Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS

 

"Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie. Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: "Îndată după aceea Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice". "N-a mâncat nimic în zilele acelea".

Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi oţelească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Isus S-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El. În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai marele Împărăţiei întunericului, aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenţia că pământul este a lui şi şi-a dat titlu de domn al acestei lumi. Pentru că părinţii neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor şi astfel, câştigând stăpânirea asupra primilor oameni, el şi-a întins puterea peste lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau să fie eliberaţi de sub puterea lui aveau să fie liberaţi. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.

Încă de când s-a spus şarpelui în Eden: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei" (Gen.3,15.), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vede că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund el a urmărit vorbele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea el a întrezărit simbolul unei legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi s-o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu cât şi formele care duceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de Unul care avea plăcerea să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana aţâţa pe oameni la patimi urâte ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. El a lucrat din generaţie în generaţie ca să orbească pe oameni faţă de aceste profeţii, şi ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui. La naşterea lui Isus, Satana ştia că venise Cineva care avea o împuternicire divină ca să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului care adeverea autoritatea Împăratului nou născut. Satana cunoştea bine locul pe care-l avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om, îl umplea de uimire şi temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înţelege o aşa iubire pentru neamul omenesc. Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria legăturii cu Dumnezeu era numai slab înţeles de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcând şi pe alţii să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile pământeşti.

Nu fără piedici urma să câştige Cârmuitorul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos se manifesta chipul lui Dumnezeu, şi pe motivul acesta sfaturile diavoleşti luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înşelătorului. Forţele confederaţiei răului au fost împinse să lupte cu El şi, dacă va fi cu putinţă, să-L biruiască. La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui umbrind pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova adeverind dumnezeirea lui Isus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc se desprinse de legătura directă cu Dumnezeu; legătura între cer şi pământ se făcuse direct prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Isus, "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom.8,3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte comunicase cu omenirea prin Hristos; acum comunica cu omenirea în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-l are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ; dar acum s-a dovedit că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.

Satana a văzut că trebuie să învingă s-au să fie învins. Problemele disputate erau prea mari pentru a fi încredinţate îngerilor aliaţi. Trebuia să poarte el însuşi lupta. Toate puterile apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Isus a fost pus ca ţintă pentru toate armele vrăjmaşului.

Mulţi privesc la această luptă între Hristos şi Satana ca la ceva care n-ar avea nici o legătură cu viaţa lor şi nu i-ar interesa deloc. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii oricărui om. Nimeni nu părăseşte rândurile celui rău pentru a sluji lui Dumnezeu fără să întâmpine asalturile Satanei. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleaşi cărora nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos cu cât caracterul Lui este mai superior caracterului nostru. Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după strălucire care duce la îngâmfare. Ispitele acestea au biruit pe Adam şi pe Eva şi tot ele ne înving pe noi atât de repede.

Satana arătase păcatul lui Adam ca o dovadă că legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în corp omenesc; dar atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul din efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Isus când a intrat în pustie să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse în tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra-Şi slăbiciunile unei omeniri degradate. Numai aşa putea să răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.

Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă pentru Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât ar avea de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Noi nu avem nimic de suportat pe care să nu-l fi îndurat El. Atât la Hristos cât şi la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo de unde a început ruina noastră trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum prin cedarea în faţa poftei Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruiască. "Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini. Drept răspuns Isus i-a zis: 'Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt, care iese din gura lui Dumnezeu' ".

De la căderea lui Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi a pasiunilor până când au ajuns să nu mai aibă aproape nici o limită. Din cauza aceasta oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruinţă. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruinţa îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această biruinţă de la început erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului. Când Isus a intrat în pustie, El era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, se găsea mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a îndepărtat de el şi a fost lăsat singur să lupte cu ispita. El a înaintat din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile El postise şi se rugase. Slab şi slăbit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, "atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor." Is. 54,14. Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să biruie pe Hristos. Deodată a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunile Lui, cineva având înfăţişarea de înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam să nu jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl mulţumit de voinţa lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze. Aceasta a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, dorind foarte mult hrană, când L-a atacat pe neaşteptate Satana. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini ".

Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte - "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu" - i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primeşte îndoiala. Planul ispititorului era de a doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi adusese biruinţa neamului omenesc de la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden: "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?" Gen.3,1. În ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr; dar în felul lui de a le spune se simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă era o îndoială faţă de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căută să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis; că a reţine un fruct aşa de frumos era în contradicţie cu iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să inspire lui Hristos propriile lui sentimente: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu". Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tot glasul lui era o expresie de totală necredinţa. Aşa să trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie, cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu niciodată n-a dorit ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca acesta. "Dacă eşti Fiul Lui Dumnezeu ", atunci arată-ţi puterea salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini. Cuvintele pornite din ceruri: "Acesta este Fiul Meu Prea Iubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Mat.3,17), încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el a hotărât să facă pe Isus să piardă încrederea în această mărturisire. Cuvintele lui Dumnezeu erau pentru Isus asigurarea pentru misiunea dumnezeiască pe care o avea de îndeplinit. El venise să trăiască în chip de om în mijlocul oamenilor; şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-l face să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să învingă pe Hristos. El spera că sub presiunea disperării şi a foamei grozave Isus avea să piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zadarnic.

Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit de prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti; Iar Satana căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acuma rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul din cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui Isus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca această piatră să se facă pâine. "Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune capăt oricare discuţii. Nu fără luptă a putut Isus să asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să dovedească lui Satan divinitatea sa, sau să-i explice motivul umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răsvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana încă ar mai fi zis: "Arată-mi un semn ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu". Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei în inima lui. Hristos pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum le suportăm şi noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi credinţă. Nici atunci, nici altădată când a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că Isus a recunoscut de la început pe Satana, nu s-a lăsat provocat la certă cu el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.

Isus a întâmpinat pe Satana cu cuvintele Scripturii. "Stă scris" a spus El. În toate ispitele arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana a cerut de la Hristos o minune ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile, o încredere neclintită într-un aşa zis Domnul era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vrem cât Hristos şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a câştigat nici un avantaj.

Tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni a fost atacat Isus de cele mai mari ispite. Stana credea că în felul acesta va birui. Cu planul acesta biruise pe oameni. Când puterea slăbea, când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, oamenii care timp îndelungat luptaseră cu nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de călătorie a lui Israel şi pentru o clipă, credinţa lui n-a mai fost legată cu tărie cu puterea cea nemărginită. El a făcut greşeala chiar la hotarul ţării făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în faţa regelui Ahab, care dăduse piept cu întreaga naţiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoţii a lui Baal care o conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeţi mincinoşi fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să urmeze lui Dumnezeu, Ilie a fugit ca să-şi scape viaţa ameninţată de idolatra Izabela. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este înconjurat cineva de noroi, încurcat de împrejurări, sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo ca să ispitească şi să încurce. El ne atacă punctele slabe din caracter. El caută să clatine încredere noastră în Dumnezeu care îngăduie să existe asemenea stări de lucru. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar dacă noi îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Isus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul îi dăm ocazia să câştige. Când Hristos a spus ispititorului: "Omul nu va trăi numai cu pâine ci cu orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu", El a repetat cuvintele care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri înainte: "Domnul Dumnezeul tău te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine; ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului, trăieşte omul". Deut. 8,2. În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporul Său mana din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi cuvânt trebuia să-i vină ajutor şi lui Isus. El aştepta vremea potrivită de la Dumnezeu pentru a fi întărit. El Se afla în locurile acelea pustii pentru faptul că ascultase de Dumnezeu şi El nu vroia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa Universului care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin. "Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu". Deseori urmaşul lui Hristos e dus într-o situaţie să nu poată servi lui Dumnezeu ducând mai departe activitatea sa. Se poate întâmpla ca ascultarea de cererile lămurite ale lui Dumnezeu să pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să jertfească convingerile câştigate de credinţa lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucrări vi se vor da pe deasupra". Matei 6,33. Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne despărţim de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile Satanei când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne slăvim viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este: care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă le cunoaştem trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea dea doua. În ultima bătălie a marii controverse cu Satana, aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce legea Sa pentru a da în schimb ascultare puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă se va da un decret ca toţi să fie omorâţi. Vezi Apoc. 13,11-17. Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă următoarea făgăduinţă: "Acela va locui în locuri înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi". Is.33,16. Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foame, ei vor fi hrăniţi. "Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete". Ps.37,19. Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă dorinţa bisericii. "Chiar dacă smochinul nu va înflori, viaţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele. Hab. 3,11.18.

Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispita cea mare pe carte a avut-o Domnul la început, nici una un e mai mare ca aceia privind puterea de stăpânire asupra poftelor şi pasiunilor. În toate veacurile ispitite care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o înzestrare preţioasă. În felul acesta omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au valoare veşnică. Printr-o afundare de bună voie în cele senzuale, Satana căută să şteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.

Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile şi decăderea aduse de aceste stări care au existat la întâia venire a lui Hristos vor exista din nou cu o putere şi mai mare spre rău la o a doua Lui venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului şi ca în Sodoma şi Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare şi trebuie să luăm în inimă învăţătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe care le-a suferit Hristos putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrântă la poftă. Pilda lui ne spune că singura noastră nădejde de viaţă veşnică este de a ne duce poftele şi pasiunile sub conducerea voii lui Dumnezeu. În propria noastră putere este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea acesta Satana va aduce ispitele asupra noastră. Isus ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, căutând să profite de slăbiciunile moştenite şi să dovedească prin minciunile şi viclenia lui pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuia să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea ca noi s fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea ca noi să ne lăsăm speriaţi sau descurajaţi de atacurile şarpelui. "Îndrăzniţi", Zice El, "Eu am biruit lumea". Ioan 16,33. Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei. Să-L vadă în agonie pe cruce când a strigat: "Mi-e sete". El a suportat toate câte pot fi suportate şi de noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră. Isus S-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declara: "Domnul, Dumnezeu M-a ajutat...de aceea nu M-am ruşinat...ştiu ca nu voi fi dat de ruşine...Iată, Domnul, Dumnezeu Mă ajută". Arătând spre pilda care ne-o dă, el ne spune: "Cine dintre voi se teme de Domnul...! Cine umblă în întuneric şi nu are lumină să se încreadă în numele Domnului şi să se bizui pe Dumnezeul lui". Is. 50,7-10. "Vine stăpânitorul lumii acesteia", a spus Isus. "El n-are nimic in Mine". Ioan 14,30. În el nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satan. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Făptura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască. El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar el a venit să ne facă făptaşi la natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă. păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să ţină tare dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter. Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. "Stă scris", a spus El. Nouă ne-a fost date "făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte". 2 Petru 1,4. Nouă ne aparţine fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim "prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări, sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. "Strâng Cuvântul Tău în inima mea", zice psalmistul, "ca să nu păcătuiesc împotriva Ta". "După Cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori" Ps.119,11; 17,4.