Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU

 

"După aceea S-a coborât la Capernaum El, mama Lui, fraţii Lui şi ucenicii Lui, şi acolo n-au rămas multe zile. Paştele iudeilor era aproape, şi Isus S-a suit la Ierusalim".

În timpul acestei călătorii, Isus S-a alăturat uneia din marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă în mulţime misiunea Sa şi S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. La aceste ocazii, venirea lui Mesia, căruia lucrarea lui Ioan Botezătorul îi dăduse atâta însemnătate, era adesea subiectul convorbirii. Nădejdea măreţiei naţionale era discutată cu un entuziasm înflăcărat. Isus ştia că această nădejde avea să fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greşită a Scripturilor. Cu multă seriozitate El urmărea profeţiile şi căuta să facă pe oameni să cerceteze mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mari iudeilor învăţaseră pe oameni că la Ierusalim aveau să fie învăţaţi şi să se închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paştelui un mare număr de oameni, venind din toate părţile Palestinei şi chiar din ţări depărtate. Curţile templului erau pline de o mulţime amestecată. Mulţi nu puteau să aducă cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrifici. Pentru a veni în ajutorul acestora, animalele se vindeau şi se cumpărau în curtea din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni care să-şi cumpere jertfele. Aici se schimba toţi banii străini în bani ai templului.

Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu "pentru răscumpărarea sufletului"; şi bani astfel adunaţi erau astfel folosiţi pentru întreţinerea templului. Exod. 30,12-16. Pe lângă aceasta se aduceau sume mai mari ca daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toţi banii străini să fie schimbaţi pe banii numiţi siclu templului, care era primit pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude şi înşelăciune şi se transformase într-un comerţ dezgustător care era un izvor de câştig pentru preoţi.

Vânzătorii cereau preţuri grozav de mari pentru animale vândute şi împărţeau câştigurile lor cu preoţii şi conducătorii care astfel se îmbogăţeau pe seama credincioşilor. Închinătorii fuseseră învăţaţi să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor şi ţarinilor lor. În felul acesta se putea obţine un preţ mai mare pentru animale, deoarece, după ce veniseră atâta drum, oamenii nu se mai întorceau acasă fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră.

Foarte multe jertfe se aduceau la Paşte şi vânzările le templu erau foarte mari. Mişcarea şi zgomotul dădeau din cauza aceasta impresia că acolo ar fi un târg de vite decât un templu a lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gungurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor şi cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât închinătorii erau tulburaţi şi cuvintele înălţate către Cel Prea Înalt se înecau în tumultul care înecau templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor şi priveau cu hulă orice cuvânt care s-ar fi vorbit în defavoarea lui. Ei erau foarte riguroşi în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele lor. Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului divin la început. Când Domnul se coborâse pe Muntele Sinai, locul a fost sfinţit prin prezenţa Lui. Moise primise ordin să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui şi să-l sfinţească, şi cuvântul Domnului a fost auzit avertizând: "Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nici o mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre, sau să-l străpungă cu săgeţi; dobitoc sau om, nu va trăi". Exod. 19,12.13. În felul acesta s-a dat învăţătura că în orice loc unde Se descoperă Dumnezeu cu prezenţa Lui este sfânt. Împrejurimile templului lui Dumnezeu trebuiau socotite tot ca ceva sfânt. Dar în goana după câştig, toate acestea se pierduseră din vedere. Preoţii şi conducătorii poporului erau chemaţi ca reprezentanţi a lui Dumnezeu a lui Dumnezeu faţă de neamul lor; ei ar fi trebuit să cerceteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să dea oamenilor o pildă de cinste şi milă. În loc să caute câştigul lor, ar fi trebuit să cerceteze situaţia şi nevoile credincioşilor şi ar fi trebuit să fie gata să ajute pe aceia care nu erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariţia le împietrise inima. La sărbătoarea aceasta veneau oamenii suferinzi, săraci şi nenorociţi. Erau acolo orbi, schilozi şi muţi. Unii erau aduşi pe paturile lor. Mulţi din ei erau prea săraci ca să poată cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar hrana cu care să-şi astâmpere foamea, Oamenii aceştia erau foarte mult întristaţi din cauza cerinţelor preoţimii. Preoţii se făleau cu evlavia lor. Ei pretindeau că sunt păzitorii poporului, dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii şi bolnavii să li se dea un ajutor cât de mic. Suferinţa lor nu trezea milă în inima preoţilor.

Când Isus a intrat în templu, a văzut toate câte se petreceau acolo. A văzut lucruri necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obţine iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.

Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. Se cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învăţătură ca să înţeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei, necunoscut şi neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întreg ritualul lor. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înţelegea valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău îndeplinite şi înţelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nici o legătură între preoţi şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuie să aducă o închinare cu totul deosebită. Cu privire cercetătoare, Hristos cuprindea scena din faţa Lui, în timp ce stă pe treptele curţii templului. Cu ochiul lui profetic priveşte în viitor şi vede nu numai peste ani, ci peste secole şi epoci. El vede cum preoţii şi conducătorii urmau să îndepărteze pe nevoiaşi de la dreptul lor şi să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoşi, iar oamenii să facă negoţ cu harul Lui. În timp ce priceşte aceste scene, indignarea, autoritatea şi puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenţia oamenilor este atrasă către El. Ochii celor angajaţi în negustoria nesfântă sunt pironiţi asupra Lui. Ei nu pot să-şi desprindă privirea de El. Simt că Omul acesta le citeşte ascunzişurile inimii şi le descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-şi ascundă faţa ca şi cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte şi să scape de ochii aceia cercetători. Larma s-a stins. Strigătele negustorilor au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Li se pare că se află în faţa judecăţii lui Dumnezeu ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos, văd cum dumnezeirea străbate prin veşmântul naturii umane. Domnul Cerului stă aşa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă - fără nimbul de slava de care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeaşi putere de a citi în inimi. Ochii lui alergă pe deasupra mulţimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se înalţă cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască Îi luminează faţa. El vorbeşte, şi glasul Lui lămurit şi răsunător - acelaşi care pe Muntele Sinai a proclamat legea pe care preoţii şi mai marii o călcau - se aude lovind arcadele templului: "Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatului Meu o casă de negustorie".

Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi porunci celor ce stăteau pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răsturnă masele schimbătorilor. Banii se vărsau sunând ascuţit pe marmura pavajului. Nici unul nu îndrăznea să pună la îndoială autoritate Lui. Nici unul nu îndrăznea să plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Isus nu a lovit cu biciul, dar în mâna Lui biciul acela simplu părea ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite împreună cu oile şi boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.

Un sentiment de panică a străbătut prin mulţimea care se simţea umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieşeau de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremurau Ei erau uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Isus, aşa de neobişnuite la El. Îşi aminteau că stă scris despre El: "Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă". Ps. 69,9. Foarte repede templul Domnului a fost golit de gloate zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile au fost curăţate de negoţul acela josnic şi în locul scenelor de mai înainte s-a pogorât o adâncă linişte şi solemnitate. Prezenţa Domnului, care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.

Prin curăţire templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui avea de scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt şi până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu vroia ca templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre înaltele ţeluri puse în faţa fiecărei fiinţe. Dar iudeii n-au înţeles însemnătate clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi de urâta negustorie, reprezentau prea bine templu inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi gândurile lor nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat se ştire misiunea Lui de a curăţii inima de mânjitura păcatului - de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. "Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi, Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea însă să sufere ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul". Mal. 3,1-3.

"Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi". 1 Cor. 3,16.17. Nici un om nu poate scoate singur relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăţii templul sufletului. Dar El nu va forţa intrarea. În inimă el nu vine ca în templul de pe vremuri, ci zice: "Iată eu stau la uşă şi bat, dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine". Apoc. 3,20. El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: "Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor;...şi ei vor fi poporul Meu". "Va călca în picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor". 2 Cor. 6,16; Mica. 7,19. Prezenţa Lui va curăţii şi va sfinţi sufletul, aşa încât să poată fi "un templu sfânt în Domnul "şi "un lăcaş a lui Dumnezeu, prin Duhul". Efes.2,21.22.

Stăpâniţi de groază, preoţii şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din faţa privirii cercetătoare care le citea în inimă. În fuga lor au întâlnit pe alţii care mergeau spre templu şi au stăruit de ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiinţa lor în ceea ce priveşte adevărata închinare. El a văzut simbolizată împărtăşirea întregii naţiuni iudaice din cauza nelegiuirii şi nepocăinţei ei. Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui teslar, un galilean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la porunca Unuia a cărui înfăţişare era atât de umilă?

Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Lui era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca şi-au dat seama ca niciodată mai înainte că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi.

Când Dumnezeu a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe faţa lui Hristos, ci şi-au dat seama şi ce înseamnă cuvintele Lui. Ei se simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa hotărâtă atât pentru viaţa acesta, cât şi pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinşi că Hristos era profet; şi mulţi au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să lumineze în mintea lor cuvintele profeţilor cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?

Să se pocăiască nu voiau. Ştiau că fusese deşteptată mila lui Hristos, pentru cei săraci. Ştiau foarte bine că erau vinovaţi de înşelăciune în purtarea lor faţă de oameni. Ei urau acum pe Hristos pentru că El le citise gândul. Mustrarea în faţa mulţimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influenţa Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine i-a dat această putere. Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au reîntors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo, în lipsa lor. Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Isus al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochii El a spus celor din jurul Său: "Nu vă temeţi, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veţi slăvi. Pentru acesta am venit în lume". Oamenii se îngrămădeau în faţa lui Isus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: "Doamne binecuvântează-mă". Urechea lui auzea orice strigăt. Cu milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toţi erau luaţi în seamă. Toţi cei de faţă au fost vindecaţi de bolile lor. Mulţilor li s-au deschis buzele şi ei au început să laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei au privit pe Mântuitorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de veselie.

Când preoţii şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelaţie au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul. Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopţile lipsite de somn. Când părea că ultima picătură de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Isus Hristos. "Povara fusese prea grea, zicea unul, dar am găsit pe cineva care mi-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu şi eu voi consacra viaţa mea ca să-L slujesc numai prin El". Părinţii spuneau copiilor: "El va salvat viaţa. Acum înălţaţi vocea şi lăudaţi-L". Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale taţilor şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor ce fuseseră de faţă, s-a unit în mulţumire şi laudă. Inima le era plină de speranţă şi bucurie. Pacea venise în sufletul lor. Erau vindecaţi la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Isus. La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată, când striga: "Răstigneşte-L ,răstigneşte-L". Iubeau pe Isus, pentru că simţiseră iubirea Lui cea mare şi puterea Lui cea minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate la trup şi la suflet. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi pătrunderea Cuvântului lui Dumnezeu în inima lor le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale. Mulţimea care fugise din curtea templului, după câtva timp a venit cu încetul înapoi. În parte îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor exprimă nehotărâre şi timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Isus şi erau convinşi că se împlinesc cu El profeţiile despre Mesia. Păcatul profanării templului revenea în mare parte preoţilor. Numai ei purtau vina pentru faptul că făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. El era impresionat de autoritatea divină a lui Hristos dar influenţa preoţilor şi a conducătorilor îl stăpânea. Lucrarea lui Isus a fost privită ca ceva nou şi a fost pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca de cele rânduite de conducerea templului. Se simţeau chiar ofensaţi că se oprise vânzarea şi astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt. Preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Isus, mai mult decât toţi ceilalţi, pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte cere descriau misiunea Lui şi ei ştiau că la curăţirea templului s-a dovedit o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult ar fi urât pe Hristos, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu ca să restatornicească sfinţenia templului. Cu respectul pe care -l aducea teama aceasta, au mers la El şi L-au întrebat: "Prin ce minune ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?" Isus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în faţa lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. "Stricaţi templul acesta", le-a zis Isus, "şi în trei zile îl voi ridica". Cuvintele acestea însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a serviciului religios iudaic, dar şi de moarte Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. La întoarcerea preoţilor şi conducătorilor la templu, ei erau hotărâţi să omoare pe Isus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înţeles. Cuvintele Lui le-au aplicat numai la templul din Ierusalim şi plini de indignare au strigat: "Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?" Acum au considerat că Isus le dăduse dovada că nu trebuie să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L lepede.

Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înţelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse contra Lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzaţie, iar pe Golgota urma să i se azvârle în faţă ca o insultă. Dar dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să vorbească ucenicilor despre suferinţele Sale şi să aducă asupră-le o întristare pe care acum nu o putea suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vremea iudeilor urmările prejudecăţii şi necredinţei lor. Din clipa aceea ei au pornit pe o cale care urma să meargă neîncetat până Când îl vor duce ca pe un miel al junghiere.

Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să vină în auzul a mii de oameni şi să fie duse în toate părţile pământului. După învierea Lui din morţi, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulţi ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.

Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori nici ucenicii lui Isus nu înţelegeau învăţăturile Lui. Dar multe învăţături de felul acesta erau lămurite de evenimentele care se petreceau mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare pentru inima lor. În ce priveşte legătura cu templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: "Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica", avea o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă ascultătorii.

Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era orânduită să reprezinte caracterul de mijlocire a lucrării lui Hristos. Întreg planul slujbei jertfelor era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nici o valoare. Întrucât întregul ritual era numai un simbol a lui Hristos, nu avea nici o valoare pentru El. Atunci când iudeii au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, ei au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbei lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea darurile pentru jertfe şi slujbe din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca şi sacrificiu lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dând pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.

"În trei zile îl voi ridica". La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câştigat biruinţa şi se bucurau de triumful lor. Dar din mormântul deschis a lui Iosif a apărut Isus ca biruitor. "A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară după ce a ieşit biruitor asupra lor ".Col.2,15. Pe temeiul morţii şi învierii Lui, El s-a făcut slujitor al "adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul". Evr. 8,2. Tabernacolul iudeilor a fost înălţat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar Sanctuarul de sus, care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. "Iată un Om, al cărui nume este Odrasla...Va zidi Templul Domnului, va purta podoaba împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie". Zah.6,12.13.

Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut; dar ochii oamenilor au fost îndreptaţi către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a încetat; dar noi privim la Isus, slujitorul noului legământ şi la "sângele stropirii, care vorbeşte mai bine ca sângele lui Abel".

"Drumul în locul prea sfânt nu era încă deschis câtă vreme sta în picioarele cortului dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare Preot a bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini,...şi a intrat o dată pentru totdeauna în locul prea sfânt...cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică". Evr. 12,24; 9,8-12.

"De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei". Evr. 7,15. Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că Sanctuarul şi Marele nostru Preot urma să nu mai fie vizibile pentru ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nici o pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Isus slujeşte în sanctuarul de sus El este prin Duhul Lui cel sfânt şi slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: "Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului". Matei 28,20. În timp ce slujitori Lui mai mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.

"Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat...Însuşi Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Că n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie". Evr.4,14-16.