Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT

 

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii cerului cu putere şi slavă în mijlocul triumfului îngerilor şi a bucuriei sfinţilor. Atunci se vor împlini cuvintele lui Isus către preoţi şi farisei: '' De acum încolo nu Mă veţi mai vedea , până când veţi zice : ' Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului ! ' " Mat. 23,39. Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final : el mai văzuse şi soarta blestemată a celor care aveau să-L lepede pe Hristos la prima Lui venire. " Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut " . Zah. 12,10. Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate şi plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu.

Ucenicii au văzut ura iudeilor faţă de Hristos, dar nu-şi dădeau seama până unde va duce aceasta. Ei nu înţelegeau încă adevărata stare a lui Israel şi nici pedeapsa care avea să cadă asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă vie.

Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoţii şi conducătorii auziseră glasul profetic al trecutului repetat de mulţime, ca răspuns la întrebarea : " Cine este Acesta ? " , dar ei nu-l primiseră ca pe un glas al inspiraţiei. Mâniaţi şi surprinşi, au încercat să aducă poporul la tăcere. În mulţime se găseau slujbaşi romani, faţă de care, vrăşmaşii L-au denunţat pe Isus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susţineau că El e gata să ia în stăpânire templul şi să domnească apoi ca împărat în Ierusalim.

Dar vocea liniştită a lui Isus a făcut să tacă pentru un moment mulţimea zgomotoasă , atunci când a declarat iarăşi că nu a venit să întemeieze o împărăţie pământească ; El urma să Se înalţe curând la Tatăl Său şi acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în slavă. Atunci, prea târziu ca să mai fie salvat, ei Îl vor recunoaşte. Hristos a spus aceste cuvinte cu tristeţe şi cu o deosebită putere. Slujbaşii romani au fost reduşi la tăcere şi convinşi. Inima lor, deşi străină de influenţa divină, era mişcată cum nu mai fusese niciodată. Pe faţa liniştită şi solemnă a lui Isus ei au citit iubire, bunăvoinţă şi o liniştită demnitate. Au fost cuprinşi de o simpatie pe care n-o înţelegeau. În loc să-L aresteze pe Isus, erau mai degrabă înclinaţi să I se închine. Întorcându-se către preoţi şi conducători, i-au acuzat că ei produc tulburările. Mânioşi şi înfrânţi conducători s-au îndreptat atunci către oameni cu plângerile lor şi au început să se certe între ei plini de furie.

Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era liniştit deoarece, cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp Isus a rămas la templu, privind la el cu ochi întristaţi. Apoi S-a retras cu ucenicii şi a revenit la Betania. Când oamenii L-au căutat ca să-L aşeze pe tron, nu L-au găsit.

Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune iar dimineaţa a venit iarăşi la templu. În drum a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame şi, zărind de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze căci nu era " vremea smochinilor ".

Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localităţi ; şi despre unele podişuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept " n-a venit încă vremea smochinelor ". Dar în livada la care a venit Isus, un pom părea să fie înaintea tuturor celorlalţi. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele şi apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea şi fructe coapte. Dar înfăţişarea lui era înşelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la vlăstarii din vârf, Isus " n-a găsit decât frunze " . Numai un frunziş bogat şi nimic mai mult.

Hristos l-a blestemat să se usuce. " În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine " , a zis El. A doua zi dimineaţa, pe când Mântuitorul şi ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate şi frunzişul ofilit le-au atras atenţia : " Învăţătorule " , a zis Petru, " uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat " .

Faptul că Hristos blestemase smochinul, îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele : " Fiul omului nu a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască " . Luca 9,56. Minunile Lui fuseseră săvârşite ca să refacă nu să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai ca vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit. Şi se întrebau care să fie rostul lui. Lui Dumnezeu " Îi place îndurarea " . " Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului " . Mica 7,18 ; Ezech. 33,11. Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostire de judecăţi este " o lucrare străină " . Is. 28,21. Dar cu îndurare şi iubire El ridică vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările urmei vieţi păcătoase.

Blestemarea smochinului a fost parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-şi frunzişul preţios chiar în faţa lui Hristos, era un simbol al naturii iudaice. Mântuitorul dorea ca ucenicii să înţeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului şi că de acum, pedeapsa era de neînlăturat.. În scopul acesta El îi atribuise smochinului însuşiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiţi de toate naţiunile celelalte, susţinând că sunt supuşi lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizaţi de El şi pretindeau că sunt mai drepţi decât orice alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume şi a dorinţei de câştig. Se lăudau cu cunoştinţele lor, dar erau neştiutori în ce priveşte cererile lui Dumnezeu şi plini de făţărnicie. Ca şi pomul neroditor, ei îşi întindeau departe ramurile lor preţioase, bogate în aparenţă şi frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor cu templul ei măreţ, cu altarele ei sfinte, cu preoţii ei care purtau mitră şi cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfăţişare, dar umilinţa, iubirea şi mila lipseau.

Toţi pomii din livadă erau lipsiţi de rod; dar pomii neînfrunziţi nu trezeau nici o nădejde şi nu pricinuiau nici o dezamăgire. Prin pomii aceştia erau reprezentate neamurile. Şi ele erau lipsite de evlavie ca şi iudeii ; dar nu susţineau că servesc pe Dumnezeu . Nu aveau pretenţii îngâmfate de bunătate. Oamenii aceştia erau orbi faţă de lucrările şi căile lui Dumnezeu. Pentru ei nu era încă timpul smochinilor. Ei încă aşteptau o zi care să le aducă lumină şi nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau sporeau numai vinovăţia lor.

Isus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel dorind să găsească în el roadele dreptăţii. El revărsase asupra lor darurile Sale ca ei să poată aduce roadă pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi în schimb căuta simpatie şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru Dumnezeu şi dorinţa arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ei ar fi ţinut legea lui Dumnezeu, ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat ei ar fi putut să vadă atât păcatul cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu va fi retras de la ei.

Refuzând să dea binecuvântarea, ei nu aveau s-o mai primească :" O, Israele " , zise Domnul, " singur te-ai nimicit " . Osea 13,9.

Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria Sa putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni nu poate trăi legea lui Dumnezeu fără a servi altora. Dar sunt mulţi oameni care nu trăiesc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii care cred despre ei că sunt creştini excelenţi nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu servesc altora ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască, într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenţionat ca ei să ajute semenilor lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenţii, dar nu avea rod. Ei ţin formele închinării dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează legea lui Dumnezeu cu buzele dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urât este în ochii Lui această pretenţie deşartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice din gură că serveşte lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.

Parabola smochinului spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu învăţătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor din parabolă, grădinarul a insistat : " Mai lasă-l şi anul acesta, până îi voi săpa împrejur, şi-i voi pune îngrăşăminte ; şi dacă aduce roade, bine ; iar dacă nu , să-l tăiem " . Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit şi mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putinţă pentru el. Dar dacă rămâne neroditor , nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le vorbise Hristos. Ei erau reprezentaţi prin pomul neroditor şi rămânea ca ei să-şi hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câştigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor s-a văzut rezultatul. Ei îşi făuriseră propria lor nimicire.

De mai mult de o mie de ani naţiunea iudeilor abuzase de harul lui Dumnezeu atrăgând asupra sa pedepsele Lui. Ei lepădaseră avertismentele şi îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se făceau răspunzători de aceleaşi păcate urmând aceeaşi cale. În lepădarea harului şi avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăţia acelei generaţii. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanţurile pe care naţiunea şi le făurise de veacuri.

În fiecare generaţie s-a dat oamenilor ziua lor de lumină şi privilegiu, un timp de probă în care se puteau împăca cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruiască ani de zile şi totuşi să fie dispreţuit şi lepădat ; dar vine un timp când harul face ultimul său apel. Inima ajunge atât de împietrită încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci glasul plăcut şi atrăgător nu mai stăruie pe lângă păcătos şi mustrările şi avertizările încetează.

Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Isus a plâns cu disperare pentru cetatea blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Lepădând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel lepădase singurele mijloace de ajutor. Nu mai există altă putere prin care ei să poată fi eliberaţi.

Naţiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care dispreţuiesc chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns asupra Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile. Aceia care leapădă mustrările şi avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească în sentinţele rostite asupra Ierusalimului propria lor condamnare.

În generaţia aceasta sunt mulţi care merg pe acelaşi drum ca şi iudeii necredincioşi. Ei au fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor; dar ei nu renunţă la necredinţa şi împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente şi mustrări, dar ei nu vor să-şi mărturisească rătăcirile şi leapădă solia şi pe solul Lui. Tocmai mijloacele pe care El le foloseşte pentru îndreptarea lor, devin pentru ei o piatră de poticnire.

Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut deoarece prin ei scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele, întâmpină batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se lupta împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Acum prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit aşteptările oamenilor ; viaţa Lui era o mustrare pentru păcatele lor şi ei L-au lepădat. Tot aşa şi astăzi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu puterea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii de oameni leapădă lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi aleg să folosească o judecată independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţiune pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză razele de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă în faţă.

De pe înălţimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile ; cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care leapădă apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al Cuvântului Său, El ţi se adresează astăzi : " Tu însuţi ar trebui să cunoşti lucrurile care sunt spre pacea ta ". Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, care nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată şi în tine. Şi fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie şi supune sufletul, fie că îl întăreşte într-o nepocăinţă deznădăjduită.

Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpăţânat şi nepocăit ; dar toată vinovăţia , toate urmările lepădării harului erau chiar la uşa lui . Aşa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeaşi cale. Dumnezeu zice: " O, Israele, tu singur te-ai nimicit ". "Ascultă şi tu , pământule!" Iată voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui ; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, şi au nesocotit Legea Mea " . Osea 13,9 ; Ier. 6,19.