- Cuprins și cuvînt înainte
- Cap.1-DUMNEZEU CU NOI
- Cap.2-POPORUL ALES
- Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII
- Partea 2. Cap.4-VI S-A NĂSCUT UN MÎNTUITOR
- Cap.5-CONSACRAREA
- Cap.6-AM VĂZUT STEAUA LUI
- Cap.7-CA UN PRUNC
- Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM
- Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ
- Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE
- Cap.11-BOTEZUL
- Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS
- Cap.13-BIRUINţA
- Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA
- Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
- Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU
- Cap.17-NICODIM
- Cap.18-EL TREBUIE SĂ CREASCĂ
- Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI
- Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL
- Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL
- Partea 4. Cap.23-ÎMPĂRĂţIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT
- Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?
- Cap.25-CHEMAREA LA MARE
- Cap.26-LA CAPERNAUM
- Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
- Cap.28-LEVI-MATEI
- Cap.29-SABATUL
- Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
- Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE
- Cap.32-SUTAŞUL
- Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?
- Cap.34-INVITAȚIA
- Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ
- Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI
- Cap.37-CEI DINTÂI EVANGHLIŞTI
- Cap.38-VENIţI DE VĂ ODIHNIȚI
- Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE
- Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC
- Cap.41-CRIZA DIN GALILEA
- Cap.42-TRADIȚIA
- Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE
- Cap.44-ADEVĂRATUL SEMN
- Cap.45-UMBRELE CRUCII
- Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
- Cap.47-SERVIRE
- Cap.48-CINE ESTE MAI MARE
- Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR
- Cap.50-PRINTRE CURSE
- Cap.51-LUMINA VIEȚII
- Cap.52-PĂSTORUL DIVIN
- Cap.53-ULTIMA CĂLĂTORIE DIN GALILEA
- Cap.54-SAMARITEANUL MILOS
- Cap.55-NU CU ARĂTAREA ÎN AFARĂ
- Cap.56-BINECUVÂNTAREA COPIILOR
- Cap.57-UN LUCRU ÎȚI LIPSEŞTE
- Cap.58-LAZĂRE, VINO AFARĂ
- Cap.59-UNELTIRI
- Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI
- Cap.61-ZACHEU
- Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON
- Cap.63-ÎMPĂRATUL TĂU VINE
- Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT
- Cap.65-TEMPLUL CURĂȚIT DIN NOU
- Cap.66-CONTROVERSA
- Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI
- Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ
- Cap.69-PE MUNTELE MĂSLINILOR
- Cap.70-ACEŞTI FOARTE NEÎNSEMNAȚI FRAȚI AI MEI
- Cap.71-UN SERV AL SERVILOR
- Cap.72-ÎN AMINTIREA MEA
- Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
- Partea 8. Cap.74-GHETSEMANI
- Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA
- Cap.76-IUDA
- Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT
- Cap.78-GOLGOTA
- Cap.79-S-A SFÂRŞIT
- Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF
- Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
- Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?
- Cap.83-PE CALEA CĂTRE EMAUS
- Cap.84-PACE VOUĂ !
- Cap.85-DIN NOU LA MARE
- Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE
- Cap.87-LA TATĂL MEU ŞI LA TATĂL VOSTRU
Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
Noaptea zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman încă nerupt; străjerii romani încă făceau mereu de pază. Mai erau şi paznici nevăzuţi. În jurul locului aceluia erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului cu oştirea lui decăzută ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar şi o oaste cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să salute pe Domnul Vieţii.
"Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer". Matei 28,2. Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: "Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi". Matei 28,3-4.
Ascultaţi voi, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa unui luptător pieritor, ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia de unde a căzut Satana. Este acela care pe dealurile Betleemului a vestit naşterea lui Hristos. Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi atunci când rostogoleşte piatra, pare că cerurile coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra, ca şi cum ar fi o pietricică, şi-l aud cum strigă: "Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă". Acum, ei văd pe Isus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: "Eu sunt învierea şi viaţa". În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.
Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos Şi-a depus viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi mormântul a ieşit din mormânt având semnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui "nu numai pământul, dar şi cerul". "Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă." "Cerurile sunt făcute sul ca o carte"; "trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde". "Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel". Evrei 12,26; Isaia 24,20; 34,4; 2 Petru 3,10; Ioel 3,16.
La moartea lui Isus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei; dar la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi au auzit pe locuitorii cerului cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: "Tu ai biruit pe Satana şi puterile întunericului; Tu ai înghiţit moartea în biruinţă".
Hristos a ieşit din mormânt proslăvit, şi garda romană a putut să-L privească. Privirea a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care ei cu puţin mai înainte Îl luaseră în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită ei vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul Lui să fie sfâşiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: "Pe alţii i-a mântuit; şi pe Sine nu Se poate mântui". Matei 27,42. Acesta era Acela care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif. Decretul cerului eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste munţi deasupra mormântului Său, lucrul acesta nu ar fi putut să-L împiedice de a veni afară.
La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani leşinaseră şi arătau ca nişte morţi. Când strălucirea cerească se ascunse de ochii lor, ei se ridicară în picioare şi cât puteau să-i ducă de repede picioarele lor tremurânde şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca nişte oameni beţi, se grăbiră către cetate, spunând celor pe care-i întâlneau noutăţile cele minunate. Se duseră la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităţilor iudaice, şi mai marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, mărturisiră că Hristos a înviat. Ostaşii spuseseră totul, aşa cum văzuseră, nici nu avuseseră timp să gândească sau să vorbească altceva decât adevărul. de abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului, Împăratul Măririi.
Feţele preoţilor erau ca acelea ale morţilor. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea nici un sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi opri. În cele din urmă, Caiafa îşi regăsi glasul. "Staţi, staţi", spuse el. "Să nu spuneţi la nimeni ce aţi văzut." În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. "Spuneţi aşa", au zis preoţii: "Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi L-au furat". Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul pe când ei dormeau? Dacă dormeau cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoţii cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus preoţii cu toţii la Pilat să-i pârască?
Ostaşii erau îngroziţi la gândul că singuri s-ar acuza că au dormit în post. Vinovăţia aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul şi punându-şi viaţa în primejdie? Nu păziseră ei toată noaptea aceea obositoare fără să doarmă? Cum ar fi putut să stea la judecată, chiar de dragul banilor, dacă ar fi fost să spună neadevăruri?
Pentru ca să facă să nu se mai vestească lucruri de care se temeau, preoţii făgăduiră păzitorilor că vor obţine nepedepsirea lor, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se vestească lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani îşi vândură cinstea pentru bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu o povară de adevăr din cel mai surprinzător; plecară de la ei cu o povară de bani şi în gura lor cu veşti mincinoase care fuseseră născocite pentru ei de către preoţi.
Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că Pilat era răspunzător pentru faptul că dăduse pe Hristos la moarte, în oarecare măsură el era netulburat. Deşi osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un simţământ de milă, până acum nu simţise nici o mustrare. Îngrozit, el se închise în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii izbutiră să ajungă în faţa lui, povestiră lucrurile aşa cum le născociseră ei, şi stăruiră să treacă cu vederea neglijenţa soldaţilor de a-şi face datoria. Înainte de a consimţi la aceasta, ei cercetă pe străjeri în ascuns. Temându-se pentru viaţa lor, nu îndrăzniră să ascundă ceva şi Pilat primi de la ei o descriere a tuturor lucrurilor întâmplate. Nu a mers cu cercetarea mai departe, dar de atunci nu a mai avut pace lăuntrică.
Când Isus fusese pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. Se supărase tare pentru că îngerii lui fugiseră la apropierea trimisului ceresc. Când văzu pe Hristos că Se ridică plin de biruinţă, îşi dădu seama că împărăţia sa va avea sfârşit şi că el trebuie să moară în cele din urmă.
Prin faptul că dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseră într-o cursă din care nu vedeau scăpare decât în a lupta mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Îşi dădeau seama că însăşi viaţa lor era în primejdie. Singura lor nădejde era de a face să se creadă că Isus era un înşelător, tăgăduind învierea Lui. Mituiră pe soldaţi şi câştigarea tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţii şi conducătorii erau într-o continuă teamă ca nu cumva mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor să ajungă faţă în faţă cu Hristos. Simţeau că pentru ei nu putea exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărări slabe în faţa Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată când ei strigaseră: "Sângele Lui să fie asupra noastră şi nu asupra copiilor noştri". Matei 27,25. Niciodată nu va mai putea să fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu vor mai putea să aibă somn liniştit.
Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: "Tatăl Tău Te cheamă", Mântuitorul ieşi din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: "Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau... Am puterea s-o dau şi am puterea s-o iau iarăşi". Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: "Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica". Ioan 10,17-18; 2,19.
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: "Eu sunt învierea şi viaţa". Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea le putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul Vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: "Am puterea să-Mi dau viaţa Mea, şi am putere să o iau din nou". În Dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era antitipul snopului legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua când snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani, s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile secerate primele spice de grâu copt, şi când oamenii mergeau la Ierusalim la Paşti, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ca se aducea acest dar se putea înfige secera în grâu, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui era tipul şi garantul învierii tuturor celor drepţi care au adormit. "Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El". 1 Tes. 4,14.
Atunci când Hristos a înviat, El a adus din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele, şi când a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.
În timpul lucrării Sale, Isus readusese morţii la viaţă. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. "Aceştia", a spus Hristos "nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa." Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora spunând: "Hristos a înviat din morţi, şi noi am înviat cu El". În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: "Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!" Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: "Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi". Isaia 26,19.
Pentru cel credincios, Hristos este învierea şi viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a învia pe acela pe care El voieşte. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. "Eu am venit", zicea El, "ca ei să aibe viaţă, şi s-o aibe din belşug". "Oriunde va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică." "Cine Mănâncă trupul Meu şi bea din sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu voi învia în ziua de apoi". Ioan 10,10; 4,14; 6,54.
Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă. "Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea." Pentru creştini, moartea nu era decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, şi "când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă". Ioan 8,51.52; Col. 3,4.
Glasul care a strigat de pe cruce: "S-a sfârşit", s-a auzit printre morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi va deschide încuietorile lor, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire toţi morţii cei scumpi vor auzii glasul Lui şi se vor arăta la viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere care a înviat pe Hristos din mormânt va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.