Cap.78-GOLGOTA

 

"Când au ajuns la locul numit 'Căpăţâna', L-au răstignit acolo." "De aceea... ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său", Hristos "a pătimit dincolo de poartă" Evr. 13,12.Din cauza călcării legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte :"Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii , făcându-Se blestem pentru noi". Gal 3,13.

O mare mulţime a urmat pe Isus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul, şi oameni din toate clasele sociale şi de toate rangurile s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu facă nimic urmaşilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, şi de aceea ucenicii şi credincioşii din oraş şi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care urma pe Mântuitorul.

Când Domnul Isus a trecut de poarta curţii lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiţi care sângerau. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos, şi asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune şi suferinţă. De la Cina Paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse nimic. În conflictul cu forţele satanice din grădina Ghetsemani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării şi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în insultă şi din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice, - toată noaptea avuseseră loc scene după scene, de un caracter atât de aspru încât ar fi încercat pe oricine în gradul cel mai înalt. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit nici un cuvânt decât pentru slava lui Dumnezeu. În timpul acestei dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu hotărâre şi demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leşinat căzând sub povara ei.

Mulţimea care urma pe Mântuitorul a văzut paşii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat nici un pic de milă faţă de El. Îşi băteau joc pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou, povara a fost pusă asupra Sa, şi El iarăşi a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii săi au văzut că Îi era imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Ei erau în încurcătură, neştiind pe cine să găsească ca să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice a mai lua parte la sărbătoarea Paştilor .Nimeni deci, nici chiar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea.

În acest moment, un străin, Simon de Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare :"Faceţi loc pentru Împăratul Iudeilor !"El se opreşte plin de uimire în faţa acestei scene şi în timp ce îşi exprima mila sa, îl prind şi pun crucea pe umerii săi.

Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon şi de aici înainte el avea să fie totdeauna recunoscător pentru această providenţă. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas totdeauna cu bucurie sub povara ei.

Nu puţine femei se aflau în mulţimea ce urma pe Cel nevinovat la locul execuţiei. Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele aduseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de Cel pentru care inimile lor erau înduioşate şi zdrobite. Şi în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a cuvintelor pline de mânie ale preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. Şi în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice.

Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. Deşi copleşit de suferinţă, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent faţă de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie. Ele nu credeau în El; ştia că ele nu-L plângeau ca pe cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mişcate de simţăminte de milă omenească. Dar n-a dispreţuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă :"Fiice ale Ierusalimului", a spus El, "nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri". Luca 23,28.De la scena din faţa Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, la timpul nimicirii Ierusalimului. În scena aceea teribilă, multe din femeile care îl plângeau acum, aveau să piară împreună cu copiii lor.

De la căderea Ierusalimului, gândurile Domului Hristos au trecut la o judecată mai amplă. În distrugerea oraşului plin de nelegiuire El a văzut un simbol al nimicirii finale cea avea să vină asupra lumii el spusese :"Atunci vor începe să zică munţilor :'Cădeţi peste noi !'Şi dealurilor: 'Acoperiţi-ne!' Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat ?" Luca 22,30-32.Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferinţă avea să suporte atunci păcătosul care stăruia în păcat ? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi vor cunoaşte necazul şi suferinţa pe care nici o limbă nu le poate exprima.

Din mulţimea ce urma pe Mântuitorul la Golgota, mulţi Îl însoţiseră cu osanele pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier, atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu puţini din cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci era popular să se facă astfel, acum se alăturau strigătului :"Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !"Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor, considerând că era o mare onoare a fi în legătură cu El. Acum însă, în umilirea sa, ei Îl urmară de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi , dezamăgiţi în speranţele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos :"În noaptea aceasta , toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire: căci este scris :'Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite'" Matei 26,31.

Sosind la locul execuţiei, osândiţii au fost legaţi de instrumentele de tortură .Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor ce-i aşezau pe cruce; dar Domnul Hristos n-a opus nici o rezistenţă. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, ramase paşii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii şi dorise foarte mult să pună mâna ca un reazim sub capul Său rănit şi să şteargă fruntea aceea care cândva se odihnise pe pieptul său. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranţa că Domnul Hristos avea să-Şi manifeste puterea şi să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi. Din nou inima i se strânse când îşi aduse aminte de cuvintele prin care El prezise chiar scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legaţi pe cruce, ea privea scena într-o aşteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viaţă morţilor, să fie răstignit ? Va îngădui oare Fiul lui Dumnezeu să fie ucis într-un mod aşa de crud ? Oare va trebui ea să lepede credinţa că Isus este Mesia ? Va trebui oare să fie ea martoră a ocării şi durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-I fi de folos în durerea lui ? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo, şi în timp ce, bătute fiind, piroanele intrau în carnea moale, ucenicii cu inima zdrobită au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leşinat al mamei lui Isus.

Mântuitorul n-a scos nici un murmur de durere. Faţa Sa a rămas calmă şi senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci o mână milostivă care să şteargă sudoarea morţii de pe faţa Sa, nici un cuvânt de simpatie, nici o credincioşie statornică care să stea alături de inima Sa omenească. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmaşii Săi :"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Mintea Lui trecea dincolo de propria Sa suferinţă, la păcatul persecutorilor Săi şi la plata teribilă care va fi partea lor. Nici un blestem n-a fost rostit asupra soldaţilor care-L tratau atât de aspru .Nici o răzbunare n-a fost invocată asupra preoţilor şi conducătorilor care jubilau la vederea împlinirii planurilor lor. Domnul Hristos I-a fost milă de ei în ignoranţa şi vinovăţia lor. El şopti numai o rugă pentru iertarea lor , "căci nu ştiu ce fac".

Dacă ar fi ştiut că ei chinuiseră pe Cel care a venit să salveze din ruina veşnică neamul omenesc căzut în păcat, atunci ar fi fost cuprinşi de remuşcare şi de groază. Dar necunoaşterea lor nu le-a îndepărtat vinovăţia; căci a fost privilegiul lor acela de a cunoaşte şi de a primi pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-şi recunoască păcatul, să se pocăiască şi să fie convertiţi. Alţii însă, prin nepocăinţa lor, aveau să facă cu neputinţă ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Şi totuşi, în acelaşi fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului în prezenţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmaşii Săi a cuprins lumea. Ea cuprinde pe orice păcătos care a trăit, sau va trăi, de la începutul lumii şi până la sfârşitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăţia crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. "Toţi cei ce vor" pot avea pace cu Dumnezeu şi pot moşteni viaţa veşnică.

De îndată ce Domnul Isus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbaţi puternici şi trântită cu violenţă în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pilat a scris apoi o inscripţie în evreieşte, greceşte şi latineşte şi a aşezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos :"Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor". Inscripţia aceasta a enervat pe iudei. În sala de judecată a lui Pilat ei strigaseră :"Răstigneşte-L". "Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul". Ioan 19,15.Ei declaraseră că oricine va recunoaşte un alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le exprimaseră. N-a fost amintită nici o altă vinovăţie decât aceea că Isus era Împăratul Iudeilor. Inscripţia era de fapt o virtuală recunoaştere a supunerii iudeilor faţă de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoţii se întrecuseră pe ei înşişi. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga naţiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe faţă. Pentru a distruge pe Domnul Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice până şi existenţa lor naţională.

Preoţii au văzut ceea ce făcuseră şi de aceea au cerut lui Pilat să schimbe inscripţia. Ei au spus :"Nu scrie :'Împăratul Iudeilor'". Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă şi în mod categoric îşi manifestă dispreţul faţă de preoţii şi conducătorii pizmaşi şi vicleni. El le spuse rece :"Ce am scris, am scris".

O putere mai mare decât a lui Pilat sau decât iudeii a îndrumat aşezarea acelei inscripţii deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să trezească cugetarea şi cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraş. Mii de oameni din toate ţările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripţia care declara pe Isus din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toţi. Ea era un adevăr viu, transcris de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase.

În suferinţele Domnului Hristos pe cruce profeţia a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus :"Căci nişte câini mă împresoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele; toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţi pentru cămaşa mea." Ps. 22,16-18.Profeţia cu privire la hainele Sale a fost împlinită fără să fie nevoie de sfatul sau intervenţia prietenilor sau vrăjmaşilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaţilor care Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărţeau între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis :"Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie".

Într-o altă profeţie Mântuitorul declara :"Ocara Îmi rupe inima, şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aştept mângâietori şi nu găsesc nici unul. Ei îmi pun fiere în mâncare, şi când mi-e sete, îmi dau să beau oţet" Ps. 69,20.21.Acelora care suferea moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest amestec a fost oferit şi Domnului Hristos; dar gustând, a refuzat să-l ia. El n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credinţa Sa trebuia să se ţină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă Şi-ar fi întunecat simţămintele, faptul acesta ar fi constituit un avantaj pentru Satana.

Vrăjmaşii Domnului Hristos dădură frâu liber mâniei lor furioase în timp ce El atârna pe cruce. Preoţii, conducătorii şi cărturarii s-au unit cu gloata în a-şi bate joc de Mântuitorul muribund. La botezul şi schimbarea la faţă, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamând pe Hristos ca Fiu al Său. Şi din nou, chiar înaintea trădării lui Isus, Tatăl vorbise dând mărturie despre divinitatea Fiului. Dar acum vocea din ceruri tăcea. N-a fost auzită nici o mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul abuziv şi batjocura din partea oamenilor răi.

"Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu", spuneau ei, "pogoară-Te de pe cruce !" "Să Se mântuiască pe Sine Însuşi dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu. "În pustia ispitirii, Satana spusese :"Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini". "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos", de pe streşina Templului. Matei 4,3.6.Satana şi îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenţi la cruce. Arhivrăjmaşul şi oştirile sale conlucrau cu preoţii şi conducătorii. Cei ce trebuiau să înveţe poporul aţâţaseră gloata neştiutoare ca să ceară condamnarea împotriva Aceluia pe care mulţimea nu-L văzuseră niciodată, până la data când au fost aduşi să depună mărturie împotriva Lui. Preoţii ,conducătorii, fariseii şi gloata înrăită erau uniţi într-un delir satanic. Conducătorii religioşi s-au unit cu Satana şi îngerii săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el.

Domnul Hristos, suferind şi muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoţi :"Pe alţii i-a mântuit , şi pe Sine Însuşi nu se poate mântui ! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem şi să credem". Marcu 15,21.32.Domnul Hristos ar fi putut coborî de pe cruce. Dar numai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine, păcătosul are nădejdea iertării şi milei lui Dumnezeu.

În batjocura lor la adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profeţiilor repetau chiar cuvintele pe care Inspiraţia le profetizase că le vor spune cu ocazia aceasta. Şi cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu şi-au dat seama că împlinesc profeţia. În bătaie de joc au rostit cuvintele :"S-a încrezut în Dumnezeu :să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: 'Eu sunt Fiul lui Dumnezeu'" (Matei 27,43).Puţini dintre aceştia îşi dădeau seama că mărturia lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deşi rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte au determinat pe mulţi oameni să cerceteze Scripturile aşa cum n-o făcuseră niciodată mai înainte. Bărbaţi înţelepţi au auzit, au cercetat, au judecat şi s-au rugat. Ei au fost aceia care nu-au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au înţeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat cunoaştere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos, ca atunci când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena crucificării şi au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina adevărului.

Pentru Isus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost crucificaţi cu Domnul Hristos, mai întâi şi-au bătut joc de El; unul dintre ei cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat şi mai batjocoritor. Dar nu aşa au stat lucrurile cu tovarăşul său. Acest om nu era un criminal împietrit; fusese dus pe căi păcătoase de tovarăşii de rele, dar era mai puţin vinovat decât mulţi din aceia care stăteau lângă cruce şi îşi băteau joc de Mântuitorul. El văzuse pe Isus şi-L ascultase, fusese convins de învăţăturile Lui, dar fusese îndepărtat de la El de către preoţi şi conducători. Căutând să-şi înăbuşe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până când a fost arestat, judecat ca un criminal şi condamnat să moară pe cruce .În sala de judecată şi pe drumul spre Golgota fusese în tovărăşia Domnului Hristos. Auzise pe Pilat declarând :"Nu găsesc nici o vină în El". Ioan 19,4.El reţinuse comportarea Lui dumnezeiască şi iertarea plină de milă acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce a văzut pe mulţi aşa-zişi mari oameni şi religiei scoţând limba cu dispreţ şi bătându-şi joc de Domnul Hristos. El i-a văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarăşul său de vinovăţie :"Nu eşti Tu Hristosul ? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!" Luca 23,39.Printre trecători a auzit pe mulţi luând apărarea Domnului Hristos. I-a auzit repetând cuvintele Sale şi povestind lucrările Sale. Convingerea a pus din nou stăpânire pe el că Acesta este Hristosul. Întorcându-se către tovarăşul său de crime, el spuse :"Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă ?" Luca 23,40.Tâlharii muribunzi nu mai aveau de ce să se teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că există un Dumnezeu de care trebuie să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure. Iar acum, aşa cum era în totul mânjit de păcat, istoria vieţii sale se apropia de încheiere :"Pentru noi este drept" suspină el, "căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău". Luca 23,41.

Acum nu mai exista nici o întrebare. Nu mai existau nici îndoieli nici reproşuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi disperare; dar lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El îşi reaminti de tot ceea ce a auzit despre Domnul Hristos, cum Acesta a vindecat bolnavi şi le-a iertat păcatele. El a auzit cuvintele acelora care credeau în Isus şi-L urmau plângând. A văzut şi a citit inscripţia de deasupra capului Mântuitorului. A auzit pe trecători cum repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate şi tremurânde, alţii în râs şi batjocură. Duhul Sfânt îi lumină mintea şi puţin câte puţin lanţul dovezilor se legă. În Domnul Isus, zdrobit, batjocorit şi atârnând pe cruce el a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat şi muribund se sprijini pe un Mântuitor ce era pe moarte. "Doamne, adu-ţi aminte de mine"; strigă el "când vei veni în Împărăţia Ta". Luca 23,42.

Răspunsul veni imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele pline de iubire, de compătimire şi de putere :"Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în Paradis".

În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară şi batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor şi al blestemelor mai ajungea încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinţei din partea ucenicilor Săi. Dar el a auzit numai cuvinte de jale :"Noi tragem nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel". Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinţei şi a iubirii din partea tâlharului muribund ! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau şi chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul veşniciei, numeşte Domn pe Isus. Mulţi au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni, sau atunci când a înviat din mormânt; dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce.

Cei care se aflau în jur au prins cuvintele prin care tâlharul numea pe Isus Hristos ca Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit a atras atenţia lor. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos şi trăseseră la sorţi pentru cămaşa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuţit. Cu respiraţia reţinută ei au privit la Hristos, aşteptând răspunsul de pe buzele Sale muribunde.

În timp ce rostea cuvintele de făgăduinţă, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a fost străpuns de o lumină vie şi strălucitoare. Pacea desăvârşită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu ,a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos ,în umilinţa Sa ,a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii putea să exercite puterea lor asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să smulgă de pe El hainele Sale şi să se certe pentru împărţirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcate. Murind, el dădu mărturie despre divinitatea Sa şi pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu este îngreuiată ca să nu poată auzi şi nici braţul Său prea scurt ca să ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip desăvârşit pe toţi aceia care vin la Dumnezeu prin El.

Îţi spun astăzi, tu vei fi cu Mine în Paradis. Domnul Hristos n-a făgăduit tâlharului că va fi cu el în Paradis în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în Paradis. El a dormit în mormânt, iar în dimineaţa învierii a spus :"Nu M-am suit la Tatăl Meu". Ioan 20,17.Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri şi întunecimi, a fost dată făgăduinţa :"Astăzi", pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos asigură pe bietul păcătos :"Tu vei fi cu Mine în paradis".

Tâlharii crucificaţi odată cu Domnul Hristos au fost aşezaţi "unul de o parte iar altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc". Acest lucru a fost făcut la dispoziţia preoţilor şi a conducătorilor. Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile :"A fost pus în numărul celor fărădelege" Is. 53,12.Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare, adresate tâlharului pocăit, au aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.

Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, suferind cea mai grozavă agonie în corp şi suflet, Se gândea numai la alţii, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilinţa Sa, El mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor , El iertase păcatele tâlharului pocăit.

Pe când Domnul Hristos Îşi rotea ochii peste mulţimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenţia. La piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de Fiul; şi Ioan, ştiind că sfârşitul era aproape, a adus-o iarăşi la cruce. În ceasul morţii Sale, Domnul Hristos Şi-a adus aminte de mama Sa. Privind la faţa ei lovită de durere şi apoi la Ioan, El le spuse :"Femeie, iată fiul tău", apoi la Ioan :"Iată, mama ta!". Ioan a înţeles cuvintele Domnului Hristos şi a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă şi din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioşie. O, ce Mântuitor milostiv şi iubitor. În mijlocul durerilor fizice şi al chinurilor sufleteşti, El S-a gândit la mama Sa ! Nu avea nici un ban cu care să se îngrijească de nevoile ei; dar El era cuprins în inima lui Ioan şi i-a încredinţat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preţ. În acest fel, El i-a dat ceea ce avea cel mai mult nevoie - simpatia plină de gingăşie a aceluia care o iubea, pentru că ea iubea pe Isus. Primind-o ca pe o comoară de preţ, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă prea iubitului său Învăţător.

Exemplul desăvârşit al iubirii filiale a Domnului Hristos străluceşte cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos prin munca Sa de toate zilele ajutase la purtarea poverilor căminului. Şi acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să se îngrijească de mama Sa văduvă şi întristată. Acelaşi spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care urmează Domnului Hristos vor simţi că este o parte a religiei lor aceea de a respecta şi a se îngriji de părinţii lor. Pentru inima în care este cultivată iubirea Lui, tatăl şi mama nu vor ajunge niciodată să nu aibă o îngrijire atentă şi plină de o duioasă iubire.

Şi acum Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte era ceea ce apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii erau ceea ce au format chinul Său nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor care au suferit; dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizare cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.

Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimi Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia era simţită Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El se temea de faptul că păcatul este atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea să o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Simţământul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.

Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oştile cerului şi-au acoperit feţele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. "Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea" Luca 23,44.N-a avut loc nici o eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nici o cauză naturală; a fost atât de adânc ca întunericul din miezul nopţii, fără lună şi fără stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie pe care a dat-o Dumnezeu pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită. În întunericul acela des era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întunecime cortul, acoperământul Său, şi îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi din cei ce se găseau acolo nimeni n-a fost cu El.

Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care văzuseră pe Hristos în suferinţele Lui au fost convinşi de dumnezeirea Lui. Faţa aceea privită o dată de oameni avea să nu mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina sa ca ucigaş, tot astfel faţa Domnului Hristos dovedea nevinovăţia, liniştea şi bunăvoinţa - chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea batjocoritoare. Acum, el a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.

Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile au încetat în mijlocul frazelor rostite pe jumătate. Bărbaţi, femei şi copii au căzut cu faţa la pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea şi pe Răscumpărătorul crucificat. Preoţii, conducătorii, cărturarii, cei ce-L sacrificaseră şi gloata, toţi au socotit atunci că sosise timpul când aveau să-şi primească răsplata. După câtva timp, cineva a şoptit cu spaimă că acum Hristos avea să coboare de pe cruce. Alţii au început să caute bâjbâind, poticnindu-se, drumul întoarcerii spre cetate, bătându-şi pieptul cu pumnii şi bocindu-se plini de teamă.

La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulţimii, dar mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei şi groazei care apăsau asupra inimii Sale. Nici un ochi nu putea străpunge întunericul ce învăluia crucea şi nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea sufletul în suferinţă al Domnului Hristos. Era ca şi când fulgere mânioase erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, "Isus a strigat cu glas tare : 'Eli, Eli, Lama Sabactani !'...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ?" Matei 27,46.În timp ce întunericul de afară se aşezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând :"Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu". Mulţi dintre cei care au crezut în El au auzit strigătul Său disperat. Speranţa i-a părăsit. Dacă Dumnezeu a uitat pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmaşii Săi?

Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El şi-a revenit având simţământul unei suferinţe fizice şi a zis :"Mi-e sete". Unul dintre soldaţii romani, mişcat şi plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete înfipt într-o nuia de isop şi, înmuindu-l într-un vas cu oţet, l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoţii îşi băteau joc de suferinţele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei fuseseră plini de teamă; când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greşit cuvintele Lui :"Eli, Eli, Lama Sabactani". Cu dispreţ înverşunat şi scârbă ei au spus: "Iată, cheamă pe Ilie." Au respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I uşura suferinţele. "Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!" Marcu 15,36.

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său sfârtecat în bătăi, mâinile acelea atât de des întinse pentru binecuvântare, pironite acum pe lemn, picioarele acelea neobosite în a sluji din iubire, pironite acum pe cruce, acel cap împărătesc străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde gata să strige de durere, şi tot ceea ce a îndurat - picăturile de sânge care se prelingeau din cap, mâinile şi picioarele Sale, chinurile dare au zguduit fiinţa Sa, şi durerea de nedescris care a umplut sufletul Său atunci când Tatăl Său şi-a ascuns faţa Sa de El - toate acestea vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc declarând : "Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure şi boala, suferinţa să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe marţi la viaţă - S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.

Tăcuţi, privitorii urmărea sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim, şi iată că norul cel des se aşezase deasupra oraşului şi a câmpiei Iudeii. Soarele Neprihănirii, Lumina Lumii, Îşi retrăgea razele Sale de la Ierusalim care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate.

Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, şi în tonuri clare, asemenea unei trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţiunea, Domnul Isus a strigat :"S-a sfârşit". "Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul !" Luca 23,46.O lumină a înconjurat crucea, şi faţa Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi El Şi-a aplecat capul pe piept şi a murit.

În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegând dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza pe Acela pe care totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Şi în supunere, El S-a încredinţat lui Dumnezeu, iar simţământul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor.

Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor unei asemenea scene. Mulţimea stătea ca paralizată şi cu respiraţia întretăiată privea la Mântuitorul. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului, şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii erau trântiţi unii peste alţii în grămezi. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi, prăvălidu-se şi sfărâmându-se jos în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţi au fost aruncaţi afară din locurile lor. Creaţiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoţii, conducătorii, soldaţii, cei ce L-au omorât şi gloata mută de groază zăceau cu faţa la pământ.

Când strigătul "S-a sfârşit" a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul reprezentând pe Domnul Hristos fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam atunci când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure; căci Domnul Însuşi Se apropie .Cu un zgomot puternic perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus şi până jos de o mână nevăzută, deschizând larg privirii mulţimii un loc ce era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc se manifesta Şechina, prezenţa lui Dumnezeu. Aici Şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt. Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul stă gata să înjunghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă ! Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu este adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor :Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său : "Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule". "Cu însuşi sângele Său", "El a în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare vecinică". Evr.10,7;9,12.