Cap.45-UMBRELE CRUCII

 

Lucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârşit. În faţa lui se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a-şi lua asupră-Şi natura omenească, El văzuse în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite în faţa Lui înainte de a lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea Lui. Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi cu toate acestea a zis: "Iată-Mă că vin - în sulul cărţii este scris despre Mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" Ps. 40,7,8.

El avea fără încetare în minte rezultatele lucrării Sale. Viaţa Sa pământească, plină de muncă grea şi sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viaţa Sa pentru viaţa oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia mai întâi să primească botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Sa se lăsase umbra unei suferinţe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era aşezată înainte, a ales să sufere crucea şi a dispreţuit ocara.

Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători, scenele care stăteau în faţa Lui erau încă ascunse, dar se apropia vremea când să privească agonia Lui. Ei trebuiau să vadă pe Acela pe care-L iubeau şi ]n care se încredeau, dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe crucea Calvarului. În curând El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenţei Sale văzute. El ştia cât de grozav urmau să-i persecute ura şi necredinţa şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.

Isus şi ucenicii veniseră acum într-unul din oraşele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau scoşi de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situaţia să înţeleagă ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate părţile lumii. Isus dorea ca aceste realităţi să le aducă simţământul răspunderii lor faţă de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai înveţe mulţimea şi să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi.

El voia să le vorbească despre suferinţele care Îl aşteptau. Dar întâi a mers deoparte singur şi S-a rugat ca inimile lor să fie pregătite pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le facă cunoscut. Înainte de a face lucrul acesta le-a dat ocazia să-şi mărturisească credinţa în El pentru a fi întăriţi pentru încercarea viitoare. El a întrebat: "Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului ?" Ucenicii au fost obligaţi cu tristeţe să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit al ei. Câţiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui au declarat că El este Fiul lui David. Mulţimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulţi erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia.

Isus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: "Dar voi cine ziceţi că sunt?" Pertu a răspuns : "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu !" De la început, Petru a crezut că Isus e Mesia. Mulţi alţii care fuseseră convinşi de predicarea lui Ioan Botezătorul şi primiseră pe Hristos începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis şi omorât şi acum se îndoiau că Isus este Mesia pe care-L aşteptaseră atâta vreme. Mulţi din ucenici care aşteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-Şi ia locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înţeles că El nu are această intenţie. Dar Petru şi tovarăşii lui nu s-au îndepărtat de credinţa lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau şi azi condamnau nu a distrus credinţa adevăraţilor urmaşi ai Mântuitorului. Petru a declarat: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". El n-a aşteptat ca onorurile împărăteşti să încoroneze pe Domnul său şi L-a primit când era în umilinţă.

Petru a exprimat credinţa celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înţelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea şi greşita interpretare provenită de la preoţi şi conducători, deşi nu-i putea îndepărta de la Hristos, totuşi le cauzau mari dificultăţi. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influenţa educaţiei primite din copilărie, învăţăturile rabinilor, puterea tradiţiei încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze preţioase de lumină pornite de la Isus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puşi faţă în faţă cu încercarea cea mare a credinţei lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp ochii lor au fost îndepărtaţi de la "lucrurile văzute" pentru a privi "lucrurile nevăzute". 2 Cor. 4,18. Sub veşmântul naturii omeneşti ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu.

Isus a răspuns lui Petru, zicând: "Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta , ci Tatăl Meu care este în ceruri".

Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioşilor. Hristos însuşi a zis că în aceasta constă viaţa veşnică. Dar faptul că cineva avea această cunoştinţă nu era motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înţelepciunii sau datorită bunătăţii sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeieşti. "Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât locuinţa morţilor: ce poţi şti? Iov. 11,8. Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit". "Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu." 1 Cor. 2,9,10. "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El", şi faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese "învăţat de Dumnezeu". Ps.25,14; Ioan 6,45. Ah, cu adevărat, "ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta".

Isus a vorbit mai departe: "Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea; şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui". Cuvântul Petru înseamnă piatră - o piatră care se rostogoleşte. Nu Petru a fost stânca pe care biserica a fost întemeiată. Porţile iadului l-au biruit când a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica este clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuinţa morţilor.

Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre "Stânca puterii mele". Isaia a scris:" Aşa vorbeşte, Domnul, Dumnezeu: 'Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, o temelie puternică'". Deut.32,4; Ps. 62,7; Is. 28,16. Petru însuşi, scriind prin inspiraţie, aplică această profeţie lui Isus. El zice: "Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească". 1 Petru 2,3-5.

"Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus". 1 Cor.3,11. "Pe această piatră", a zis Isus, "voi zidi Biserica Mea". În prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor fiinţelor cereşti, în prezenţa oştilor nevăzute ale locuinţei morţilor, Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuşi - propriul Său corp, frânt şi zdrobit pe noi. Porţile locuinţei morţilor nu pot să biruiască o biserică ce este clădită pe o stâncă de felul acesta.

Cât de slabă se arăta biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o mână de credincioşi, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor şi a oamenilor răi; şi cu toate acestea, urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiaţi şi clădiţi pe Stânca puterii lor, ei nu puteau să fie doborâţi.

Timp de şase mii de ani credinţa s-a zidit pe Hristos. Timp de şase mii de ani torentele şi furtunile mâniei satanice au lovit Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită.

Petru a exprimat adevărul care este temelia credinţei bisericii şi Isus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: "Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri ".

Expresia "cheile Împărăţiei cerurilor" se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale şi sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere de a închide şi a deschide cerul. Ele fac cunoscute condiţiile în care oamenii sunt primiţi sau lepădaţi. În felul acesta, lucrarea acelora care predică Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viaţă spre viaţă, sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veşnice.

Mântuitorul nu a încredinţat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Şi acelaşi lucru l-a spus în fond şi celor doisprezece ca reprezentanţi ai corpului credincioşilor. Dacă Isus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit aşa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinţei Domnului lor şi ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese.

În loc de a rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalţi, Hristos a zis ucenicilor: "Voi să nu vă numiţi Rabi", "să nu vă numiţi 'Dascăli'! ;căci unul singur este Dascălul vostru: Hristosul." Matei 23,8,10.

"Capul oricărui bărbat este Hristos". Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, "L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericeşti, care este trupul Lui, plinătatea celui ce plineşte totul în toţi". 1 Cor. 11,3; Efes. 1,22,23. Biserica este clădită pe Hristos ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om şi nici să depindă de om. Mulţi pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalţi oameni. Dumnezeu nu aprobă această susţinere. Mântuitorul declară: "Voi toţi sunteţi fraţi". Toţi sunteţi expuşi ispitei şi supus greşelii. Nu ne putem încrede în nici o fiinţă mărginită pentru a ne conduce. Stânca în care trebuie să credem este prezenţa vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poată să se încreadă şi cei mai slabi, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. "Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor". Domnul "este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite". "Ferice de toţi câţi se încred în El". Ier. 17,5; Deut. 32,4; Ps. 2,12. După mărturisirea lui Petru, Isus a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre originea şi lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor şi în felul acesta dorea să le dea o concepţie adevărată despre Sine ca Mesia.

Ucenicii încă mai aşteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deşi El Îşi ascunsese atâta vreme intenţiile, credeau ei, El nu va rămâne totdeauna în sărăcie şi în umbră; timpul se apropia când El trebuia să-Şi întemeieze Împărăţia. Că ura preoţilor şi rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de însăşi naţiunea Lui, condamnat ca înşelător şi răstignit ca răufăcător - gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia şi Isus trebuia să dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea .

Până aici El Se reţinuse să le spună ceva cu privire la suferinţele şi moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim spusese: "După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibe viaţă veşnică". Ioan 3,14.15. Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta, şi chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înţeles. Acum însă fuseseră cu Isus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neţinând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoţilor şi a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. "De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze".

Nefiind în stare, din cauza durerii şi uimirii, să mai spună ceva, ucenicii ascultaseră. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiu al lui Dumnezeu şi acum, cuvintele prin care le vestea suferinţa şi moartea Sa li se păreau cu neputinţă de înţeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agăţat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând şi a zis: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva !" Petru iubea pe Domnul, dar Isus nu l-a lăudat pentru că dădea pe faţă în felul acesta dorinţa să-L apere de suferinţă. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să ajute şi să mângâie pe Isus în greutăţile şi încercările de faţă. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecţia de jertfire de sine pe care Isus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu dorea să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmaşilor Săi şi Mântuitorul a trebuit să rostească una din cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale "Înapoia Mea, Satano; tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor" Satana încearcă să descurajeze pe Isus şi să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar, Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutăţii era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor era provocarea venită de la el. În pustie, Satana oferise lui Hristos stăpânirea lumii cu condiţia de a părăsi cărarea sacrificiului şi a umilinţei. Acum înfăţişa ucenicului lui Hristos aceeaşi ispită. El căuta să fixeze atenţia lui Petru asupra măririi pământeşti, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Isus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Isus. Dar Mântuitorul nu a luat seama de ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se aşezase între Petru şi Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mişcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos au fost rostite nu către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. "Înapoia Mea, Satano". Nu te mai aşeza între Mine şi servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau faţă în faţă cu Petru, ca să-i pot descoperii taina iubirii Mele.

Petru a înţeles cu greu această învăţătură amară, şi anume că drumul lui Hristos pe pământ trecea prin luptă şi umilinţă. Ucenicul se dădea înapoi în faţa părtăşie cu Domnul în suferinţă. Dar în văpaia focului din cuptor el trebuia să înveţe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când fiinţa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor şi a muncii a scris: "Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui". 1 Petru 4,12.13.

Isus a explicat acum ucenicilor Săi că propria Lui viaţă de abnegaţie era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viaţa lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze". Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude şi mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuţi erau puşi să-şi ducă crucea la locul de execuţie şi adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare, până când erau biruiţi şi instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Isus a poruncit urmaşilor Săi să-şi ia crucea şi să o poarte după El. Pentru ucenici cuvintele Lui, deşi slab înţelese, arătau că trebuie să fie supuşi până la cea mai mare umilinţă - supunere până la moarte pentru numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi fost în stare să descrie o mai deplină predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Isus nu socotise cerul un loc de dorit atâta timp cât noi eram pierduţi. El părăsise curţile cereşti pentru o viaţă de înjosire şi insultă şi o moarte ruşinoasă. El, care era bogat în comorile nepreţuite ale cerului S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi. Noi trebuie să urmăm pe cărarea pe care a mers El.

Iubirea faţă de cei pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. Cel care este copil al lui Dumnezeu de aici înainte va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanţul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a căuta şi salva pe cei pierduţi. Creştinul trebuie să-şi dea totdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu şi că trebuie să descopere lumii pe Hristos în caracter. Sacrificiul de sine, simpatia, iubirea, date pe faţă în viaţa lui Hristos, trebuie să se arete din nou în viaţa celui care lucrează pentru Dumnezeu.

"Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va câştiga." Egoismul înseamnă moarte. Nici un organ al corpului nu poate să trăiască dacă îşi mărgineşte activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele dătător de viaţă la mână şi la cap, în curând îşi va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător de viaţă, iubirea lui Hristos este difuzată în toate părţile corpului spiritual al lui Hristos. Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu vrea să dea va pieri. "Şi ce-ar folosi", zice Hristos, "unui om să câştige lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?" Trecând peste umilinţa şi sărăcia timpului de faţă, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu şi a oştilor cerului. Şi apoi a zis: "Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui". După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduinţa: "Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa". Dar ucenicii n-au înţeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau aţintiţi la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieţii pământeşti, umilinţa şi suferinţa. Să renunţe ei la strălucitoarele lor aşteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu vadă ei pe Domnul lor înălţat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viaţă de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi dispreţuit, lepădat şi omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece şi iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînţeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilinţă. Ei se întrebau de ce să meargă de bună voie la Ierusalim ca să suporte suferinţele despre care El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta şi să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi?

În ţinutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod şi Caiafa. N-aveau să se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe de farisei? Pentru ce să Se dea morţii? Dacă avea să moară, cum putea să se întemeieze Împărăţia Sa aşa de bine încât porţile iadului să n-o biruiască? Pentru ucenici lucrul acesta era cu adevărat o taină.

Chiar acum călătoreau de-a lungul ţărmului Mării Galileii către oraşul în care toate speranţele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Isus, ci vorbeau între ei încet şi plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor s-au agăţat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să aştepte pe Domnul lor. Astfel au fost ei străpunşi de îndoieli, speranţe şi temeri timp de şase zile lungi, pline de mâhnire.