practicarea adevărului, prin harul lui Hristos, ei să poată fi transformați după chipul Său.”6
Pentru a aduce salvare omenirii, Hristos avea nevoie de natura umană. El a luat asupra Sa natura umană și S-a făcut părtaș la ea; El a fost ispitit în toate lucrurile la fel cum suntem și noi, totuși a rămas fără păcat. Pe de altă parte, cum stau lucrurile cu noi? Noi ca ființe umane avem nevoie de Divin, de o putere din afară, pentru a restaura chipul Său în noi. Avem nevoie de El pentru a ne face în stare să reflectăm din ce în ce mai aproape caracterul lui Hristos, să Îl avem pe Isus locuind în noi; atunci noi vom fi capabili să îndeplinim lucrarea încredințată nouă. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi are nevoie să devină părtaș de natura divină. Când această unire, sau fuziune, are loc, avem cerul în inimile noastre, și natura umană slabă este făcută în stare să păzească poruncile lui Dumnezeu și să nu mai păcătuiască. Ce realizare magnifică! „Urmașii lui Hristos trebuie să lucreze așa cum a lucrat El. Noi trebuie să îi hrănim pe cei flămânzi, să îi îmbrăcăm pe cei goi, și să îi mângâiem pe cei suferinzi și întristați. Trebuie să slujim celor disperați, și să inspirăm speranță celor fără nădejde. Și pentru noi se va împlini de asemenea promisiunea: „Neprihănirea ta îți va merge înainte; și slava Domnului te va însoți din spate.” (Isaia 58:8, engl. KJV).
Iubiții mei, faptele neprihănite ale sfinților trebuie să se vadă și să se simtă în viețile noastre. Ele vor fi o mărturie despre neprihănirea Domnului nostru Isus, din care ne împărtășim zilnic. Această neprihănire se referă la puritatea inimii și corectitudinea vieții, la conformarea atât a inimii, cât și a vieții, cu legea divină, prin locuirea lui Hristos în suflet. Noi nu vom fi mulțumiți doar cu gândul că Hristos a murit, plătind la Golgota prețul răscumpărării pentru noi, ca să fie neprihănire pentru noi. Ci mai degrabă, vom dori cu seriozitate neprihănirea lui Isus, pe care El este dispus să ne-o împartă zi după zi, ca aceasta să fie o parte din viața noastră. Să punem această neprihănire zilnic în practică, prin credință, în fapte de iubire, pe măsură ce înaintăm zilnic în viața noastră de credință. Doar așa se va împlini pentru noi promisiunea lui Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna!” De unde vor ști oamenii că noi suntem ucenicii lui Hristos? Vă amintiți la ce a atras atenția Moise în conversația cu Dumnezeu? „Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exodul 33:16). Iubiții mei, fie ca Domnul să ne poată binecuvânta ca să fim un popor special, un popor umil, să ne temem de Dumnezeu și să Îi dăm slavă, să reprezentăm cu onoare caracterul Său pe pământ și să nu Îl dezamăgim.
Mărturia misionarilor credincioși
David Livingstone:
În 1856, după 15 ani de muncă intensă, neîntreruptă, Livingstone s-a întors în Anglia pentru a-și vedea soția și copiii, de care fusese despărțit timp de patru ani. Întors din nou în Anglia, el a fost primit acum cu mare stimă. El era chemat să vorbească peste tot despre experiențele sale în Africa. Universitatea din Glasgow i-a acordat un doctorat onorific special. Studenții necredincioși plănuiseră să își bată joc de el și să îl huiduiască, alungându-l de pe scenă, întrucât nu erau de acord să i se acorde acest titlu. Însă, când a apărut în fața lor cu obrajii arși de soarele african, cu umărul sfâșiat de colții leului, toți au fost profund mișcați. Ei priveau în el acum un om care renunțase la toate. Sacrificiul de sine și suferința îi erau săpate pe chip. În fața ochilor lor ei aveau un sfânt al lui Dumnezeu. Nimeni nu a rostit vreun cuvânt. Solemnitatea domnea, ca lângă un mormânt. Livingstone a vorbit despre marile nevoi ale africanilor și despre experiențele pe care le avusese acolo. Încheind, a spus: „Acum mă întorc. Dar aș vrea să vă spun că ceea ce m-a susținut în mijlocul tuturor greutăților, încercărilor și singurătății, a fost promisiunea: ‚Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârșitul lumii!’”
Hudson Taylor:
„Oh! Să fii plin de cunoștința voii lui Dumnezeu și de sentimentul prezenței lui Isus, să fii una cu El într-atât încât viața Sa să curgă prin venele tale, încât El să împrumute buzele tale pentru a rosti cuvintele Sale, fața ta pentru a arăta privirile Sale răbdătoare și iubitoare, mâinile tale să lucreze pentru El.” O bucată de hârtie pe care sunt notate gândurile lui Taylor, o hârtie îngălbenită, pe care el a purtat-o cu sine multe zile la rând, arată secretul vieții sale de credință. Pe ea scrie: „Doamne Isuse, fii pentru mine o realitate clară, mai prezentă privirii credinței mele decât orice lucru vizibil, mai dragă și mai aproape decât orice bun pământesc!”
Ellen G.White:
În 25 ianuarie 1915, mesagerul Domnului mărturisea: „Domnul a fost ajutorul meu, Domnul a fost Dumnezeul meu, și nu am nicio în- doială. Dacă nu aș putea realiza că El a fost ghidul și sprijinul meu, spuneți-mi în ce m-aș putea încrede. Am o încredere la fel de fermă în Dumnezeu că El îmi va ține picioarele pe Muntele Sion, ca aceea că trăiesc și respir; și îmi voi menține această încredere până voi muri.”8 La scurt timp după accidentul în care și-a fracturat șoldul, ea mărturisea despre Salvatorul ei: „Isus este binecuvântatul meu Răscumpărător, și eu Îl iubesc cu întreaga mea ființă.” Și iarăși: „Văd lumină în lumina Sa. Am bucurie în bucuria Sa, și pace în pacea Sa. Văd îndurare în îndurarea Sa și dragoste în dragostea Sa...”
Într-un interviu ea declara: „Curajul meu își are temelia în Salvatorul meu. Lucrarea mea este aproape sfârșită. Privind asupra trecutului, nu simt nici cea mai mică urmă de deznădejde sau descurajare. Mă simt atât de recunoscătoare că Domnul m-a ferit de disperare și descurajare, și că încă pot să țin stindardul. Îl cunosc pe Cel pe care Îl iubesc și în care se încrede sufletul meu.”9 Cu câteva zile înainte ca ea să treacă la odihnă, ultimele ei cuvinte către fiul ei au fost: „Știu în cine am crezut”; „Dumnezeu este iubire”; „Vom fi toți acasă foarte curând de acum.”10 Mai devreme în viața ei scria: „Recapitulând istoria noastră trecută, parcurgând fiecare pas de înaintare spre poziția noastră curentă, pot spune: Lăudat fie Domnul! Când văd ce a făcut Domnul, sunt plină de uimire, și de încredere în Hristos ca lider.”11
Bun venit!
„Promisiunea celei de-a doua veniri a lui Hristos urma să fie mereu proaspătă în mințile ucenicilor Săi. Același Isus pe care ei Îl văzuseră înălțându-Se la cer, urma să revină, pentru a-i lua la Sine pe cei care aici jos se consacră slujirii Sale. Aceeași voce care le spusese: ‚Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârșit,’ urma să le spună Bun venit! în prezența Sa în împărăția cerească.”12 Drag ucenic al lui Hristos, drag misionar, fii credincios până la sfârșit; nu obosi pe cale. Privește în sus în credință și vei auzi vocea blândă a lui Isus spunându-ți: „Bun venit!” Ce întâlnire glorioasă!
Concluzie
Iubiții mei frați în Isus, fie ca noi să păstrăm următoarele gânduri proaspete în mințile noastre în anul în care vom păși în curând și până la revenirea Domnului nostru Isus: „Nu avem nimic de ce să ne temem pentru viitor, decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățăturile Sale în istoria noastră trecută.”13
Fie ca Domnul să ne ajute să nu uităm istoria poporului nostru, ca să nu fim nevoiți să o repetăm. Să rămânem pe cărarea pe care Dumnezeu ne-a condus și să nu uităm ceea ce El ne-a învățat cu privire la istoria noastră trecută și la temelia credinței noastre, o temelie pusă cu multă trudă și mult sacrificiu de către strămoșii noștri, prin harul și ajutorul Domnului nostru Isus. Putem cu toată siguranța să spunem: „Ebenezer” – Până aici Dumnezeu ne-a ajutat! „Emanuel” – Dumnezeu a fost și este cu noi! Mulțumim Domnului încă o dată pentru promisiunea Sa, care ne însoțește zilnic, și care va rămâne ca o ancoră a vieții noastre: „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârșitul lumii.”
Referințe
1 Patriarhi și profeți, p.692 (cap.68, David la Țiclag).
2 Hristos, Lumina lumii, p.24 (cap.1, Dumnezeu cu noi).
3 Pe urmele Marelui Medic, p.143 (cap.9, Predicând și vindecând).
4 Hristos, Lumina lumii, p.830 (cap.87, La Tatăl Meu și la Tatăl vostru)(sublinierea adăugată).
5 Ibid., p.166 (cap.16, În templul Său)(sublinie- rea adăugată).
6 Ibid., p.294 (cap.30, „El a hirotonit doisprezece”).
7 Ibid., p.350 (cap.37, Primii evangheliști).
8 Schițe din viața mea, p.442 (cap.58, Ultima boală).
9 Ibid., pp.443, 444 (cap.58, Ultima boală).
10 Ibid., p.449 (cap.58, Ultima boală).
11 Ibid., p.196 (cap.31, Purtători de poveri).
12 Istoria faptelor apostolilor, p.33 (cap.3, Marea însărcinare) (sublinierea adăugată).
13 Schițe din viața mea, p.196 (cap.31, Purtători de poveri).