Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII

"Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ,... ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm înfierea" Gal 4,4.5. Venirea mântuitorului a fost prezisă în Eden. Când Adam şi Eva au auzit prima dată făgăduinţa, ei aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el putea fiind Liberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prin patriarhi şi profeţi, păstrând vie nădejdea arătării Sale şi, cu toate acestea El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toţi au interpretat corect solia . Veacurile au trecut unul după altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulţi erau porniţi să zică: " Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite ". Ezech. 12, 22 . Dar, ca şi stele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi şi al cuptorului fumegând, Dumnezeu descopere lui Avraam robia lui Israel în Egipt şi declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. Pe urmă, zise El "va ieşi de acolo cu mari bogăţii". Gen 15,4. Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu a lui Faraon . "Tocmai în ziua aceea "rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu "toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului " . Exodul 12,41 .Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela , Isus s-a născut în Betleem. "Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ". Providenţa divină îndrumase mişcările naţiunilor, cum şi torentul pasiunilor şi influenţei omeneşti, până când lumea era maturizată pentru venirea Mântuitorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot , fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii se adunau din toate ţările la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului.

În vremea aceasta sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influenţa asupra poporului .Oamenii erau sătui de mituri şi de ceremonii fastuoase dar deşerte. Ei tânjeau după o religie care să le mulţumească inima. Atuncea când lumina adevărului dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumina şi care erau pline de griji şi întristare. Ele însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu , după asigurarea în ce priveşte viaţa de dincolo de mormânt. Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu , credinţa se întunecase şi speranţa aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînţelese. Pentru mulţimi de oameni moartea era o taină îngrozitoare; dincolo de ea era nesiguranţă şi întuneric .Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem , ci şi strigătul din inima imensă a omenirii a fost cel ce a ajuns la profet prin veacuri - glas auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau. Matei 2,18. În "ţinutul umbrelor şi al morţii " oamenii şedeau nemângâiaţi .Cu ochii plini de dor aşteptau venirea Mântuitorului, când întunericul să fie înlăturat şi taina viitorului să fie limpezită. În afara naţiunii iudaice au existat bărbaţi care au prezis ivirea unui învăţător dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei divine. Unul după altul ca stelele pe cerul întunecat, s-au ridicat asemenea învăţători. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea in inimile miilor de oameni dintre neamuri. De sute de ani biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toţi în întreg imperiul roman. Iudeii erau răspândiţi pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură , împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni erau şi oameni care aveau o mai bună înţelegere a profeţiilor biblice cu privire la Mesia de cât aveau speranţa în venirea Sa ca Liberator de sub robia păcatului Filozofii timpului se străduiau să păstreze tainele din învăţătură şi ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menţinerea separării dintre ei şi celelalte naţiuni ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care încă o posedau cu privire la serviciile simbolice . Adevărul tălmăcitor trebuia să vină. Acela pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau trebuia să explice însemnătatea lor. Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii. Învăţăturile trebuiau să fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebui să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în propriul Său templu. Hristos trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti care îl făceau fără nici un efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor. Printre iudei se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai aceluiaşi neam sfânt pe care fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute strămoşilor. Ei îşi întăreau credinţa cercetând asigurarea dată prin Moise: "Domnul dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune" Fapte 3,22. În afară, de acestea ei citeau cum Dumnezeu va unge pe Acela care va avea "să aducă veşti bune celor nenorociţi", "să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia " şi să vestească "un an de îndurare al Domnului" Isaia 61, 1.2. Ei citeau cum El "va aşeza dreptatea pe pământ" cum ostroavele vor nădăjdui în legea Lui ",cum " neamuri vor umbla în lumina ta, şi împărăţi în strălucirea razelor tale " Isaia 42, 4; 60,3. Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo" Geneza 49,10. Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape .Profeţia lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăţie care trebuia să urmeze după toate împărăţiile pământeşti; şi profetul spunea: "Ea însăşi va dăinui veşnic". Daniel 2,44. În timp ce puţini înţelegeau natura misiunii lui Hristos, se afla o nădejde larg răspândită în venirea unui prinţ puternic care să-Şi stabilească împărăţia în Israel şi care să vină ca eliberator al naţiunilor. Împlinirea vremii venise. Omenirea decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, strigă după venirea Mântuitorului. Satana se străduise să adâncească şi să facă de netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui el încurajase pe oameni la păcat. Intenţia lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu şi de a stinge iubirea Sa faţă de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicţia satanică. Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoştinţa de Dumnezeu, să le abată atenţia de la templul lui Dumnezeu şi astfel să-şi statornicească propria sa împărăţie. Lupta lui pentru supremaţie păruse aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare generaţie Dumnezeu şi-a avut reprezentaţii Săi. Chiar şi printre păgâni erau persoane pe care Hristos lucra pentru ridicarea oamenilor din mocirla păcatului, din stare lor decăzută. Dar oamenii aceştia erau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă. Negura pe care Satana o adusese asupra lumii devenea din ce în ce mai întunecoasă . Din păgânism, Satana timp de veacuri îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar biruinţa lui cea mare o câştigă prin pervertirea credinţei lui Israel. Contemplând şi adorând lucrurile lor proprii, păgânii pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai corupt. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin propriile lui fapte stă la baza orcărei religii păgâne; principiu acesta devenise acum şi principiu religiei iudaice. Satana inspirase acest principiu. Oriunde se păstrează acest principiu nu mai există nici piedică în faţa păcatului .

Solia mântuirii se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul care este viaţa veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie şi aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei . Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenţi a lui Satana pentru distrugerea ei. Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentaţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-l considere ca fiind un tiran. Chiar preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetase de a mai privi dincolo de simbol la lucru pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale pe care Însuşi Dumnezeu la instituise erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimica pentru om prin mijloacele acestea. Întreg sistemul trebuia să fie desfiinţat.

Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme . Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fusese puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, văzu suferinţe şi mizerie. Cu milă văzu cum oamenii ajunsese victime ale cruzimii lui Satana .El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui . Deznădăjduiţi şi înşelaţi ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruina veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi locaş lui Dumnezeu, devenise locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor, erau influenţate de agenţi supranaturali prin satisfacerea plăcerilor josnice. Pe chipurile oamenilor se împrima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate !

Păcatul devenise o ştiinţă , iar viciul era consacrat ca o parte a religiei .Răzvrătirea îşi înfipse rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în faţa Universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuie să fie dat de Acela care a făcut lumea. Cu mare interes lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi nimiceşte pe locuitorii pământului. Iar dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta , Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă el ar fi pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar în loc de a distruge lumea Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice generaţie şi orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire avea să fie împlinit. Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Isus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul decât Hristos nu poate remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă după modelul caracterului Său dumnezeiesc caracterul nostru stricat şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa glorie.