Lecţia 8. Îndreptăţirea prin credinţă fără fapte

„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1).

„Lumina dată mie de Dumnezeu aşază acest subiect important [al mântuirii] deasupra oricărei îndoieli în mintea mea. Îndreptăţirea este în întregime prin har şi omul căzut nu poate face nici o faptă ca să o obţină.” – Faith and Works, pag. 20.

Recomandare pentru studiu: Selected Messages, vol. 1, pag. 389-398. 

Duminică 17 februarie
1. Condiţiile îndreptăţirii

a. Numai cu ce condiţie poate fi îndreptăţit păcătosul? Faptele Apostolilor 16:31.

Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele apostolilor 16:31).

„Atunci când îl iartă pe păcătos, Dumnezeu achită pedeapsa pe care acesta o merită şi îl tratează ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată, îl primeşte în favoarea divină şi îl îndreptăţeşte prin meritele neprihănirii lui Hristos. Păcătosul poate fi îndreptăţit numai prin credinţa în ispăşirea făcută prin scumpul Fiu al lui Dumnezeu, care a devenit o jertfă pentru păcatele lumii vinovate. Nimeni nu poate fi îndreptăţit prin nici o faptă a sa proprie. El poate fi eliberat de vina păcatului, de condamnarea legii, de pedeapsa nelegiuirii, numai în virtutea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos. Credinţa este singura condiţie cu care se poate obţine îndreptăţirea, iar credinţa nu presupune doar convingere, ci şi încredere.” – That I May Know Him, pag. 110.

b. Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu îl iartă şi îl îndreptăţeşte pe păcătos. Cum funcţionează aceasta? Matei 15:22-28; Marcu 9:20-24.

Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.  (Matei 15:22-28).
L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el. „Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Isus a răspuns: „Tu zici: „Dacă poţi!”… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:20-24). 

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a găsit potrivit să făgăduiască iertarea păcătoşilor; nu pentru că ar exista vreo virtute în credinţă prin care mântuirea să fie meritată, ci deoarece credinţa se poate prinde de meritele lui Hristos, remediul prevăzut pentru păcat. Credinţa poate prezenta ascultarea desăvârşită a lui Hristos în locul nelegiuirii şi lipsei păcătosului.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 366, 367.

Luni 18 februarie
2. Un exemplu de îndreptăţire – Avraam

a. Cum a fost atribuită lui Avraam neprihănirea? Ce merite au faptele în obţinerea îndreptăţirii? Genesa 15:1, 5, 6.

După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” (Geneza 15:1).
Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.” (Geneza 15:5).
Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. (Geneza 15:6). 

„Să se arate clar că nu putem să facem nimic care să îmbunătăţească starea noastră înaintea lui Dumnezeu sau darul lui Dumnezeu pentru noi prin meritele creaturii. Dacă faptele şi credinţa ar cumpăra darul mântuirii cuiva, atunci Creatorul ar fi dator creaturii. Aici ar exista o ocazie pentru ca falsitatea să fie acceptată ca adevăr. Dacă ar exista posibilitatea ca omul să-şi merite mântuirea prin ce ar putea face, atunci el ar fi în aceeaşi poziţie cu catolicul care face penitenţe pentru păcatele lui. Atunci, mântuirea este parţial o datorie care poate fi câştigată ca o răsplată. Dacă nu este posibil ca omul, prin nici una din faptele lui bune, să merite mântuirea, atunci înseamnă că aceasta este în întregime prin har, primită de către om ca păcătos pentru că Îl primeşte şi crede în Isus. Ea este în întregime un dar. Îndreptăţirea prin credinţă este o chestiune dincolo de orice discuţie. Şi această discuţie este încheiată de îndată ce este clarificat faptul că meritele faptelor bune ale omului căzut nu pot niciodată obţine viaţa veşnică în dreptul lui. Lumina dată mie de Dumnezeu aşază acest subiect important deasupra oricărei îndoieli în mintea mea. Îndreptăţirea este în întregime prin har şi omul căzut nu poate face nici o faptă ca să o obţină.” – Faith and Works, pag. 19, 20.

b. Având în vedere experienţa lui Avraam, cum este neprihănirea atribuită păcătosului? Romani 4:1-8.

Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:1-8).

„Neprihănirea înseamnă ascultarea de lege. Legea cere neprihănire, iar aceasta păcătosul o datorează legii; însă el nu poate să o împlinească. Singura cale prin care el poate ajunge la neprihănire este prin credinţă. Prin credinţă el poate aduce la Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul aşază ascultarea Fiului Său în dreptul păcătosului. Neprihănirea lui Hristos este acceptată în locul lipsei omului, iar Dumnezeu primeşte, iartă, îndreptăţeşte sufletul pocăit şi care crede, îl priveşte ca şi cum ar fi neprihănit, şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. În felul acesta este credinţa socotită ca neprihănire; iar sufletul iertat înaintează din har în har, din lumină spre o lumină şi mai mare. El poate spune cu bucurie: ‚El ne-a mântuit, nu prin faptele neprihănirii făcute de noi, ci prin îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să fim făcuţi, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.’ (Tit 3:5-7 engl).” –Selected Messages, vol. 1, pag. 367.

Marţi 19 februarie
3. Femeia cu o scurgere de sânge

a. Ce s-a întâmplat pe cale în timp ce Domnul Se îndrepta spre casa lui Iair? Marcu 5:22-27.

Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.” Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nicio uşurare; ba încă îi era mai rău. A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. (Marcu 5:22-27).

„Pe când [Marele Medic] trecea, [o sărmană femeie care avea o scurgere de sânge] s-a întins şi a reuşit ca de abia să-i atingă marginea hainei. Dar, în acea clipă ea a ştiut că a fost vindecată. În acea singură atingere era concentrată credinţa întregii ei vieţi şi deodată durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătăţii depline…
Mântuitorul a putut deosebi atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El dorea să-i spună femeii umile cuvinte de mângâiere care aveau să fie pentru ea un izvor de bucurie – cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi până la timpul sfârşitului… El nu a dat loc superstiţiei, lăsând să se creadă că simpla atingere a veşmântului Lui ar avea vreo putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.” – Hristos lumina lumii, pag. 343-347 engl. (cap. 36: „Atingerea credinţei”).

b. Ce a făcut ca atingerea femeii bolnave de veşmântul Său să fie diferită de atingerile întâmplătoare ale oamenilor obişnuiţi din mulţime? Marcu 5:28-34.

Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.”
Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: „Cine s-a atins de Mine?” El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.” (Marcu 5:28-34).

„Mulţimea mirată care se îmbulzea aproape de Isus n-a simţit nici un fel de putere venind de la El. Dar, când, în marea ei nevoie, sărmana femeie suferindă, care fusese neputincioasă timp de doisprezece ani, a întins mâna şi s-a atins de tivul hainei Lui, ea a simţit puterea vindecării. Atingerea ei era atingerea credinţei, iar Hristos a recunoscut acea atingere. El ştia că din El ieşise o putere…. Credinţa care ne aduce în legătură vitală cu Hristos exprimă din partea noastră o preferinţă supremă, o încredere desăvârşită, o consacrare deplină. Această credinţă lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul. Ea produce în viaţa urmaşului lui Hristos adevărata ascultare de poruncile lui Dumnezeu; pentru că dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om vor fi rezultatul legăturii strânse cu Hristos.” – Selected Messages, vol. 1, pag. 334.

Miercuri 20 februarie
4. Vindecarea unui paralitic

a. Cum a răspuns paraliticul la porunca Domnului? Ce putem învăţa din exemplul lui? Ioan 5:1-9.

După aceea era un praznic al iudeilor; şi Isus S-a suit la Ierusalim. În Ierusalim, lângă poarta oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, când l-a văzut zăcând, şi fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” „Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.” „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.” Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat. (Ioan 5:1-9).

„Din raportul simplu al Bibliei despre cum l-a vindecat Isus pe cel bolnav putem învăţa ceva despre cum să credem în El pentru iertarea păcatelor. Să ne întoarcem la cazul paraliticului de la Betesda. Sărmanul suferind era neajutorat; el nu-şi mai folosise membrele de treizeci şi opt de ani. Totuşi, Isus i-a poruncit: ‚Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă.’ Cel bolnav ar fi putut spune: ‚Doamne, dacă mă faci sănătos, atunci am să ascult de cuvântul Tău.’ Dar, nu, el a crezut cuvintele lui Hristos, a crezut că el a fost făcut sănătos şi a acţionat imediat; el a dorit să umble şi a umblat. El a acţionat la cuvântul lui Hristos, iar Dumnezeu i-a dat putere. El a fost vindecat.” – Calea către Hristos, pag. 50 engl. (cap. 6: „Credinţa şi acceptarea”).

b. Ce exemplu referitor la paraliticul vindecat ar trebui urmat de noi? Marcu 11:24.

De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. (Marcu 11:24).

„Eşti păcătos în acelaşi fel. Nu poţi să-ţi ispăşeşti păcatele din trecut; nu-ţi poţi schimba inima şi nu te poţi face singur sfânt. Însă Dumnezeu făgăduieşte să facă toate acestea pentru tine prin Hristos. Crede această făgăduinţă. Mărturiseşte-ţi păcatele şi predă-te lui Dumnezeu. Doreşte să-I serveşti. Făcând întocmai acest lucru, Dumnezeu va împlini cuvântul Său faţă de tine. Dacă crezi făgăduinţa – crezi că eşti iertat şi curăţit – Dumnezeu îndeplineşte această lucrare; eşti vindecat, în acelaşi fel în care Hristos i-a dat paraliticului puterea să umble atunci când el a crezut că era vindecat. Se va întâmpla astfel dacă tu crezi aceasta. Nu aştepta să simţi că eşti vindecat, ci spune: ‚Cred aceasta; este aşa, nu pentru că simt astfel ci pentru că Dumnezeu a făgăduit.’…. [Marcu 11:24 citat] Această făgăduinţă are şi o condiţie – ca noi să ne rugăm în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Însă voinţa lui Dumnezeu este să ne curăţească de păcat, să facă din noi copiii Săi, să ne facă în stare să trăim o viaţă sfântă. Aşa că putem cere aceste binecuvântări şi să credem că le primim, şi să mulţumim lui Dumnezeu că le-am primit. Este privilegiul nostrum acela de a merge la Isus şi a fi curăţiţi, şi de a sta înaintea legii fără ocară sau remuşcări. ‚Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.’ (Romani 8:1).” – Idem., pag. 51 engl. (cap. 6: „Credinţa şi acceptarea”).

Joi 21 februarie
5. Exercitând credinţă

a. Pentru a primi credinţă, unde trebuie să privim? Cu ce scop ne este dată? Evrei 12:2; Ioan 6:29.

Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2).
Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). 

„Deşi păcătosul nu se poate mântui pe sine, el totuşi are ceva de făcut pentru a-şi asigura mântuirea. ‚Pe acela care vine la Mine’, spune Hristos, ,nu-l voi izgoni afară.’ (Ioan 6:37). Dar noi trebuie să venim la El; şi când ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primeşte şi ne iartă. Credinţa este darul lui Dumnezeu, însă puterea de a o exercita este a noastră. Credinţa este mâna cu care sufletul se prinde de darurile divine ale harului şi îndurării.” – Patriarhi şi profeţi, pag. 431 engl. (cap. 38: „Călătoria în jurul Edomului”).

b. Cum explică Pavel credinţa? Ce altă explicaţie este dată de Spiritul Profetic? Evrei 11:1-3.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. (Evrei 11:1-3).

„Credinţa nu este temelia mântuirii noastre, ci este marea binecuvântare – ochiul care vede, urechea care aude, piciorul care aleargă, mâna care se prinde. Ea este mijlocul, nu ţinta. Dacă Hristos Şi-a dat viaţa ca să-i mântuiască pe păcătoşi, de ce să nu primim această binecuvântare? Credinţa mea se prinde de ea, şi în felul acesta credinţa mea este esenţa lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute. Crezând şi odihnindu-mă în felul acesta, am pace cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.” – Comentarii biblice, vol. 6, pag. 1073.

Vineri 22 februarie
Întrebări recapitulative personale

1. De ce anume este nevoie pentru a fi îndreptăţit?
2. Cum se poate arăta că îndreptăţirea nu se obţine prin fapte?
3. Ce lecţie putem învăţa din experienţa femeii din mijlocul mulţimii care se îngrămădea în jurul lui Isus?
4. Ce l-a făcut în stare pe paralitic să primească binecuvântarea? Ce ne face în stare să primim binecuvântările?
5. Cum putem primi credinţa şi beneficia de pe urma ei?