Lecţia 6. Hristos – speranţa, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră

„Noi câştigăm cerul, nu prin propriile noastre merite, ci prin meritele lui Isus Hristos. Noi nu putem găsi mântuirea în noi înşine; trebuie să privim la Isus, care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, iar când privim, trăim.” – The Review and Herald, 9 iunie 1896. Recomandare pentru studiu: Selected Messsages, vol. 1, pag. 385-388.

Duminică 3 februarie
1. Oamenii nu au nici un merit prin ei înşişi 

a. Cum a ilustrat Hristos starea unei persoane păcătoase? Ce nu înţelege păcătosul? Luca 15:3, 4.

Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută până când o găseşte? (Luca 15:3, 4).

„Păcătosul este reprezentat de oaia cea pierdută şi o oaie pierdută nu se întoarce niciodată la turmă dacă nu este căutată şi adusă înapoi la turmă de către păstor. Nici un om nu poate să se pocăiască de la sine, să se facă vrednic de binecuvântarea îndreptăţirii. Domnul Isus caută în mod constant să impresioneze mintea păcătosului şi să-L atragă să privească la Sine, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nu putem face nici un pas spre viaţa spirituală dacă Isus nu ne atrage şi nu ne întăreşte sufletul şi nu ne conduce să experimentăm acea pocăinţă care nu are nevoie de căinţă.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 390, 391.

b. Ce parabolă ilustrează faptul că păcătoşii nu pot sub nici o formă să se ajute singuri în a-şi plăti datoria? Luca 7:41, 42.

„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?” (Luca 7:41, 42).

„Nimeni să nu ia poziţia limitată sau îngustă crezând că ar exista vreo faptă a omului care să-l ajute în cea mai mică măsură posibilă să-şi lichideze datoria nelegiuirii lui. Aceasta este o înşelătorie fatală.” – Comentarii biblice vol. 6, pag. 1071 engl.

Luni 4 februarie
2. Meritul lui Hristos este singura noastră nădejde

a. Numai cum poate găsi speranţă păcătosul? Ce trebuie să facă el? Efeseni 1:6, 7; 1 Corinteni 1:30.

…spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său (Efeseni 1:6, 7).
Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. (1 Corinteni 1:30). 

„Harul este o favoare nemeritată iar credinciosul este îndreptăţit fără vreun merit al său, fără nimic ce să-i poată oferi lui Dumnezeu. El este îndreptăţit prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, care stă în curţile din ceruri ca înlocuitor şi garant al păcătosului.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 398.
„Păcătosul nu poate depinde de propriile fapte bune ca mijloc de îndreptăţire. El trebuie să ajungă la punctul în care să fie gata să renunţe la toate păcatele sale, să primească lumină după lumină pe măsură ce aceasta străluceşte pe calea sa. El pur şi simplu se prinde prin credinţă de darul gratuit şi îndestulător primit prin sângele lui Hristos. El crede făgăduinţele lui Dumnezeu care, prin Hristos, devin pentru el sfinţire, neprihănire şi răscumpărare.” – Comentarii biblice, vol. 6, pag. 1071 engl. 

b. Ce dau pe faţă unii care cred că se bazează pe Dumnezeu în întregime? Cum se manifestă adevărata credinţă? Matei 11:28-30; Ioan 15:5 (u.p.).

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).
Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5). 

„Unii care vin la Dumnezeu prin pocăinţă şi mărturisire şi care chiar cred că păcatele lor sunt iertate, totuşi nu pretind făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. Ei nu văd că Isus este un Mântuitor mereu prezent; şi ei nu sunt gata să-I încredinţeze sufletele Lui, lăsând pe seama Sa să desăvârşească lucrarea harului începută în inimile lor. Deşi cred că s-au predat lui Dumnezeu, există multă dependenţă de sine. Există multe suflete sincere care se încred parţial în Dumnezeu şi parţial în ele însele. Ele nu privesc la Dumnezeu ca să fie păstrate de puterea Sa, ci se bazează pe vegherea împotriva ispitei şi realizarea de anumite datorii ca să fie acceptate de El. Nu există biruinţe într-o astfel de credinţă. Astfel de persoane trudesc fără nici un scop; sufletele lor sunt în robie neîntreruptă şi nu găsesc odihnă până când poverile lor nu sunt aşezate la picioarele lui Isus. Este nevoie de veghereconstantăşi de devotament serios şi iubitor; însă acestea vor veni în mod natural atunci când sufletul este păzit de puterea lui Dumnezeu prin credinţă. Nu putem face nimic, absolut nimic, care să ne recomande favorii divine… Dumnezeu îi va accepta pe toţi aceia care vin la Sine încrezându-se pe deplin în meritele unui Mântuitor răstignit.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 353, 354.

Marţi 5 februarie
3. O lecţie de la Cain 

a. Care a fost diferenţa dintre jertfa lui Cain şi cea a lui Abel? De ce a primit Domnul jertfa lui Abel şi a respins-o pe cea adusă de Cain? Genesa 4:3-5.

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. (Geneza 4:3-5).

„Cain a venit înaintea lui Dumnezeu nutrind în inima lui nemulţumire şi necredinţă faţă de jertfa făgăduită şi de nevoia de a aduce daruri ca jertfe. Darul lui nu exprima nici o căinţă faţă de păcat. El simţea, asemenea multora astăzi, că dacă ar urma planul exact trasat de Dumnezeu, de a-şi încredinţa mântuirea pe deplin ispăşirii unui Mântuitor făgăduit, aceasta ar fi o dovadă de slăbiciune. El a ales calea dependenţei de sine. El a venit în propriile sale merite. El nu a adus mielul şi nu a amestecat sângele acestuia cu darul lui, ci a prezentat roadele lui, produsele muncii lui. El şi-a prezentat jertfa ca pe o favoare pe care i-o face lui Dumnezeu, prin care el se aştepta să-şi asigure aprobarea divină. Cain a ascultat ridicând un altar, a ascultat aducând o jertfă; dar nu a ascultat decât în parte. Partea esenţială, de recunoaştere a nevoii de un Mântuitor, a fost lăsată deoparte.” – Patriarhi şi profeţi, pag. 72 engl. (cap. 5: „Cain şi Abel puşi la încercare”).

b. Ale cui eforturi sunt comparate cu jertfa lui Cain? Când înaintează un suflet din biruinţă în biruinţă? Luca 18:11-13.

Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:11-13).

„Cel care încearcă să ajungă în cer prin propriile fapte păzind legea, încearcă o imposibilitate. Omul nu poate fi mântuit fără ascultare, însă faptele lui nu ar trebui să vină de la el; ar trebui ca Hristos să lucreze în el voinţa şi înfăptuirea buneiSaleplăceri. Dacă omul s-ar putea mântui pe sine prin propriile fapte, atunci el ar avea ceva în sine de care să se bucure. Efortul pe care omul îl face în propria lui putere ca să obţină mântuirea este reprezentat prin jertfa lui Cain. Tot ceea ce poate face omul fără Hristos este mânjit de egoism şi păcat; însă ceea ce este făcut prin credinţă este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Când căutăm să câştigăm cerul prin meritele lui Hristos, sufletul înaintează. Privind la Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, putem înainta din putere în putere, din biruinţă în biruinţă; căci, prin Hristos, harul lui Dumnezeu a desăvârşit mântuirea noastră.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 364.

Miercuri 6 februarie
4. Restaurare şi împăcare prin Hristos 

a. Ce măsură a fost luată în favoarea noastră? Coloseni 1:21, 22

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină. (Coloseni 1:21, 22).

„Noi am călcat Legea lui Dumnezeu şi, prin faptele legii nimeni nu este îndreptăţit. Cele mai bune eforturi pe care le poate face omul în propria lui putere nu pot împlini legea cea sfântă şi dreaptă pe care el a călcat-o; dar, prin credinţa în Hristos, el poate pretinde neprihănirea Fiului lui Dumnezeu ca fiind atotsuficientă. Hristos a satisfăcut cerinţele legii în natura Sa umană. El a purtat blestemul legii pentru păcătos, a făcut ispăşire pentru el, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 363.

b. Ce declaraţie încurajatoare a fost făcută pentru iertarea deplină a păcatului? 1 Ioan 1:9.

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9).

„Deşi nu putem pretinde că deţinem perfecţiunea cărnii, putem avea perfecţiunea creştină a sufletului. Prin jertfa făcută în favoarea noastră, păcatele pot fi iertate în mod desăvârşit. Noi depindem nu de ceea ce poate face omul; ci de ceea ce Dumnezeu poate face pentru om prin Hristos. Când ne predăm pe deplin lui Dumnezeu, şi când credem pe deplin, sângele lui Dumnezeu ne curăţă de orice păcat. Conştiinţa poate fi eliberată de condamnare. Prin credinţa în sângele Său, toţi pot fi făcuţi desăvârşiţi în Hristos Isus. Mulţumim lui Dumnezeu că nu avem de a face cu imposibilităţi. Putem pretinde sfinţirea. Ne putem bucura de favoarea lui Dumnezeu. Nu este nevoie să ne îngrijorăm cu privire la ceea ce crede Hristos şi Dumnezeu despre noi, ci să ne preocupe ceea ce crede Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru.” – Idem., vol. 2, pag. 32, 33.
„Hristos a murit ca să mântuiască o lume egoistă de consecinţele sigure ale egoismului. El Şi-a deschis inima cu dragoste, milă şi compătimire faţă de întreaga lume. El îi invită pe cei căzuţi să vină la El şi să primească iertarea deplină şi fără plată. El a adus o jertfă desăvârşită ca să dea bărbaţilor şi femeilor acea bunătate care se află în inima Sa. El L-a trimis pe Duhul Său cel Sfânt ca să impresioneze mintea şi inima, să-i facă pe oameni să-l iubească pe aproapele lor aşa cum i-a iubit Hristos.” – The Review and Herald, 7 ianuarie 1902. 

Joi 7 februarie
5. Împăcarea cu Dumnezeu 

a. Doar cum putem fi împăcaţi cu Dumnezeu? 2 Corinteni 5:18-21.

Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. (2 Corinteni 5:19- 21).

„Credinciosul nu este chemat să se împace cu Dumnezeu; niciodată nu a putut şi nu poate să facă aceasta. El trebuie să-L primească pe Hristos ca pace a sa, împreună cu Hristos primeşte pe Dumnezeu şi pace. Hristos a pus capăt păcatului, purtând apăsătorul blestem al lui în trupul Său pe cruce şi a îndepărtat blestemul de la toţi cei care cred în El ca Mântuitor personal. El a pus capăt puterii stăpânitoare a păcatului din inimă, iar viaţa şi caracterul credinciosului mărturisesc despre adevăratul caracter al harului lui Hristos.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 395.

b. De ce ne poate împăca Hristos cu Tatăl? Ce trebuie să se reverse din inima lui Dumnezeu în inima păcătosului prin Hristos? Romani 5:6-9; Evrei 2:17, 18.

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. (Romani 5:6-9).
Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. (Evrei 2:17, 18). 

„Împăcarea înseamnă că toate barierele dintre suflet şi Dumnezeu sunt îndepărtate şi că păcătosul înţelege ce înseamnă iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Prin intermediul jertfei făcute de Hristos pentru oamenii căzuţi, Dumnezeu îl poate ierta pe drept pe nelegiuitul care acceptă meritele lui Hristos. Hristos a fost canalul prin care mila, dragostea şi neprihănirea pot curge din inima lui Dumnezeu în inima păcătosului. ‚El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.’ (1 Ioan 1:9).” – Idem., pag. 396.

Vineri 8 februarie
Întrebări recapitulative personale

1. În ce stare se află păcătosul fără Hristos?
2. Ce se face prin adevărata credinţă?
3. Ce învaţă Biblia despre cei care doresc să se închine Domnului în felul în care ei cred că este bine?
4. Numai cum pot fi îndreptăţite fiinţele umane?
5. Ce binecuvântări vin în urma deplinei împăcări cu Dumnezeu?