76. Rugăciunea lui Martin Luther.

Mărturia lui Martin Luther. "A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. Pentru moment şi‑a pierdut curajul când şi‑a dat seama de forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i‑a şovăit; teama şi tremurul l‑au cuprins şi l‑a copleşit groaza. Pericolele se înmulţeau în faţa lui; duşmanii păreau să triumfe şi puterile întunericului să învingă. Norii se adunau în jurul lui şi păreau că‑l despart de Dumnezeu. Tânjea după asigurarea că Domnul oştirilor va fi cu el. În chinul sufletului său s‑a aruncat cu faţa la pământ şi a scos acele strigăte întrerupte, sfâşietoare de inimă pe care nimeni nu poate să le înţeleagă pe deplin, decât Dumnezeu.

“O, Dumnezeule, Atotputernic şi veşnic, se ruga el, cât de teribilă este lumea aceasta! Iată, îşi deschide gura să mă înghită şi eu am atât de puţină încredere în Tine... Dacă ar trebui să‑mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s‑a sfârşit… Ultimul meu ceas a venit, condamnarea mea a fost pronunţată... O, Dumnezeule, ajută‑mă împotriva întregii înţelepciuni a lumii. Fă aceasta,... Numai Tu;... Căci aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Eu nu am nimic de făcut aici, nimic pentru care să mă lupt cu aceşti oameni mari ai lumii... Dar cauza este a Ta,… şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută‑mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu‑mi pun încrederea în nici un om... Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om dă greş… Tu m‑ai ales pentru această lucrare... Stai lângă mine, pentru numele Prea iubitului Tău Fiu Isus Hristos care este apărarea mea, scutul şi turnul meu cel tare.” (Idem, b. 7, ch. 8).

Providenţa Atotînţeleaptă a îngăduit lui Luther să‑şi dea seama de pericol, ca să nu se încreadă în puterea lui proprie şi să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Totuşi nu teama de suferinţe personale, spaima de tortură sau de moarte care păreau iminente, îl copleşeau de groază. Ajunsese în criză şi nu se simţea capabil s‑o înfrunte. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut să fie păgubită. Luther s‑a luptat cu Dumnezeu, nu pentru propria lui siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei. Chinul şi frământarea sufletului său erau ca ale lui Israel în acea noapte când s‑a luptat lângă pârâul singuratic. Ca şi Israel, a biruit cu Dumnezeu. În neajutorarea lui extremă, credinţa lui s‑a prins de Hristos, puternicul Eliberator. A fost întărit de asigurarea că nu se va înfăţişa singur înaintea conciliului. Pacea s‑a reîntors în sufletul lui şi s‑a bucurat pentru că i s‑a îngăduit să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor naţiunilor." Tragedia Veacurilor, p. 156 - 158.

Puterea care a zguduit lumea. "Puterea care a zguduit lumea în marea Reformaţiune a venit din locul tainic al rugăciunii. Acolo, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele cu calm sfânt pe stânca făgăduinţelor Sale.  În timpul luptei de la Augsburg, Luther “nu a lăsat să treacă nici o zi fără să consacre cel puţin trei ore pentru rugăciune şi alegea orele cele mai favorabile pentru studiu”.  În cămăruţa lui retrasă era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte “pline de adorare, teamă şi speranţă, ca atunci când cineva vorbeşte unui prieten”.  “Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru, spunea el, şi că vei risipi pe persecutorii copiilor Tăi; căci Tu Însuţi eşti expus împreună cu noi.  Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea.  Apără-ne, O, Tată!" Tragedia Veacurilor, p. 209, 210.