Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ

 

Aceasta fusese una din zilele pline de evenimente din viaţa lui Isus. Lângă lacul Galileii, El rostise primele Sale parabole, explicând oamenilor din nou, prin ilustraţii uşor de înţeles natura Împărăţiei Sale şi felul în care ea avea să fie întemeiată. El asemăna lucrarea Sa cu cea a semănătorului, dezvoltarea Împărăţiei Sale cu dezvoltarea seminţei de muştar şi cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărţire finală a celor drepţi de cei nelegiuiţi fusese ilustrată prin parabola cu grâul şi neghina şi prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ, iar în parabola cu stăpânul casei îi învăţase pe ucenici cum să lucreze ca reprezentanţi ai Săi.

Toată ziua învăţase şi vindecase; iar la venirea serii gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-Şi timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase şi răstălmăcirile cu care fariseii Îl urmăreau continuu făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea şi mai obositoare; acum sfârşitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost într-un loc retras dincolo de lac.

ţărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici şi colo pe lângă lac; dar era o regiune pustie în comparaţie cu ţărmul apusean. Avea populaţie mai mult păgână decât iudaică şi avea legături puţine cu Galilea. În felul acesta, el Îi oferea lui Isus adăpostul retras pe care-l căuta şi de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoţească acolo.

După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat, chiar "aşa cum era" în corabie şi au plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau şi alte corăbii de pescari la ţărm, şi acestea s-au umplut repede cu oameni care Îl urmau pe Isus doritori de a-L vedea şi asculta.

În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulţimii şi frânt de oboseală şi foame, Mântuitorul S-a întins în fundul bărcii şi a adormit repede. Seara fusese calmă şi plăcută şi liniştea domnea peste lac; dar deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile muntelui de-a lungul ţărmului de răsărit, şi o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.

Soarele coborâse la apus şi întunecimea nopţii se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia oţeliţi îşi petrecuseră viaţa pe lac şi îşi conduseră barca în siguranţă prin multe furtuni; de astă dată însă, tăria şi priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi când vedeau că barca li se umple de apă, nădejdea îi părăsea.

Absorbiţi de sforţările lor de a se salva singuri, uitaseră că Isus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca le este zadarnică şi că îi aştepta moartea, şi-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranţă era Isus. În slăbiciunea şi disperarea lor au strigat : "Învăţătorule! Învăţătorule!" Dar întunericul cel des Îl ascundea în faţa lor. Glasurile lor au fost înghiţite de vuietul furtunii şi n-a venit nici un răspuns. Îndoiala şi teama i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Isus? El care biruise boala, demonii şi chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenici acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?

Au strigat din nou, dar n-au auzit alt răspuns decât urletul apei înfuriate. Barca aproape se scufunda. O clipă şi părea că vor fi înghiţiţi de valurile înfuriate.

Deodată lumina unui fulger străbate întunericul şi ei văd pe Isus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire şi disperare ei au strigat : "Învăţătorule, nu-ţi pasă că noi pierim ?" Cum se poate ca El să Se odihnească aşa de liniştit când ei sunt în primejdie şi se luptă cu moartea?

Strigătul lor Îl trezeşte pe Isus. La lumina fulgerului ei văd pe faţa Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine, iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă : "Doamne, scapă-ne că pierim".

Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii înalţă vâslele pentru a face o ultimă sforţare, Isus se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sfărâmă peste ei, iar fulgerul Îi luminează faţa. Îşi ridică mâna atât de des folosită în fapte de milă, şi spune mării înfuriate: "Taci ! Fii liniştită !" Furtuna încetează. Valurile se liniştesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia pluteşte lin pe apa liniştită, şi, întorcându-se către ucenici, Isus îi întreabă cu tristeţe: "Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă ?" Marcu 4,40.

O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-şi exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să întovărăşească pe Isus fuseseră în aceeaşi primejdie. Teroarea şi disperarea stăpâniseră şi peste oamenii din ele, dar porunca lui Isus a adus linişte asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc, şi toţi cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii şopteau între ei: "Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile şi marea?" Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau în privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un "Domn al cerului şi al pământului" sta El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru a zice: "De la Mine Însumi nu pot face nimic". Ioan 5,30. El Se încredea în puterea Tatălui. Isus Se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.

După cum Isus Se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă ucenicii s-ar fi încrezut în El, ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredinţa. În străduinţa lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; şi numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor.

De câte ori nu facem şi noi aceeaşi experienţă ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc şi când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria noastră putere, până când pierdem orice nădejde şi suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus şi dacă-l strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deşi, plin de întristare, El mustră necredinţa şi încrederea noastră în noi înşine, niciodată nu ne va lăsa fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credinţa vie în Răscumpărătorul va linişti marea vieţii şi El ne va scăpa din primejdie, cum ştie El că este mai bine.

Mai e încă o învăţătură spirituală în această minune a liniştirii furtunii. Experienţa fiecărui om mărturiseşte în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: "Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti... Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu." Is. 57,20.21. Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nici o putere omenească. În privinţa aceasta suntem la fel de fără putere ca şi ucenicii care nu au stare să liniştească furtuna ce urla. Dar Acela care a liniştit valurile mării Galileii prin cuvântul Său, are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, acela care se îndreaptă spre Isus cu strigătul: "Doamne, mântuieşte-mă", va fi eliberat. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, linişteşte frământarea patimilor omeneşti şi, în iubirea Lui, inima găseşte odihnă. "A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit." Ps. 107,29-30. "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos." "Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii odihna şi liniştea pe vecie." Rom. 5,1; Is. 32,17.

În zorii zilei, Mântuitorul şi însoţitorii Lui au ajuns la ţărm, şi lumina soarelui răsărind atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar abia coborâseră pe ţărm şi au avut înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar vrut să-i sfâşie, doi demonizaţi. De oamenii aceştia erau agăţate bucăţi din lanţurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Carnea lor era rănită şi sângerândă acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuţite. Ochii lor priveau rătăciţi prin părul lung şi murdar, şi orice asemănare cu fiinţele omeneşti părea că fusese ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.

Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază; dar deodată şi-au dat seama că Isus nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor demoni. Când demonizaţii, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, s-au apropiat de El, Isus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în faţa Lui.

Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă afară. Cuvintele lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociţi. Slab de tot ei şi-au dat seama că aproape de ei Se afla cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului să I se închine; dar când au deschis gura să-I ceară, demonii au vorbit prin ei strigând cu putere: "Ce am eu a face cu Tine Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog să nu mă chinuieşti". Isus i-a întrebat: "Care îţi este numele ?", şi răspunsul a fost "Numele meu este legiune; căci suntem mulţi". Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca medium, ei rugat pe Isus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păştea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduinţa să intre în ei şi Isus le-a îngăduit. Deodată turma a fost cuprinsă de panică. A alergat nebuneşte spre stânci şi, neînstare să se oprească pe ţărm, porcii s-au aruncat în apă şi au pierit.

Între timp o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate cu sânge s-au liniştit şi cu voce veselă, oamenii preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.

Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut toate cele petrecute şi au alergat să ducă veştile acestea atât stăpânilor lor cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populaţie a alergat înaintea lui Isus. Cei demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie diavolească. Acum oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Isus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind numele Aceluia care Îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.

Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiţi de lucrările pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor spirituale. Isus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.

Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat temerile lor. Putea să vină nenorociri şi mai mari dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut de ruina materială şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Isus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Isus şi L-au rugat stăruitor să plece de la ei; şi El i-a ascultat, luând corabia îndată către ţărmul opus.

Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii care fuseseră readuşi în minţile lor; dar se temeau aşa de mult să nu-şi primejduiască interesele pământeşti, încât Acela care biruise pe domnul întunericului în faţa lor, era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la porţile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de la Isus aşa cum au făcut cei din Gherghesa; sunt totuşi mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulţi leapădă harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de le ei.

Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în tovărăşia Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor care le chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Isus era gata să urce în corabie, s-au ţinut strâns de El, au îngenunchiat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i ţină aproape, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Isus le-a poruncit să meargă acasă şi să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.

Ei avea ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre binecuvântările primite de la Isus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranţă urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor lor păgâni. Şi îndelungata lor despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar îndată ce Isus le-a arătat datoria, ei au fost gata să-L asculte. Ei nu numai că au povestit în familie şi între vecini despre Isus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o mai mare binecuvântare decât aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezenţa Lui. Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii suntem aduşi mai aproape de Mântuitorul.

Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învăţăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu putea să-i înveţe pe oameni aşa ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria lor persoană dovada că Isus este Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit scrie aşa: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, despre Cuvântul vieţii... ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă".1 Ioan 1,1-3. Ca martori ai lui Hristos trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit, Dacă am chemat pe Isus pas cu pas, vom avea ceva foarte potrivit de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul şi din lipsa căreia suferă lumea.

Deşi oamenii din Gherghesa n-au primit pe Isus, El nu i-a lăsat în întunericul pe care îl aleseseră. Când l-au rugat să plece, nu auziseră încă cuvintele Lui. Nu ştiau ce leapădă. Din cauza aceasta El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau să nu-i asculte.

Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit toată regiunea aceea cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă şi a îndreptat atenţia tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră medium pentru domnul întunericului, au devenit canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când a revenit Isus în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.

Întâlnirea cu demonizaţii din Gheghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite care locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite unor patimi nestăpânite şi unor plăceri scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Oriunde oamenii leapădă invitaţia Mântuitorului, ei se supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în relaţiile sociale şi chiar în biserică, mulţi oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când rezultatul este decăderea morală şi ruina. Unica siguranţă şi apărare împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Isus. Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului; Hristos, ca prietenul şi eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în corp, suflet şi spirit. "Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă." 2 Tim. 1,7. El ne-a chemat ca să căpătăm "slava" - caracterul - Domnului nostru Isus Hristos; ne-a chemat ca să fim "asemenea chipului Fiului Său". 2 Tes. 2,14 ; Rom. 8,29.

Iar oamenii care au fost înjosiţi până au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum transformaţi prin puterea lui Hristos în soli ai dreptăţii, şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu să spună "tot ce ţi-a făcut Domnul, şi cum a avut milă de tine".