Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI

 

Galileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paştelui au adus vestea despre lucrările minunate desăvârşite de Isus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulţi deplângeau abuzurile de le templu, lăcomia şi aroganţa preoţilor. Ei sperau că Omul acesta care alungase pe conducători ar putea fi Liberatorul mult aşteptat. Veştile sosite păreau să confirme aşteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că el este Mesia. Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta Isus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în ţara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte şi lumeşti judecau pe Hristos după naşterea Lui simplă şi umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăţia spiritului. Aceluia asupra căruia nu era nici o urmă de păcat.

Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranţă celor suferinzi şi nenorociţi. În Capernaum veştile au ajuns la un nobil iudeu care era ofiţer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaş era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morţii; atunci când tatăl a auzit de Isus, s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilaşul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugăminţile unui părinte aveau să trezesc mila Marelui Medic.

Ajungând la Cana a găsit o mare mulţime în jurul lui Isus. Cu inima nerăbdătoare şi-a făcut loc până la Mântuitorul. Credinţa lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf şi obosit de călătorie. A început să se îndoiască dacă Acesta ar putea face lucrul pe care el voia să-i ceară; cu toate acestea a cerut să vorbească cu Isus, i-a povestit pentru ce a venit şi a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mau demult cunoscută de Isus. Înainte ca acest slujbaş să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui. El mai ştia că tatăl îşi puse în minte anumite condiţii ca să creadă în Isus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-l primească drept Mesia. În timp ce slujbaşul disperat aştepta răspunsul, Isus a zis: "Dacă nu vedeţi semne şi minuni cu nici un chip nu credeţi".

În ciuda tuturor dovezilor că Isus era Hristosul, petiţionarul se hotărâse să creadă în El, numai cu condiţia împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul între credinţa aceasta şovăitoare şi credinţa simplă a samaritenilor, care nu ceruse nici un semn, nici o minune. Cuvântul Său, dovadă mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare care pătrundea inima lor. Domnului Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fusese încredinţate proorociile sfinte, nu înţelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul Său.

Omul de neam bun avea totuşi oarecare credinţă, pentru că el venise să ceară cea mai preţioasă dintre binecuvântări, după părerea lui. Isus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, dar să facă şi pe slujbaş şi familia lui părtaş la binecuvântările mântuirii şi să aprindă o lumină în Capernaum, care în curând va avea să fie câmpul Său de activitate. Dar omul de neam bun trebuia totuşi să-şi dea seama de nevoile sala înainte de a dori darul lui Hristos. Curteanul acesta reprezenta pe mulţi alţi din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Isus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câştig de la puterea Lui şi credinţa lor era legată de puterea acestui câştig; în schimb nu-şi dădeau seama de boala lor spirituală şi nu vedeau nevoia de harul lor divin.

Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima omului de neam bun. El şi-a dat seama că motivele din care căuta pe Isus erau egoiste. Credinţa lui oscilantă i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere şi-a dat seama că îndoiala putea să coaste viaţa fiului său. A simţit că era în faţa Cuiva care putea să citească gândurile şi căruia totul Îi era cu putinţă. În disperarea sa a strigat: "Doamne, vino până nu moare micuţul meu!" Credinţa lui s-a prins de Hristos ca şi Iacov când, în luptă cu îngerul, a strigat: "Nu te las până când nu mă vei binecuvânta". Gen.32,26.

Ca şi Iacov a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruinţă ajutor în nevoia lui. "Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieşte". Nobilul a plecat de la Mântuitorul cu o bucurie şi o pace pe care el nu o cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar cu o credinţă puternică s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător. În acelaşi ceas, cei care vegheau lângă copilaşul muribund la Capernaum au observat o bruscă şi neînţeleasă schimbare. Umbra morţii a dispărut de pe faţa bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute aducătoare de sănătate. Ochii întunecaţi au început să strălucească de inteligenţă şi în corpul lui slăbit şi ros de suferinţă a revenit vigoarea. Nici un semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale şi plină de viaţă şi el s-a scufundat într-un somn liniştit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită şi bucuria cea mare. Cana nu era aşa departe de Capernaum, iar ofiţerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiaşi zile în care se întâlnise cu Isus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost ! Când plecase după Isus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor o batjocură. Cât de deosebite erau acum simţămintele lui. Întreaga natură avea acum o nouă înfăţişare. El vedea totul cu alţi ochi. Pe când mergea în liniştea zorilor dimineţii, i se părea că toată natura laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieşit în întâmpinare cu dorinţa de a-i uşura dorinţa sufletească pe care erau siguri că o simţea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare înţeles pe care ei nu-l înţelegeau a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: "Ieri în ceasul al şaptelea l-au lăsat frigurile!" Chiar în clipa când credinţa tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: "Fiul tău trăieşte", Iubirea dumnezeiască atinsese copilaşul muribund. Tatăl a dat fuga să-şi vadă fiul. L-a strâns la pieptul său ca şi cum ar fi fost ridicat dintre morţi şi lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.

Omul de neam bun dorea să cunoască mai mult despre Hristos. După ce mai târziu a auzit învăţăturile Lui, el împreună cu toţi ai casei au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfinţită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a dus în toate părţile, iar în Capernaum, unde au fost săvârşite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.

Acela care a binecuvântat pe omul de neam bun din Capernaum vrea tot aşa de mult să ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, ca şi tatăl îndurerat, noi căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorinţa de a câştiga bunuri pământeşti. Noi avem încredere în iubirea lui numai când se împlinesc cererile noastre. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem; şi întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi nevoia cea mare pe care o avem de harul Lui. El vrea să renunţăm la egoismul care ne face să-L căutăm. Când mărturisim starea noastră rea şi lipsa noastră de putere trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui. Omul de neam bun voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească cuvântul lui Isus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea dată. Şi noi trebuie să învăţăm acelaşi lucru. Trebuie să credem nu pentru că vedem sau simţim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduinţele Lui. Când venim la El în credinţă, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în acelaşi timp că le primim şi să-i mulţumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie. Când am învăţat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu face pentru noi nespus mai mult, "potrivit cu bogăţia slavei Sale" şi "după lucrarea puterii tăriei Lui". Efes 3,20.16; 1,19.