Cap.42-TRADIȚIA

 

Sperând să-L vadă pe Isus la Paşte, cărturarii şi fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar ştiind lucrul acesta, Isus a lipsit de la această adunare. "Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus". Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp păruse că galileenii ar primi pe Isus ca Mesia şi că puterea autorităţilor religioase în ţinutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a arătat însă întinderea lucrării lui Isus şi i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise de la Capernaum la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau hotărâţi să-şi înfăptuiască planul. De astă dată a fost trimisă o nouă delegaţie să-I urmărească mişcările şi să găsească vreo acuzaţie împotriva Lui Ca şi mai înainte motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă tradiţiile care împovărau legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiţii aveau ca scop să susţină păzirea legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât legea însăşi. Când veneau în conflict cu poruncile date de Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor.

Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale. Neglijarea săvârşirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare. Omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute.

Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină pretenţiile rabinilor era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp ce oamenii erau ocupaţi cu lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă şi cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la principiile cel mari ale legii Sale.

Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din acestea temeiul acuzaţiilor lor. Cu toate acestea nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au venit la El criticând pe ucenici. Când au ajuns în faţa mulţimii, au spus: "Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă".

Ori de câte ori solia adevărului cercetează cu putere deosebită sufletele, Satana îşi trimite agenţii pentru a începe o luptă asupra lucrurilor de mică însemnătate. În felul acesta el caută să îndepărteze mintea de la lucrurile cele de seamă. Ori de câte ori începe o lucrare bună, se găsesc batjocoritori gata să intre în ceartă cu privire la forma sau amănunte tehnice, pentru a îndepărta gândirea de la realităţile vii. Când se simte că Dumnezeu lucrează în chip deosebit pentru poporul Său, acesta să nu se lase atras în controverse care vor aduce numai pierdere de suflete. Problemele care trebuie să ne preocupe sunt: am eu credinţa mântuitoare în Fiul lui Dumnezeu ? Este viaţa mea în armonie cu legea divină? "Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va avea viaţă". "Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui". Ioan 3,36; 1 Ioan 2,3.

Isus n-a făcut nici o încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nici o referire la acuzaţiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se ţineau de ceremonii. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare şi chiar înainte de a veni să-L caute pe El. "Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu", a zis El, "ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: 'Să cinsteşti pe tatăl tău şi mama ta', şi 'cine va grăi de rău pe tatăl şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea'. Voi dimpotrivă ziceţi: 'Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este " Corban ", adică un dar de închinat lui Dumnezeu, face bine, şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său, sau pentru mama sa". Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca şi cum n-ar fi fost de nici o valoare, dar se ţineau cu multă stăruinţă de tradiţiile bătrânilor. Ei învăţau pe oameni că dedicarea averii lor templului era o datorie mai sfântă decât ajutorarea părinţilor lor şi că oricât ar fi fost de mare nevoia, era un sacrilegiu de a da tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul acesta. Un copil care nu-şi împlinea datoria putea să pronunţe cuvântul "Corban" asupra proprietăţii sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, şi putea să o păstreze pentru propriul său folos în cursul vieţii întregi, iar după moarte o pune în slujba templului. În felul acesta el era liber ca atât în viaţă cât şi la moarte să nu onoreze pe părinţi şi să-i lipsească de drepturile lor sub pretextul unei aşa-zise consacrări lui Dumnezeu.

Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligaţia omului de a aduce daruri sau jertfe lui Dumnezeu. Hristos însuşi a dat îndrumările din lege cu privire la zecimi şi daruri. Când era pe pământ, a lăudat înaintea oamenilor pe femeia săracă care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul făţarnic pentru Dumnezeu al preoţilor şi rabinilor era o aparenţă cu care să-şi acopere dorinţa de înălţare. Oamenii erau înşelaţi. Ei purtau sarcini grele pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecăţile moştenite şi prin autoritatea rabinilor. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Isus a căutat să elibereze din sclavia tradiţiei pe toţi aceea care doreau din toată inima să slujească pe Dumnezeu.

"Făţarnicilor", a zis El, adresându-se iscoadelor şirete, "bine a proorocit Isaia despre voi când a zis: 'Norodul acesta se apropie de Mine cu gura, şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine'. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte învăţături omeneşti". Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declara că, aşezând pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu.

Delegaţii de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să acuze pe Hristos că a călcat legea dată de Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradiţiilor. Marile precepte ale legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om.

Atât faţă de mulţime, cât şi mai târziu faţă de ucenici, Isus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăţia cât şi necurăţia aparţin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău, călcau legea lui Dumnezeu şi nu neglijarea lucrurilor din afară, a ceremoniilor omeneşti sunt acelea care mânjesc pe om.

Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade când a fost demascată învăţătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate şi au auzit cuvintele spuse printre dinţi prin care îşi arătau nemulţumirea şi dorinţa de răzbunare. Uitând de câte ori Isus dăduse dovadă că El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să împace pe aceşti funcţionari de stat înfuriaţi, ei au spus lui Hristos: "Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit ?' El a răspuns: "Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină". Obiceiurile şi tradiţiile aşa de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu rezistă să fie puse la probă de Dumnezeu. Orice idee omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare în ziua aceea când "Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău". Ecl. 12,14 Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, au înlocuit pe cele dumnezeieşti. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care caută să le arete greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a dat pe faţă şi în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: "Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". Apoc.12,17.

"Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină". În locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rădăcina. David spune: "Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale". Ps.119,99,100. Toţi aceia care primesc autoritatea omenească obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: "Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti".