Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA

 

În mare grabă, ei L-au dus pe Isus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini şi dumbrăvi cu măslini şi pe străzile liniştite ale oraşului adormit. Era trecut, de acum, de miezul nopţii şi strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniştea nopţii. Mântuitorul era legat, păzit cu străjnicie şi mişcările îi provocau durere. În graba lor nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare preot.

Ana era capul familiei preoţilor ce slujeau şi, din respect pentru vârsta sa, el era recunoscut de către popor ca mare preot. Sfatul său era căutat şi adus la împlinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie primul care să vadă pe Isus captiv, la discreţia puterii preoţeşti. El trebuia să fie prezent la anchetarea celui arestat, aceasta din teamă ca nu cumva mai puţin experimentatul Caiafa să dea greş în a obţine ceea ce ei doreau.

Iscusinţa, viclenia şi subtilitatea sa trebuiau folosite cu această ocazie; căci condamnarea lui Hristos trebuia obţinută cu orice chip.

În mod legal, Domnul Hristos trebuia să fie judecat de către Sinedriu; dar adus înaintea lui Ana, El a fost supus unei judecăţi preliminare. Sub dominaţia romană, Sinedriul nu putea să pronunţe definitiv sentinţa la moarte. El nu putea decât să judece un deţinut, iar sentinţa dată trebuia supusă spre ratificare autorităţilor romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos acuzaţii care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea, trebuia găsită o acuzaţie care să-L condamne şi în faţa iudeilor. Un mare număr de preoţi şi conducători fuseseră convinşi de învăţătura Domnului Hristos şi numai teama de excomunicare i-a împiedicat să-I mărturisească aceasta. Preoţii îşi aminteau foarte bine întrebarea lui Nicodim :" Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face ?" Ioan 7,51.Această întrebare a determinat atunci dezbinarea consiliului, iar planurile lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimatea şi Nicodim nu aveau să mai fie invitaţi, dar erau alţii care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptăţii. Judecata trebuia să fie condusă în aşa fel încât să unească pe membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două acuzaţii pe care preoţii doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor, atunci El ar fi fost condamnat de către iudei. Dacă ar fi fost acuzat pentru agitaţie publică, răscoală, atunci s-ar fi asigurat condamnarea de către romani. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap de acuzare. El a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi şi cu privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să-i dea material pe care să-l interpreteze. El a căutat să stoarcă nişte declaraţii prin care să dovedească faptul că Isus căuta să înfiinţeze o societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăţie. Atunci, preoţii ar fi putu să-L dea în mâinile romanilor ca fiind tulburător al păcii şi generator al răzvrătirii.

Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile preotului.Ca şi când ar fi citit în sufletul celui ce-L interoga, Isus a negat faptul că între El şi urmaşii săi ar exista vreo înţelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a ascunde planurile Sale. În ceea ce priveşte planurile şi învăţătura Sa, El nu avea nici un secret.

"Eu am vorbit lumii pe faţă", a răspuns El; Eu "totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns". Ioan 18,20.

Domnul Hristos punea propriul Său mod de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă şi să-L aducă înaintea unui tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obţină ceea ce prin mijloace cinstite nu puteau obţine. Ei îşi aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni, batjocura şi abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat, sau chiar acuzat erau modul lor de a lucra şi nu a Lui. Acţiunea lor era de fapt o violare a legii. Propriile lor rânduieli prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat şi tratat ca nevinovat, până când se dovedea vinovăţia lui. Preoţii erau astfel condamnaţi de propriile lor rânduieli.

Întorcându-se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus :"Pentru ce Mă întrebi pe Mine?" Nu trimiseseră oare preoţii şi mai marii norodului spioni care să supravegheze toate mişcările Lui şi să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceştia prezenţi la orice întâlnire a Sa cu oamenii şi n-au dus ei preoţilor informaţii cu privire la tot ceea ce a spus şi a făcut El? "Întrebaţi pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit", a răspuns Isus; "iată, aceia ştiu ce am spus". Ioan 18,21.

Ana a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l ţină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic de atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie când l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste faţă spunând :"Aşa răspunzi marelui preot ? " Cu un calm profund, Hristos a răspuns : "Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău ; dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi ? " Ioan 18,20-23.El n-a rostit nici un cuvânt aspru, de răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă lipsită de păcat, răbdătoare şi blândă, care nu putea fi provocată.

Domnul Hristos a suferit nespus datorită abuzurilor şi insultelor la care era supus. Din mâinile fiinţelor pe acre El le crease şi pentru care făceau un sacrificiu infinit de mare, El a primit orice umilire. Şi El a suferit într-un raport direct proporţional cu desăvârşenia sfinţeniei Sale şi cu ura Sa faţă de păcat. Judecarea Sa, de către oamenii care se comportau ca nişte diavoli, era pentru El un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de fiinţe omeneşti ce se aflau sub controlul lui Satana era pentru El nespus de revoltător. Şi El era conştient de faptul că, într-un moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, El ar fi putut transforma în ţărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea judecata să fie şi mai greu de suportat. Iudeii aşteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o forţă extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor şi să obţină, prin forţă, de la ei, o recunoaştere a supremaţiei Sale. În felul acesta, gândeau ei, El avea Să-şi asigure propria supremaţie, şi, în acelaşi timp, avea să satisfacă şi speranţele lor ambiţioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreţ, o mare ispită Îl încerca, şi anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să oblige pe persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împăraţi şi de conducători, de preoţi şi de templu. Dar dificila Sa sarcină era aceea de a rămâne în poziţia pe care Şi-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc.

Îngerii cerului erau martori, urmărind fiecare mişcare ce se făcea împotriva iubitului lor Conducător. Ei doreau nespus de mult să-L elibereze pe Hristos. Sub conducerea lui Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu o ocazie, ascultând de porunca Domnului Hristos, ei au ucis într-o noapte o armată asiriană de o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Cât de uşor ar fi putut îngerii, privind ruşinoasa scenă a judecării Domnului Hristos, să-şi manifeste indignarea, mistuind pe vrăjmaşii lui Dumnezeu ! Dar nu li se poruncise să facă acest lucru. El, care ar fi putut să osândească la moarte pe vrăjmaşii Săi, a suportat cruzimea lor. Iubirea pentru Tatăl Său şi angajamentul, hotărârea Sa, luată de la întemeierea lumii, că va deveni Purtător al păcatului, L-au făcut să îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe care venise să îi mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta , în natura Sa omenească, toate loviturile şi batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui. Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la tot ceea ce El putea îndura din mâinile şi inimile oamenilor.

Domnul Hristos nu spusese nimic care ar fi putut da acuzatorilor Săi vreun câştig de cauză; şi totuşi, El era legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuşi o formă de justiţie. Era necesar ca să se facă forma unui proces legal. Autorităţile erau hotărâte să grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conştiente de consideraţia de care Se bucura Domnul Hristos în popor şi se temeau că, dacă se făcea vâlvă de arestarea Lui, atunci s-ar fi încercat eliberarea Sa. De asemenea, dacă judecarea şi executarea nu se înfăptuiau în acelaşi timp, atunci ea ar fi trebuit să se amâne cu o săptămână datorită sărbătorii Paştelui. Faptul acesta ar fi dat însă peste cap planurile lor. Pentru a obţine condamnarea lui Hristos, ei depindeau în mare măsură de gălăgia mulţimii, care era formată în mare parte din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat cu o săptămână, atunci entuziasmul ar fi scăzut şi nu era exclus să aibă loc o reacţie. Atunci, cea mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; Mulţi ar fi putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând lucrările cele mari pe care El le făcuse. Aceasta ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a primi iarăşi închinare din partea mulţimii. De aceea, preoţii şi mai marii norodului au hotărât ca, mai înainte ca planurile lor să fie cunoscute, Hristos să fie dat în mâinile romanilor.

Dar mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Caiafa aparţinea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Domnului Hristos. El însuşi, deşi era mai slab în ceea ce priveşte puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă şi fără scrupule ca şi Ana. El n-ar fi lăsat nici un mijloc nefolosit pentru a nimici pe Isus. Era dis-de-dimineaţă şi încă întuneric: la lumina torţelor şi a felinarelor, gloata înarmată şi prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timpul ce membrii Sinedriului se adunau, Ana şi Caiafa au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes.

Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa a ocupat locul său de preşedinte al Sinedriului. De o parte şi de alta erau judecătorii şi cei care erau în mod deosebit interesaţi în acest proces. Soldaţii romani au fost aşezaţi pe platformă, mai jos de tron. La picioarele tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulţimi. Agitaţia era mare. În toată acea mulţime, El era singur calm şi liniştit. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influenţă sfântă.

Caiafa a privit pe Domnul Hristos ca pe rivalul său. Nerăbdarea poporului de a auzi pe Mântuitorul şi aparenta lui grabă de a accepta învăţăturile Lui, treziseră gelozia amară a marelui preot. Dar privind acum la Cel arestat, Caiafa era plin de admiraţie. O convingere plana asupra lui, şi anume că omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod dispreţuitor, a alungat acest gând. De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie şi aroganţă, cerând Domnului Isus să facă una din marile Lui minuni înaintea lor. Dar pentru Mântuitorul, cuvintele lui au fost ca şi când nu le-ar fi auzit. Poporul a putut face comparaţie între comportamentul nervos şi răutăcios a lui Ana şi al lui Caiafa şi comportarea maiestoasă, calmă a Domnului Hristos. Chiar şi în mintea acestei mulţimi înrăite s-a ridicat întrebarea: "Trebuie oare ca acest Om cu o înfăţişare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal ?" Caiafa, conştient de influenţa pe care Isus o câştiga, a grăbit judecata. Vrăjmaşii Domnului Hristos erau în mare încurcătură .Ei erau preocupaţi să obţină condamnarea Lui, dar nu ştiau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărţiţi în farisei şi saduchei. Între ei erau mari animozităţi şi controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte în discuţie, de teamă ca să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să trezească prejudecăţile lor, unii împotriva altora, şi în acest fel să abată mânia lor de la El. Caiafa ştia acest lucru şi dorea să evite stârnirea unor dispute. Erau foarte mulţi martori cu care să se dovedească că Domnul Hristos denunţase pe preoţi şi pe cărturari şi că îi caracterizase ca fiind ipocriţi şi ucigaşi; dar nu era în avantajul lor ca să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuţită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în faţa romanilor, care erau ei înşişi dezgustaţi de pretenţiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradiţiile iudaice şi vorbise nerespectuos despre multe din rânduielile lor; dar, în ceea ce priveşte tradiţia, fariseii şi saducheii erau la cuţite; iar pentru romani, această acuzaţie n-avea nici o valoare. Vrăjmaşii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuşi scopul pe care preoţii îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt.

Martorii mincinoşi fuseseră plătiţi să acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, la încercare de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturia lor s-a dovedit a fi vagă şi contradictorie. Cercetaţi îndeaproape, ei au falsificat propriile lor declaraţii.

La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus :"Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica". Într-un limbaj profetic figurativ, El profetizase despre propria Sa moarte şi înviere. "El le vorbeau despre Templul trupului Său". Ioan 2,19.21.Iudeii înţeleseseră aceste cuvinte într-un sens literar, ca referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos, preoţii n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declaraţie. Prezentând într-un mod greşit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câştig de cauză. Romanii fuseseră şi ei angajaţi în reconstituirea şi înfrumuseţarea templului şi erau foarte mândrii de el; orice dispreţ manifestat faţă de el, cu siguranţă, ar fi trezit indignarea lor. Aici, în acest punct, romanii şi iudeii, fariseii şi saducheii se puteau uni, căci toţi priveau templul cu multă veneraţie. Cu privire la acest fapt au fost găsiţi doi martori a căror mărturie n-a fost chiar atât de contradictorie, cum fusese a celorlalţi. Unul dintre ei, care fusese mituit ca să-L acuze pe Isus, a declarat :"Acesta a zis :Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile". Matei 26,61.În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greşit. Dacă ele ar fi fost spuse exact aşa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obţină nici condamnarea de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, aşa cum pretindeau iudeii, declaraţia Sa n-ar fi făcut decât să evidenţieze un spirit iraţional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendenţios cum au fost prezentate de martorii falşi, cuvintele Sale n-au conţinut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte.

Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declaraţiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos nici un cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcaţi, confuzi şi înnebuniţi. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că rămânea o singură scăpare : Hristos trebuia determinat să se condamne singur. Marele preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată, cu faţa schimonosită de patimă, vocea şi comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. "Nu răspunzi nimic ?" a exclamat el. "Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta ?" Matei 26,62.

Isus Şi-a păstrat liniştea, pacea. "Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca oaia mută înaintea celor ce o tund : n-a deschis gura." Isaia 53,7.

În cele din urmă, Caiafa, ridicând braţul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Isus ca şi când ar fi rostit un jurământ solemn :"Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu !" Matei 26,63.

La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Vine un timp când trebuie să taci şi unul când trebuie să vorbeşti. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El ştia că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a naţiunii şi în Cerului Prea Înalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul şi misiunea Sa. Domnul Hristos spusese ucenicilor Săi :"Orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri". Matei 10,32.Acum, prin propriul Său exemplu, El a repetat învăţătura.

Toate urechile erau foarte atente ca să asculte, şi toţi ochii erau aţintiţi asupra feţei Sale, atunci când El a răspuns :"Da...sunt". O lumină cerească părea că luminează înfăţişarea Sa palidă, atunci când a adăugat :"Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului". Matei 26,64.

Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos străfulgeră prin învelişul Său omenesc. Marele preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citeşte gândurile lui ascunse şi îl ardea până la inimă. Niciodată în viaţa pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a persecutatului Fiu al lui Dumnezeu.

"Ba mai mult", a spus Domnul Hristos, "vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului." În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieţii şi al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul şi la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie aşezat în lumina feţei lui Dumnezeu, şi judecata avea să se exercite asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale.

Cuvintele Domnului Hristos au speriat pe marele preot. Gândul că avea să fie o înviere a morţilor, când toţi vor sta la bara judecăţii lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiţi după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. El nu dorea să creadă că în viitor va primi răsplata după faptele sale. Scenele judecăţii finale au trecut cu repeziciune, ca într-o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-şi eliberau morţii, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru moment, el a avut simţământul că stă în faţă cu Judecătorului celui veşnic, ai Cărui ochi a toate văzători citeau în sufletul său, aducând la lumină tainele ce se considerau ascunse odată cu cei morţi.

Scena, însă, a trecut s-a şters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morţi, a învierii şi a vieţii viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un prizonier ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-şi veşmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa sa groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru hulă (blasfemie)."Ce nevoie mai avem de martori ?", a spus el, "iată că acum aţi auzit hula Lui". Matei 26,65.Şi toţi L-au condamnat.

Conştiinţa vinovăţiei şi pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos şi, în loc să-şi sfâşie inima ca urmare a unui profund simţământ al adevărului şi să mărturisească faptul că Isus era Mesia, el şi-a sfâşiat hainele preoţeşti, ca semn al unei rezistenţe categorice. Acest act al său avea profunde semnificaţii. Puţin şi-a dat, însă, seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a influenţa pe judecători şi pentru a obţine astfel condamnarea Domnului Hristos, marele preot s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoţiei. Făcând astfel, el pronunţase asupră-şi sentinţa de condamnare la moarte.

Un mare preot nu trebuia să-şi rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nici o împrejurare, în nici o ocazie, preotul nu trebuia să-şi rupă hainele. Printre iudei era obiceiul să se rupă veşmintele la moartea unor prieteni. Dar preoţii nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos dăduse poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru. Leviticul 10,6.

Tot ceea ce purta preotul trebuia să fie întreg şi fără cusur. Prin acele frumoase veşminte era reprezentat caracterul marelui Antitip, Isus Hristos. Nimic altceva decât desăvârşirea în îmbrăcăminte şi purtare, în cuvânt şi spirit nu putea să fie primit de către Dumnezeu. El este sfânt, şi slava şi desăvârşirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai desăvârşirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfinţenia serviciilor cereşti. Omul mărginit poate să-şi sfâşie propria sa inimă, dând astfel pe faţă un duh zdrobit şi smerit. Dumnezeu va recunoaşte acest lucru. Dar dacă veşmintele preoţeşti nu trebuiau să fie nicidecum sfâşiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cereşti. Marele preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă şi să ia parte la serviciul din sanctuar cu veşmintele rupte, sfâşiate, ar fi fost considerat ca unul care era despărţit, rupt de Dumnezeu. Rupându-şi veşmintele, el a încetat să mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de Dumnezeu ca preot activ ce putea sluji. Acest fel de purtare, aşa cum se vedea la Caiafa, dădea pe faţă pasiune şi nedesăvârşire omenească.

Sfâşiindu-şi veşmintele, Caiafa a făcut fără efect legea lui Dumnezeu, pentru a urma tradiţia oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie veşmintele în semn de groază faţă de acel păcat şi totuşi să fie nevinovat. În acest fel, legea lui Dumnezeu era anulată de legi omeneşti.

Fiecare acţiune a marelui preot era privită cu mult interes de popor şi Caiafa. Pentru a impresiona, a căutat să facă risipă de sfinţenia lui. Dar actul acesta destinat să fie o acuzaţie împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis : "Numele Meu este în El". Exod 23,21.Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie, o hulă. Fiind el însuşi condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunţat sentinţa de condamnare aspra Domnului Hristos, ca un hulitor.

Când Caiafa şi-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca naţiune, faţă de Dumnezeu. Cândva popor ales al lui Dumnezeu, se despărţea acum de El şi devenea foarte repede un popor ce nu mai aparţinea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat :"S-a sfârşit", iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel Sfânt declara că poporul iudeu respinsese pe Acela care era antitipul tuturor tipurilor, realitatea tuturor umbrelor acestora. Israel s-a despărţit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-şi rupă veşmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai aveau nici o însemnătate nici pentru el nici pentru popor. Marele preot putea mai bine să-şi rupă veştmintele de groază, în faţa situaţiei lui şi a naţiunii iudaice.

Sinedriul hotărâse ca Domnul Hristos este vrednic de moarte; dar era împotriva legii iudaice să fie judecat noaptea un arestat.Ca o condamnare să poată fi legală, nu se putea face nimic, în legătură cu aceasta, decât la lumina zilei şi înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat ca un criminal condamnat şi lăsat în seama celor mai josnice şi a celor mai stricate fiinţe omeneşti, ca să fie batjocorit. Palatul marelui preot era înconjurat de o curte deschisă în care se strânseseră soldaţii şi o mare mulţime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat şi dintr-o parte şi din alta cu batjocură, făcându-se referinţă la declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale :"...şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu" şi "venind pe norii cerului" erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în camera gărzii, aşteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care El a fost tratat în faţa consiliului, şi de aceea oamenii şi-au luat libertatea să-şi manifeste toate elementele satanice ale naturii lor. Înfăţişarea nobilă şi dumnezeiască a Domnului Hristos îi aţâţa la nebunie. Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Sa maiestoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman, cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu.

Dar un chin sufletesc şi mai puternic sfâşia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai profundă durere şi pe care nici o mână vrăjmaşă n-o putea produce. În timp ce era supus batjocurii unei cercetări în faţa lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul dintre proprii Săi ucenici.

După ce au părăsit pe învăţătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la distanţă, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Aceşti ucenici erau Petru şi Ioan. Preoţii au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui Hristos şi l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să dispreţuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru şi a obţinut şi pentru el aprobarea să intre.

În curte se aprinsese un foc ,căci era cea mai rece oră din noapte, fiind chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc şi Petru, plin de încumetare, s-a alăturat acestora. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin mulţime, el spera să fie luat drept unul din cei care adusese pe Domnul Hristos în sala de judecată.

Dar când focul ilumină faţa lui Petru, o femeie care stătea de pază la uşă a aruncat p privire cercetătoare asupra lui. Ea a reţinut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui deznădăjduită şi şi-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre slujnicele din casa Caiafa şi era curioasă să afle adevărul. Ea a zis lui Petru :"Nu eşti tu unul dintre ucenicii acestui om? "Petru a fost surprins şi tulburat; ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înţelege; dar femeia era insistentă şi spusese celor din jurul său că acest om fusese cu Isus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă şi spuse supărat :"Femeie, nu-L cunosc". Aceasta a fost prima tăgăduire şi imediat a cântat cocoşul. O, Petre, atât de curând te-ai ruşinat de Învăţătorul tău ! Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul tău !

Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaş al Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă care batjocorea pe Învăţătorul său. El n-a fost întrebat, pentru că astfel să poată fi bănuit. El a căutat un colţ retras, ferit de privirea mulţimii, dar cât mai aproape cu putinţă de Isus. De aici, el putea vedea şi auzi tot ceea ce avea loc la judecarea Domnului.

Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-şi un aer de indiferenţă, el se aşezase singur pe terenul vrăjmaşului şi deveni astfel o pradă uşoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învăţătorul său, ar fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocorei s-a îndreptat spre el, s-a dovedit a fi un laş. Mulţi dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor, sunt puşi în situaţia de a-şi tăgădui credinţa, datorită faptului că au fost luaţi în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se aşează singuri în calea ispitei. Ei invită pe vrăjmaşi să-i ispitească şi sunt determinaţi să spună şi să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovaţi. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, îşi ascunde credinţa de teama suferinţei sau a ruşinii , tăgăduieşte pe Domnul lui , tot aşa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată.

Petru încerca să arate că nu este deloc interesat în judecarea Învăţătorului său, dar inima sa era chinuită de durere atunci când auzea ocara cea crudă şi vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult decât aceasta, el era surprins şi mâniat pentru faptul că Domnul Isus trebuia să se umilească pe Sine şi să umilească pe urmaşii Săi, supunându-Se unui astfel de tratament. Pentru a ascunde adevăratele lui sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Isus şi batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfăţişarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals, mincinos şi, în timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-şi reţină expresiile de indignare faţă de abuzurile la care era supus Învăţătorul său.

Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenţia şi a fost din nou acuzat că este urmaş al lui Isus. Acum el a declarat cu jurământ :"Nu cunosc pe omul acesta!" Încă o ocazie i-a fost dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat :"Nu te-am văzut în grădină cu El? Nu mai încape îndoială, că tu eşti unul din oamenii aceia : căci eşti galilean şi graiul tău seamănă cu al Lui". De astă dată, Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Isus erau cunoscuţi pentru curăţia vorbirii lor, dar pentru a înşela întru totul pe cei carel-au întrebat, precum şi pentru a pune în evidenţă caracterul pe care şi-l împrumutase, Petru se lepădă acum de Învăţătorul Său blestemând şi jurând. Şi cocoşul cântă din nou. Auzindu-l, Petru şi-a amintit de cuvintele Domnului Isus : "Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori". Marcu 14,30 În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoşului răsuna încă în urechile sale, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntaţi spre sărmanul Său ucenic. În acelaşi timp, privirea lui Petru a fost atrasă spre Învăţătorul său. În privirea aceea blândă el a citit adânca milă şi întristare, dar nici o umbră de mânie nu se afla în ea.

Vederea feţei aceleia palide şi suferinde, privirea aceea plină de compasiune şi iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeţi. Conştiinţa i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru îşi reaminti de făgăduinţa pe care o făcuse cu câteva ore mai înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare şi la moarte. Şi-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeaşi noapte, se va lepădate trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaşte pe Hristos, şi cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar şi lui necunoscută.

Un val de amintiri îl cuprinse. Mila plină de gingăşie a Mântuitorului, bunătatea şi îndelunga Lui Răbdare, blândeţea şi răbdarea Sa manifestată faţă de urmaşii Săi greşiţi - toate îi veneau în minte. Îşi adusese aminte de avertizarea :"Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta". Luca 22,31-32. Reflectă cu groază la propria sa nerecunoştinţă, la falsitatea sa şi la jurământul său fals. Privi încă o dată la Învăţătorul său şi văzu cum o mână profanatoare s-a ridicat să-L lovească în faţă. Nemaiputând să îndure scena, el fugi cu inima zdrobită din sala de judecată.

În singurătate şi întunecime, el mersese înainte, fără să ştie şi fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în grădina Ghetsemani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă îi apăru în mod viu în minte. Faţa suferindă a Domnului său, pătată de sudoare şi sânge şi frământată de suferinţă, i-a apărut în memorie. El şi-a adus aminte, cu remuşcări amare, că Domnul Isus a plâns şi a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să se unească cu El în ceasul încercării Sale, dormeau. El şi-a adus aminte de solemna însărcinare :"Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită". Matei 26,41.Petru a fost din nou martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sa sângerândă, era o tortură să ştie că a adăugat cea mai grea povară umilirii şi durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Îşi revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu faţa la pământ şi a dorit să moară.

Atunci când dormea, deşi Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze şi să se roage, Petru şi-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toţi ucenici, dormind în acel moment crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoştea teribila încercare prin care aveau să treacă. El cunoştea modul în care avea să lucreze Satana pentru a paraliza judecata lor, aşa încât să nu poată fi pregătiţi pentru timpul încercării. Pentru acest motiv El i-a avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere şi rugăciune, atunci Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El n-ar fi tăgăduit atunci pe Domnul său. Dacă ucenicii ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, atunci ei ar fi fost pregătiţi să privească suferinţele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înţeles, într-o măsură însemnată, natura suferinţelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-şi reamintească cuvintele Sale care profetizau suferinţele, moartea şi învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial ceas, raze de speranţă ar fi luminat în întuneric şi le-ar fi susţinut credinţa.

De îndată ce s-ar fi făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou, şi Domnul Hristos a fost adus iarăşi în sala de judecată. El Se declarase Fiu al lui Dumnezeu, şi Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzaţie împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declaraţii, pentru că mulţi dintre membri nu fuseseră prezenţi la sala de şedinţe din cursul nopţii şi nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei ştiau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar dacă ei ar fi auzit cu toţii repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susţinerea Domnului Isus că El este Mesia o puteau transforma într-o declaraţie de revoltă politică.

"Dacă eşti Tu Hristosul", au zis ei, "spune-ne". Dar Domnul Hristos tăceau. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu un patos trist, îndurerat, El a răspuns :"Dacă vă voi spune, nu veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul". Dar pentru ca să poată fi lăsaţi fără scuză, El a adăugat solemna avertizare :"De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu". Luca 22,67-69.

"Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?", au întrebat ei într-un glas. Şi El le-a răspuns :"Aşa cum o spuneţi :da, sunt". Atunci ei au început să strige :"Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura Lui". Luca 22,70.71.

Şi astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităţilor iudaice, Domnul Isus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare şi să-L dea în mâinile lor.

A urmat apoi cea de a treia scenă de abuzuri şi batjocuri, chiar mai rea decât aceea care a primit-o din partea mulţimii ignorante. Şi ea a avut loc în prezenţa preoţilor şi a conducătorilor înşişi, cu aprobarea lor. Orice simţământ de simpatie şi umanism dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau slabe şi nu-L puteau reduce la tăcere, atunci ei aveau alte arme, şi anume arme ce în toate veacurile au fost folosite pentru a reduce la tăcere pe eretici-suferinţa ,violenţa şi moartea.

Când condamnarea Domnului Hristos a fost pronunţată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor era asemănător cu cel al fiarelor sălbatice. Mulţimea s-a avântat înainte spre Domnul Hristos strigând :"Este vinovat la moarte , la moarte cu El ! "Dacă n-ar fi fost soldaţii romani ,Domnul Hristos n-ar fi trăit să mai fie bătut în cuie ,pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăţi înaintea judecătorilor Săi , dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit şi, prin forţa armelor , n-ar fi ţinut în frâu violenţa gloate Oamenii păgâni erau furioşi la vederea tratamentului brutal faţă de cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofiţerii romani au declarat că ,Pronunţând condamnarea Domnului Isus, iudeii încălcau autoritatea romană, şi că erau chiar contrar legii iudaice faptul de a condamna un om la moarte numai pe baza propriei sale mărturii. Această intervenţie a adus o clipă de acalmie procedură ;dar conducătorii iudei erau insensibili , morţi faţă de milă şi ruşine. Preoţii şi conducătorii au uitata demnitatea slujbei lor şi-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere ,reproşându-I cu dispreţ naşterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai ruşinoasă. Oamenii cei mai stricaţi erau aceea care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său şi persecutorii L-au lovit peste faţă spunând :"Hristoase, prooroceşte-ne cine Te-a lovit ?"Când haina a fost luată de pe capul Său ,un păcătos înrăit L-a scuipat în faţă. Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioşie orice privire insultătoare, orice cuvânt şi orice act săvârşit împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi , oamenii aceştia stricaţi, care şi-au bătut joc şi au scuipat faţa calmă şi palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele.