- Cuprins și cuvînt înainte
- Cap.1-DUMNEZEU CU NOI
- Cap.2-POPORUL ALES
- Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII
- Partea 2. Cap.4-VI S-A NĂSCUT UN MÎNTUITOR
- Cap.5-CONSACRAREA
- Cap.6-AM VĂZUT STEAUA LUI
- Cap.7-CA UN PRUNC
- Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM
- Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ
- Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE
- Cap.11-BOTEZUL
- Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS
- Cap.13-BIRUINţA
- Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA
- Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
- Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU
- Cap.17-NICODIM
- Cap.18-EL TREBUIE SĂ CREASCĂ
- Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI
- Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL
- Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL
- Partea 4. Cap.23-ÎMPĂRĂţIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT
- Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?
- Cap.25-CHEMAREA LA MARE
- Cap.26-LA CAPERNAUM
- Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
- Cap.28-LEVI-MATEI
- Cap.29-SABATUL
- Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
- Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE
- Cap.32-SUTAŞUL
- Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?
- Cap.34-INVITAȚIA
- Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ
- Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI
- Cap.37-CEI DINTÂI EVANGHLIŞTI
- Cap.38-VENIţI DE VĂ ODIHNIȚI
- Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE
- Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC
- Cap.41-CRIZA DIN GALILEA
- Cap.42-TRADIȚIA
- Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE
- Cap.44-ADEVĂRATUL SEMN
- Cap.45-UMBRELE CRUCII
- Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
- Cap.47-SERVIRE
- Cap.48-CINE ESTE MAI MARE
- Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR
- Cap.50-PRINTRE CURSE
- Cap.51-LUMINA VIEȚII
- Cap.52-PĂSTORUL DIVIN
- Cap.53-ULTIMA CĂLĂTORIE DIN GALILEA
- Cap.54-SAMARITEANUL MILOS
- Cap.55-NU CU ARĂTAREA ÎN AFARĂ
- Cap.56-BINECUVÂNTAREA COPIILOR
- Cap.57-UN LUCRU ÎȚI LIPSEŞTE
- Cap.58-LAZĂRE, VINO AFARĂ
- Cap.59-UNELTIRI
- Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI
- Cap.61-ZACHEU
- Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON
- Cap.63-ÎMPĂRATUL TĂU VINE
- Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT
- Cap.65-TEMPLUL CURĂȚIT DIN NOU
- Cap.66-CONTROVERSA
- Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI
- Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ
- Cap.69-PE MUNTELE MĂSLINILOR
- Cap.70-ACEŞTI FOARTE NEÎNSEMNAȚI FRAȚI AI MEI
- Cap.71-UN SERV AL SERVILOR
- Cap.72-ÎN AMINTIREA MEA
- Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
- Partea 8. Cap.74-GHETSEMANI
- Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA
- Cap.76-IUDA
- Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT
- Cap.78-GOLGOTA
- Cap.79-S-A SFÂRŞIT
- Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF
- Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
- Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?
- Cap.83-PE CALEA CĂTRE EMAUS
- Cap.84-PACE VOUĂ !
- Cap.85-DIN NOU LA MARE
- Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE
- Cap.87-LA TATĂL MEU ŞI LA TATĂL VOSTRU
Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască şi cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: "Acum Fiul omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El". Iuda părăsise camera de sus şi Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata despărţire de ei; dar înainte de a face a cesta, le-a arătat ţinta cea mare a lucrării Lui. Totdeauna făcuse aşa. Bucuria Lui era că toată umilinţa şi suferinţa Lui aveau să preamărească numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Isus gândurile ucenicilor.
Apoi adresându-li-Se prin cuvântul plin de iubire :"Mai sunt puţini ca voi. Mă veţi căuta, şi cum am spus iudeilor că , unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum ".
Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit acestea au fost cuprinşi de teamă. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul .Stăpânul şi Domnul lor , iubitul lor Învăţător şi prieten , le era mai scump decât viaţa. La ei căutaseră ajutor în toate necazurile lor şi mângâiere în întristările şi descurajările lor. Acum aveau să-i lase o grupă singuratică şi neajutorată. Presimţirile care le umpleau inimile erau întunecate. Dar cuvintele adresate lor de către Mântuitor erau pline de nădejde. El ştia că urmau să fie asaltaţi de vrăjmaşul şi că viclenia lui Stana are cel mai mare succes împotriva celor apăsaţi de greutăţi. De aceea le-a îndreptat atenţia de la "lucrurile care se văd", la "cele ce nu se văd".2 Cor.4,18.El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.
"Să nu vi se tulbure inima ", a zis El "Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multa locaşuri. Dacă n-ar fi aşa v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea într-acolo". În lume am venit pentru numele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici tot pentru binele vostru voi lucra ,cu toată sârguinţa. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeţi. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Aceasta nu înseamnă o despărţire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, ca să vină iarăşi şi să-i primească la Sine. În timp ce clădea locaşuri pentru ei , aceştia urmau să-şi dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc.
Ucenicii erau încă nedumeriţi. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis:" Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem şti cale într-acolo?" Isus i-a zis: "Eu , sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte: L-aţi şi văzut ".
Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-şi aleagă drumul său, Hristos zice: "Eu sunt calea ... Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine". Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelie, când în Eden s-a declarat că sămânţa femeii va sfărâma capul şarpelui, Hristos a fost înălţat ca fiind calea , adevărul şi viaţa. El a fost cale pe când trăia Adam, când Abel a înfăţişat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiţi patriarhii şi profeţii. El este cale unică prin care putem ajunge la Dumnzeu.
"Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut". Dar nici acum ucenicii n-au înţeles. "Doamne, arată-ne pe Tatăl", a exclamat Filip, "şi ne este de ajuns".
Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-aţi cunoscut, Filipe? "Este cu putinţă să nu vezi pe Tatăl în lucrurile pe care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? "Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. "Când Domnul Hristos a devenit om, El n-a încetat să fie Dumnezeu. Cu toate că Se umilise , luând chip de om , era totuşi stăpân pe dumnezeire. Numai Hristos putea să reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani. "Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea ".Credinţa lor se putea sprijini pe dorinţa dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care nici un om nu le-ar fi putut face vreo dată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturisesc despre dumnezeirea Lui. Prin El s-a descoperit Tatăl. Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl şi Fiul, credinţa lor nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut suferinţa şi moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credinţă slabă, la experienţa care ar fi câştigat0o dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce El era- Dumnezeu în trup. Dorea ca ei să-şi dea seama că credinţa lor trebuie să-i conducă la Dumnezeu şi să fie ancorată acolo. Cu câtă râvnă şi stăruinţă a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite ce urma să se abată curând asupra lor ! Ar fi dorit ca ei să fie ascunşi cu El în Dumnzeu. Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe faţa Sa, şi toţi cei prezenţi simţeau o teamă sfântă când ascultau cu atenţia încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă şi mai puternic către El; în timp ce erau atraşi cu o iubire mai mare către Hristos, erau atraşi şi unul către altul. Simţeau că cerul era foarte aproape şi că vorbele pe care le ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.
"Adevărat, adevărat vă spun ", a continuat Hristos, "că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu ". Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înţeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume pentru a arăta slava lui Dumnezeu , pentru ca omul să fie înălţat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperă în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Isus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu S-a folosit de puteri de care omul n-ar putea să le aibă prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot să aibă natura Lui omenească desăvârşită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca şi El. "Va face lucrări şi mai mari decât acestea ;pentru că Eu Mă duc la Tatăl ".Prin acesta Hristos, nu vroia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârşirea de minuni, ci la tot ceea ce trebuia să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt .
După înălţarea Domnului, ucenicii şi-au dat seama de împlinirea făgăduinţei sale. Scenele răstignirii , învierii şi înălţării lui Hristos erau pentru ei realităţi vii. Ei au văzut că profeţiile s-au împlinit aşa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile şi au primit învăţătura lor cu o credinţă şi o siguranţă necunoscute mai înainte. Ştiau că Învăţătorul divin era ceea ce El pretinsese că este. În timp ce îşi povesteau experienţele şi slăveau iubirea lui Dumnzeu , inimile oamenilor erau înduioşate şi supuse, iar mulţimile credeau în Isus.
Făgăduinţa dată de Isus ucenicilor este o făgăduinţă pentru biserica Sa, până la sfârşitul timpului. Dumnezeu n-a intenţionat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toţi aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei şi prin ei, cu siguranţă vor simţi împlinirea făgăduinţei Sale: "Va face alte lucrări şi mai mari decât acesta ", declara El; "pentru că Eu Mă duc la Tatăl".
Până în clipa aceea ucenicii nu cunoscuseră puterea şi posibilităţile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: "Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu". Ioan 16,24.El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii şi a harului în numele Său. El urmărea să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil va fi prezentată de El ca fiind propria Sa rugăciune în beneficiul acelei fiinţe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător; dar dacă inima este în ea, ruga se va înălţa spre Sanctuarul în care slujeşte Hristos şi El o va înfăţişa Tatălui fără nici un cuvânt stângaci ,bâlbâit, ci înfrumuseţată şi plăcută prin parfumul propriei Sale desăvârşiri.
Cărarea sincerităţii şi cinstei nu este lipsită de piedici; dar în fiecare greutate noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis şi pentru cea mai slabă fiinţă omenească. "Orice veţi cere în numele Meu ", a zis Isus :"voi face, pentru ca Tatăl, să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, voi face ".
"În numele Meu", i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În numele lui Hristos vor sta urmaşii Lui în faţa lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei , au şi ei valoare în faţa Domnului. Pentru că li se atribuie dreptatea lui Hristos, Domnul iartă pe aceea care se tem de El. El nu vede în ei ticăloşia păcătosului. Ei recunoaşte în ei asemănarea cu Fiul Său, în care crede.
Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El doreşte ca moştenirea aleasă să se aprecieze după preţul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a dorit , altfel nu ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei şi este foarte mulţumit ,când ei Îi adresează cele mai mari cereri , preamărind astfel Numele Său. Ei pot să se aştepte la lucrări mari dacă au credinţă în lucrările Sale. Dacă rugăciunea în numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său , a da pe faţă spiritul Său şi a să săvârşi lucrările Sale. .Făgăduinţa Mântuitorului este condiţionată. "Dacă Mă iubiţi", zice El , "veţi păzi poruncile Mele". El mântuieşte pe oameni nu în păcat, ci din păcat; şi aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi iubirea prin ascultare.
Orice ascultare adevărată vine din inimă . Hristos a lucrat în felul acesta. Şi dacă consimţim, El se va identifica cu gândurile şi cu tristeţile noastre în aşa măsură, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa Sa. Astfel, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile noastre îndemnuri. Voinţa, înnobilată şi sfinţită, îşi va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Dacă-L cunoaştem pe Dumnezeu , aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră este o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.
După cum Hristos a trăit legea în firea omenească , tot astfel putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel Puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce priveşte datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va arăta datoria , tot atât de binevoitor cum o va arăta şi altora. dacă venim la El în credinţă, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să ne vorbească , aşa cum a făcut-o pe vremuri cu Enoh. cei care hotărăsc să nu facă nici un lucru , de nici un fel , care nu i-ar place lui Dumnzeu , vor cunoaşte, după ce au înfăţişat lucrurile înaintea Lui, care este calea pe care să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune , ci şi putere. Li se va da putere să asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos- "toate lucrurile" pentru a împlini nevoia oamenilor căzuţi- i-a fost dat în calitate de căpetenie şi reprezentant a neamului omenesc. " Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiind că păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui ".Ioan 3,22.
Înainte de a se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat şi desăvârşit pe care să-l reverse asupra urmaşilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele necesare ale harului. "Eu voi ruga pe Tatăl", a zis El ,"şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi , pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi." Ioan 14,16-18.
Duhul fusese şi mai înainte în lume; El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire. Dar câtă vreme Hristos fusese pe pământ , ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui, aveau să simtă nevoia după Duhul şi atunci El urma să vină . Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos , dar fără trup omenesc şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie oricând în orice loc. De aceea era spre binele lor ce El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor al Său pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălţat.
"Cine mă iubeşte , va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui". Isus a citit viitorul ucenicilor . El a văzut pe unul dus la eşafod, pa altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alţii persecutaţi şi omorâţi. El i-a încurajat cu făgăduinţă că, în orice încercare , va fi cu ei. Făgăduinţa acesta nu şi-a pierdut nimic din putere. Domnul ştie totul cu privire la slujitorii Săi, care, pentru numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniţi pe insule pustii. El îi mângâie prin prezenţa Sa. Când, din cauza adevărului , credinciosul se găseşte la bara tribunelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui, cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întăreşte inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea prin numele Lui , Hristos zice: "Eu sunt cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor".Apoc.1,18. Viaţa care se jertfeşte pentru Mine este păstrată pentru slava veşnică.
Oricând şi în orice loc , în toate întristările şi în toate necazurile, când împrejurările sunt întunecoase şi viitorul plin de tulburări, iar noi ne simţim fără putere şi singuri, Mângâitorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împrejurările ne pot despărţi de orice prieten pământesc; dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El se află totdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice şi să ne îmbărbăteze.
Nici de astă dată ucenicii nu au înţeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, şi Domnul le-a lămurit din nou înţelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. "Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl ,în numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile". Nu veţi mai zice, nu pot să înţeleg. Nu veţi mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci "puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos , care întrece orice cunoştinţă ". Efes. 3,18.19.
Ucenicii aveau să fie martori ai vieţii şi lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul trebuia să vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar din cauza umilinţei şi morţii lui Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare şi dezamăgire. Pentru ca, după întâmplările acestea, cuvintele lor puteau să fie fără greşeală, Isus le-a făgăduit pe Mângâietorul," care vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu ".
"Mai am să vă spun multa lucruri", a continuat El," dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă ca descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi ". Hristos deschise ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Locurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se întunecase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu putea să fie înţelese de ucenici. Şi lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să lumineze înţelegerea, pentru care ei să aprecieze lucrurile cereşti. "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului", a zis Isus", rea să vă călăuzească în tot adevărul".
Mângâietorul este numit "Duhul adevărului". Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealurile adevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte oamenilor prin Scripturi şi le întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. tocmai prin Duhul adevărului ,, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu Hristos Îşi supune poporul Său ales.
Descriind ucenicilor lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle aceiaşi bucurie şi nădejde care se află în inima sa. El se bucură pentru că putea să dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-L cere de la tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci fără acesta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor faţă de acesta putere satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect cele săvârşite de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş de natura dumnezeiască. Hristos a dat Duhului Său ca putere divină, pentru a birui toate înclinaţiile spre rău, moştenite şi cultivate, şi pentru a întipări propriul Său caracter în biserică. Isus a spus despre Duhul: "El Mă va proslăvi ". Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În firea omenească trebuia să se refacă însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.
"Când va veni El (Duhul adevărului ) , va dovedi lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul , neprihănirea şi judecate ".Predicarea Cuvântului nu va fi de nici un folos fără prezenţa şi ajutorul neîncetat al Duhului Sfânt. Acesta este singurul Învăţător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conştiinţa şi va schimba viaţa, numai când este însoţit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezintă litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are conştiinţă de toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar dacă Duhul Sfânt nu sădeşte adevărul în inimă , nici un suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Învăţătura, oricât de multă, şi avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un purtător de lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Sădirea seminţei Evangheliei nu va avea succes decât atunci când seminţele sunt trezite la viaţă de roua cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să fi fost rostită, după înălţarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: "Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră". Fapte 5,28.
Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, şi făgăduinţa ne aparţine în aceeaşi măsură ca şi celor dintâi ucenici. Dar ca oricare altă făgăduinţă, şi acesta este dată în mod condiţionat. Mulţi spun că au încredere în făgăduinţa Domnului şi chiar pretind că cer să se împlinească; ei vorbesc mult despre Hristos şi despre Duhul Sfânt şi cu toate acestea n-au nici un folos. Ei nu-şi supun sufletul pentru a fi îndrumat şi călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său "şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere ".Fil.2,13.Dar mulţi nu vor să se supună acestei acţiuni, dorind să se conducă singuri. Din cauza acesta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelora care caută cu umilinţă pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteptă să fie cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, şi El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească. În cuvântare Sa adresată ucenicilor ,Isus n-a făcut nici o aluzie dureroasă cu privire la suferinţele şi moartea Sa. Moştenirea pe care le-a lăsat-o era o moştenire de pace. El a zis: "Vă las pacea , vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte ".
Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paşte: Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile, Lăudaţi-L , toate popoarele, Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi Şi credincioşia Lui ţine în veci.
Lăudaţi pe Domnul ! Psalm 117.
După cântare, au ieşit. Şi-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieşind pe poarta cetăţii spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Isus a zis cu glas de adâncă întristare: "În noaptea acesta, toţi veţi găsi în mine o pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul , şi oile turmei vor fi risipite ".Mat. 26,31.
Ucenicii ascultau plini de întristare şi uimire. Şi-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind pâinea vieţii, mulţi au găsit prilej de poticnire, şi au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioşi. Petru, vorbind în numele fraţilor săi, declarase credincioşie faţă de El. Mântuitorul spusese atunci: "Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece ?Şi totuşi unul din voi este un drac ".Ioan 6,70. În odaia de sus ,Isus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde şi că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acuma îi vizau pe toţi.
Petru a început să protesteze cu putere :" Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea ". În camera de sus , el spusese: "Eu îmi voi da viaţa pentru Tine". Isus îl avertizase că, chiar în noaptea aceea, va tăgădui pe Mântuitorul său. Hristos a repetat avertizarea: "Adevărat îţi spun că astăzi , chiar în noaptea acesta , înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori ". Dar Petru "a zis cu şi mai multă tărie: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru ". Marcu 14,29-31. În încrederea lor în sine au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care ştia totul. Ei nu erau pregătiţi să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita, urmau să-şi dea seama de slăbiciunea lor. Când Petru spunea că va urma pe Domnul său chiar şi la închisoare şi la moarte, aşa se şi gândea să facă; dar el nu se cunoştea pe sine. În ascunzişurile inimii lui erau elemente de răutate pe care împrejurările urmau să le scoată în evidenţă. Dacă el nu-şi dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veşnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine şi o siguranţă care urma să copleşească până şi iubirea pentru Hristos. În experienţa lui se arătaseră: multă slăbiciune, multe păcate nebănuite, un duh de nepăsare, un temperament nesfinţit şi o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitaţie la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să se îndoiască de sine şi să aibă mai mare încredere în Hristos. dacă ar fi primit avertismentul cu umilinţă, ar fi rugat pe Păstorul turmei să-Şi apere oaia. Când era gata să se înece pe marea Galileii, el strigase: "Doamne, scapă-mă". Mat. 14,30.Atunci Domnul Hristos Şi-a întins mâna ca să-l prindă. Tot aşa şi acum , dacă L-ar fi rugat pe Isus: "Scapă-mă de mine însumi", El l-ar fi ajutat. Dar Petru nu era crezut şi lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simţit jignit şi de aceea s-a încăpăţânat şi mai mult să se încreadă în sine.
Isus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiaţi. El i-a asigurat că va sfărâma lanţurile mormântului şi că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi." După ce va învia ", a zis Isus "voi merge înaintea voastră în Galileea" .Mat.26,32.Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertaţi. După moartea şi învierea Sa , au ştiut că erau iertaţi şi scumpi inimii lui Hristos. Isus şi ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras unde El Se dusese adesea ca să mediteze şi să Se roage. Mântuitorul explicase ucenicilor misiunea Sa în lume şi legătura spirituală pe care trebuia să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învăţătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vieţi înflorite. Arătând-o ucenicilor, Isus a folosit-o ca simbol.
"Eu sunt adevărata Viţă", a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales viţa cu cârceii ei agăţători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul , cedrul şi stejarul stau prin puterea lor proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi , în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de puterea dumnezeiască ."De la Mine Însumi, nu pot face nimic ", (Ioan 5,30 ) spusese El mai înainte.
" Eu sunt adevărata Viţă ". Iudeii consideraseră totdeauna viţa ca fiind planta cea mai nobilă şi ca simbol a tot ce este puternic, minunat şi roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în ţara făgăduită. Iudeii îşi întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. dar Isus a zis: Eu sunt adevărata Viţă. Să nu credeţi că din cauza legăturii voastre cu Israel puteţi ajunge părtaşi la viaţă lui Dumnezeu şi moştenitori ai făgăduinţei Lui. Numai prin Mine se primeşte viaţa spirituală.
"Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este vierul". Părintele ceresc sădise această viţă de soi bun pe dealurile Palestinei, şi El Însuşi fusese vierul. Mulţi erau atraşi de frumuseţea acestei Viţe şi recunoscuseră obârşia ei dumnezeiască. Dar pentru conducătorii lui Israel era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Viţa, au zdrobit-o şi au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimerească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere viţa Sa. După oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o şi a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viţă nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădiţele vieţii atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă viţa cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi şi alte ramuri în viţă. Din ele a ieşit roada. Roadele lor îmbelşugate au fost culese de trecători. "Eu sunt Viţa , voi sunteţi mlădiţele", a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărţiţi de ei , unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiţă şi viţă, a zis El , reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în viţa cea vie şi apoi creşte în tulpină , legându-se fibră cu fibră şi vas cu vas. Viaţa viţei devine viaţa mlădiţei. Tot aşa şi sufletul , care era mort în nelegiuiri şi păcate , primea viaţă prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credinţa în El ca Mântuitor personal. Păcătosul îşi uneşte slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească şi natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaş al naturii dumnezeieşti. El este primit în Cel Prea Iubit.
Această unire cu Hristos, odată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis:" Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine". Acesta nu este o atingere întâmplătoare şi nici o legătură din când în când. Mlădiţa ajunge parte integrantă din viţă. Revărsarea de viaţă, tărie şi putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic şi curge neîntrerupt. Despărţită de viţă , mlădiţa nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Isus, nu puteţi trăi despărţiţi de Mine. Viaţa pe care aţi primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr0o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteţi birui nici un păcat şi nu puteţi să vă împotriviţi nici unei ispite.
"Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi". A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui şi a trăi o viaţă de supunere fără rezerve în slujba Lui. Legătura trebuie să fie continuă între om şi Dumnezeu. După cum mlădiţa trage neîntrerupt seva din viţa cea vie, tot astfel şi noi trebuie să ne prindem de Isus şi să primim de la El , prin credinţă, tăria şi desăvârşirea Lui se caracter.
Rădăcina îşi trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiţă. Tot aşa şi Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos nu este nici o primejdie ca el să se ofilesc sau să se strice. Viaţa viţei se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădiţe. "Cine rămâne în Mine , şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; deci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic". dacă trăim prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu , se vor da pe faţă în noi roadele Duhului Sfânt: nu va lipsi nici una. "Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă , El o taie. " Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu viţa, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creştere, nici rodire. Tot astfel poate să fie şi o legătură aparentă ci Hristos, fără o unire adevărată cu El , prin credinţă. Prin mărturisire de credinţă, cineva poate să pătrundă în biserică , dar numai caracterul şi puterea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roade sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărţiţi de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e şi aceea reprezentată prin mlădiţa noastră. "Dacă nu rămâne cineva în Mine , este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard".
"Şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţă, ca să aducă şi mai multă roadă ". Din cei doisprezece care urmaseră pe Isus, unul, care se asemăna cu mlădiţa uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul urma să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioşie, Isus a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curăţirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu milă lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădiţe se întind pe pământ ; acestea trebuie să fie eliberate de lucrurile pământeşti de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer şi să se sprijinească pe Dumnezeu. Frunzişul prea îmbelşugat atrage curentul de viaţă şi nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Îndreptăţirii. Vierul taie creşterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate şi mai abundente.
"În acesta este proslăvit Tatăl Meu", a zis Hristos, "dacă aduceţi multă roadă ". Dumnezeu doreşte să dea pe faţă prin tine sfinţenia , bunătatea şi mila propriului Său caracter. Cu toate acestea , Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roada. El le spune să rămână în El." Dacă rămâneţi în Mine", zice El "şi dacă cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ce voiţi şi vi se va face ". Hristos rămâne în urmaşii Săi prin Cuvânt. Legătura acesta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său şi a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă. Primindu-le , primiţi viaţa Viţei. Voi trăiţi "prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu". Mat. 4,4. Viaţa lui Hristos ajunsă în voi dă naştere aceloraşi roade ca şi în El. Dacă trăiţi în Hristos , dacă vă alipiţi de Hristos şi trageţi hrana din Hristos, veţi aduce roade ca Hristos .
Dorinţa cea mare, pe care Hristos Şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii ,era ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de repetate ori. "Vă poruncesc", le repetase El adesea ,să vă iubiţi unii pe alţii. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei ]n camera de sus, au fost: "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Porunca acesta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înţelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumea jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă , plină de iubire şi de strădanii care aduc jertfe şi lepădare de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revărsa de la El în râuri nestăvilite. Toţi cei stăpâniţi de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi principiu care îndemnă pe Hristos la lucru îi vor îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu altul.
Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. "Prin acesta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul". Când oamenii sunt strânşi legaţi , nu prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă. Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruieşte egoismul inimii fireşti.
Manifestată în biserică , iubirea acesta, fără îndoială, va provoca ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale uşoară. "Dacă vă urăşte lumea ", a zis El ," să ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume , lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o :Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu , şi pe al vostru îl vor păzi. Dacă vă vor face toate aceste lucruri pentru numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis". Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor şi suferinţelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului. Ca Mântuitor a lumii, Hristos avea de făcut faţă continuu unei înfrângeri aparente. El ,vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puţin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălţare şi mântuire. Influenţele satanice se împotriveau continuu drumului Său. El nu Se descuraja. Prin profetul Isaia , se spune: "Degeaba am muncit? În zadar şi fără folos Mi-am istovit puterea? dar dreptul Meu este la Domnul, şi răsplata Mea la Dumnezeul Meu...Chiar dacă Israel nu este adunat, Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul Meu este tăria Mea". Domnului Hristos I se dădea această făgăduinţă: "Aşa vorbeşte Domnul Răscumpărătorul , Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor;...aşa vorbeşte Domnul... Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul să ridicaţi ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: Ieşiţi şi celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă...Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă ".Is. 49,4.5.7.-10. Isus Se sprijinea pe cuvântul acesta şi de aceea n-a dat lui Satana nici un câştig de cauză. Atunci când urmau să se ia ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos şi când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, a spus ucenicilor: "Vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine". "Stăpânitorul lumii acesteia este judecat." Acum va fi aruncat. Ioan 14,3; 16,11; 12,31. Cu ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie. El ştia că atunci când va zice: "S-a sfârşit !" tot cerul va tresălta de bucuria biruinţei. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate şi strigătele de biruinţă din curţile cereşti. Ştia că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot Universul.
Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmaşii Săi mai mult decât puteau ei să ceară sau să gândească. El vorbea cu siguranţă, ştiind că se dăduse un decret atotputernic, înainte de a se face lumea. El ştia că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul şi că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmaşilor Săi. Ştia că viaţa ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un şir neîntrerupt de biruinţe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în marele viitor.
"V-am spus aceste lucruri", a zis El, "ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea multe necazuri; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. "Hristos n-a fost nici înfrânt şi nici nu S-a descurajat şi urmaşii Lui trebuie să dea pe faţă o credinţă tot atât de dăinuitoare ca şi a Lui. Ei trebuie să trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, pentru că depind de Marele lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie şi stăruinţă. Cu toate că drumul lor este barat de aparente imposibilităţi, trebuie să meargă înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăţi, ei sunt chemaţi să le depăşească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanţul de aur al neîntrecutei Sale iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influenţă din Univers, care vine de la izvorul întregii puteri. Ei vor avea putere să se împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge nici pământul, nici moartea, nici locuinţa morţilor, putere care îi face în stare să biruiască, aşa cum a biruit Hristos.
Hristos doreşte ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a cerului să se găsească în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi proslăvit în poporul Său. Soarele Îndreptăţirii va străluci astfel prin ei, cu o lumină clară. Hristos a dat bisericii Sale posibilităţi mari ca să primească un tribut mare de slavă de la moştenirea Sa mântuită şi răscumpărată. El a revărsat asupra poporului Său însuşiri şi binecuvântări pentru ca el să reprezinte propria Sa desăvârşire. Biserica, înzestrată cu îndreptăţirea lui Hristos, este depozitara Sa, în care să se arate pe deplin şi desăvârşit bogăţiile milei, harului şi iubirii Sale. Hristos priveşte la poporul Său în curăţia şi desăvârşirea lui ca la răsplata umilinţei Sale şi ca un adaos la slava Sa - Hristos, marele Centru, de la care se revarsă toată slava.
Prin cuvinte puternice şi pline de nădejde, Hristos Şi-a încheiat învăţăturile. După aceea, Şi-a încheiat învăţăturile. După aceea, Şi-a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici. Înălţând privirile către cer, a zis: "Tată, a sosit ceasul ! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu".
Hristos Îşi terminase lucrarea care-I fusese încredinţată. Proslăvise pe Dumnezeu pe pământ. Făcuse cunoscut numele Tatălui Său. Adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Şi a zis: " Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi". "Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una... Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine." Astfel, cu vorbe potrivite pentru Unul care avea putere dumnezeiască, Hristos predă biserica Sa în mâinile Tatălui. Ca un Mare Preot consacrat, El mijloceşte pentru poporul Său. Ca un păstor credincios. Îşi adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel puternic şi sigur. Îl aşteaptă ultima bătălie cu Satan şi merge să o întâmpine.