Cap.11-BOTEZUL

 

Vestea despre proorocul din pustie şi despre solia sa minunată s-a răspândit în toată Galilea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii satelor celor mai îndepărtate de prin munţi şi la pescarii de lângă mare, şi inimile acelea sincere şi deschise au găsit un ecou favorabil. În Nazaret ele au fost duse şi în atelierul de tâmplărie care fusese a lui Iosif şi cineva a recunoscut chemarea. Timpul lui venise. Lăsând munca de toate zilele, Şi-a luat rămas-bun de la mama Lui şi a pornit împreună cu semenii săi care se duceau cu grămada la Iordan. Isus şi Ioan Botezătorul erau veri, foarte mult legaţi unul de altul prin împrejurările naşterii lor; cu toate acestea nu se cunoşteau unul pe altul. Isus trăise în Nazaretul Galileii, iar Ioan în pustiul Iudeii. În locuri şi împrejurări cu totul deosebite ei trăiseră izolaţi fără să comunice unul cu altul. Mâna lui Dumnezeu rânduise lucrurile aşa. Nu avea să fie dat nici un temei pentru acuzaţia că s-ar fi înţeles să se susţină unul pe altul.

Ioan cunoştea cele petrecute la naşterea lui Isus. Auzise de suirea lui la Ierusalim în copilărie şi de cele întâmplare în şcoala rabinilor. Aflase despre viaţa lui nepătată, şi credea că El este Mesia; dar pentru lucrul acesta n-avea un temei sigur. Faptul că Isus rămăsese ascuns atâta vreme şi nu dăduse nici un semn deosebit în legătură cu lucrarea Lui, dădea loc îndoielii dacă El este într-adevăr Cel făgăduit. Cu toate acestea Ioan Botezătorul aştepta în credinţă, sigur că Dumnezeu va descoperi totul la timpul potrivit. I se descoperise că Mesia va cere botezul din mâinile lui şi că i se va da atunci un semn cu privire la originea Sa divină. În felul acesta urma să i se dea ocazia de a-L înfăţişa poporului. Când Isus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter cum niciodată nu întâlnise la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi inspira respect. De la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara mulţimilor de păcate; dar niciodată nu se apropiase de o fiinţă omenească de la care să pornească o influenţă aşa de dumnezeiască. Toate acestea erau în armonie cu ceea ce fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Cu toate acestea s-a dat înapoi în faţa cererii lui Isus. Cum putea el, un păcătos, să boteze pe cei fără de păcat? Şi pentru ce să se supună El, care n-avea nevoie de pocăinţă, la un ritual care însemna mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia spălată ?

Când Isus a cerut botezul, Ioan s-a dat înapoi, strigând: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?" Hotărât, dar plin de bunătate Isus a răspuns: "Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit". Şi Ioan, supunându-se, L-a condus în Iordan unde L-a cufundat în apă. În clipa când ieşea, Isus a văzut cum s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt s-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Isus n-a primit botezul ca o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu păcătoşii mergând pe calea care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l facem noi. Viaţa Sa plină de suferinţă şi de răbdare după botez ne este de asemenea o pildă.

Îndată ce a ieşit din apă, Isus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se deschidea o eră nouă şi însemnată. Acum începea lupta vieţii Sale pe o scară mai largă. Cu toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăţia pe care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorită de iudei. El, care era temelia ritualurilor şi organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmaşul şi distrugătorul lor. El, care proclamase legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să sfărâme puterea lui Satana, urma să fie blestemat ca fiind Beelzebub. Nimeni nu l-a înţeles pe pământ şi în timpul lucrării lui trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama şi nici fraţii Lui, nu i-au înţeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înţeles. El locuia în lumina veşnică, fiind una cu Dumnezeu, dar viaţa pe pământ trebuia să o ducă în singurătate. Fiind una cu noi, trebuia să poarte povoara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor, adevărul să locuiască împreună cu minciuna, curăţia cu ticăloşia. Pentru spiritul lui, fiecare păcat, fiecare discordie, fiecare plăcere murdară pe care o aduse neascultarea, erau un chin.

Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Lui, care îşi părăsise slava şi îmbrăcase slăbiciunea omenească, urma să apese răscumpărarea lumii. El a văzut şi a simţit totul, dar ţinta Lui a rămas neclintită. De braţul lui depindea salvarea neamului omenesc decăzut şi El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii Atotputernice. Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul în timp ce lăuntrul Său se revărsa în rugăciune. El ştia bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor şi cât de greu le va fi să înţeleagă lucrarea Lui şi să primească darul mântuirii. El ceru cu stăruinţă puterea de la Tatăl să biruiască necredinţa lor, să sfărâme lanţurile prin care Satana îi ţinea în robie, şi pentru binele lor să învingă pe distrugător. Ceru o dovadă că Dumnezeu primeşte omenirea în persoana Fiului Său.

Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să aducă iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare şi de mângâiere. Dar nu; Tatăl însuşi va răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au deschis şi asupra frunţii Mântuitorului coborî un chip de porumbel din cea mai curată lumină - simbol potrivit pentru El, Cel umil şi blând.

Din mulţimea imensă de lângă Iordan puţini, afară de Ioan, au înţeles această descoperire cerească. Cu toate acestea întreaga adunare era pătrunsă de prezenţa Dumnezeirii. Lumea sta în picioare privind în tăcere la Hristos. Trupul lui era în lumina veşnică coborâtă de la tronul lui Dumnezeu. Faţa lui înălţată spre cer era plină de slavă, aşa cum niciodată nu văzuseră ei o faţă de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas strigând: "Acesta este Fiul Meu iubit, în care Îmi găsesc plăcerea." Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţa în inima celor de faţă şi pentru a întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupră-Şi firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu a Celui Veşnic. Ioan fusese adânc mişcat văzând pe Isus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat şi s-a auzit glasul din cer, Ioan a recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Ştia acum că botezase pe răscumpărătorul omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui şi cu mâna întinsă spre sus a strigat:" Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii." Nici ascultătorii şi nici cel care vorbise n-a înţeles însemnătate cuvintelor "Mielul lui Dumnezeu". Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: "Tată...unde este mielul pentru arderea de tot?" Tatăl a răspuns: "Fiule, Dumnezeu însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot". Gen 22,7.8. În berbecele oferit providenţial în locul lui Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeaşi ilustraţie, a proorocit despre Mântuitorul: "Ca un miel pe care-l duci la măcelărie". Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Is. 53.7.6. Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. Mulţi socoteau darurile de jertfă tot aşa cum priveau păgânii la jertfele lor - ca daruri prin care să înduplece Divinitatea. Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea lui avea să pornească darul care-i poate împăca cu Sine. Cuvintele spuse lui Isus la Iordan: "Acesta este Fiul Meu Prea Iubit, în care Îmi găsesc plăcerea", cuprind întreg neamul omenesc. Dumnezeu a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. Oricât am fi de păcătoşi şi slabi, noi nu suntem aruncaţi ca fără valoare. "El ne-a primit în Prea Iubitul Lui" Efes1,6. Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii, -cum poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum găsesc primire cerurile noastre în curţile cereşti. Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de legăturile cu el; dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. Iubirea lui l-a înconjurat pe om şi a ajuns la cerurile preaînalte. Lumina care prin porţile deschise ale cerului a venit asupra Mântuitorului nostru va veni şi asupra noastră când ne rugăm pentru a ne împotrivi ispitei. Glasul care a vorbit lui Isus zice oricărei fiinţe credincioase: "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea".

"Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este." 1 Ioan 3,2. Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, aşa că şi cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel mai persecutat, şi cel mai dispreţuit să poată intra la Tatăl. Toţi pot avea un cămin în locuinţele pe care Isus S-a dus să le pregătească. "Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, cel ce deschide şi nimeni nu mai închide, cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide". Apoc. 3,7.8.