Cap.26-LA CAPERNAUM

 

La Capernaum Isus a locuit în intervalele dintre călătoriile Sale în diferite locuri şi astfel a ajuns să fie denumit "cetatea Sa". Era aşezat pe ţărmul mării Galileii, aproape pe hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.

Depresiunea adâncă a lacului asigura acestei câmpii, care se întindea de la ţărmurile lui, climatul minunat de sud. Pe vremea lui Hristos creşteau aici palmieri şi măslini, erau multe livezi şi vii, lanuri roditoare şi flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care ţâşneau din stânci. ţărmurile lacului şi dealurile care îl înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri şi sate. Faţa lacului era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitaţia unei vieţi active şi aglomerate.

Capernaumul însuşi era potrivit ca centru pentru lucrarea Mântuitorului. Fiind situat pe drumul cel mare care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt şi Marea Mediterană, era ca o răscruce de drumuri. Oamenii din multe ţări călătoreau sau se opreau acolo să se odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Isus putea să întâlnească aici toate naţiunile şi toate clasele sociale, pe cel bogat şi însemnat ca şi pe cel sărac şi umil, iar învăţăturile Lui puteau să fie duse în alte ţări şi în multe clase. În felul acesta avea să fie provocată cercetarea profeţiilor iar atenţia lumii să fie îndreptată către Mântuitorul şi misiunea Lui avea să fie prezentată lumii. Fără să ţină seama de acţiunea sinedriului împotriva lui Isus, aceşti oameni aşteptau cu nerăbdare creşterea lucrării Lui. Întreg cerul era pus în mişcare. Îngerii pregăteau calea pentru lucrare Lui, influenţând inimile oamenilor şi atrăgându-le către Mântuitorul.

În Capernaum, fiul omului de neam bun pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbaşul împărătesc, împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, îşi mărturiseau credinţa. Când s-a aflat că Învăţătorul Însuşi Se găsea printre ei, toată cetatea s-a pus în mişcare. Mulţimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se întoarcă pentru că n-au putut intra. Toţi cei care auzeau pe Mântuitorul "erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere". "El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor". Luca 4,32; Mat. 7,29. Învăţătura cărturarilor şi a bătrânilor era rece şi formalistă, ca o lecţie învăţată pe dinafară. Pentru ei Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viaţă. Propriile lor idei şi tradiţii erau puse în locul învăţăturilor lui. În slujba obişnuită făcută după rânduielile lor pretindeau că explică legea, dar nici inima lor, nici a ascultătorilor lor nu era mişcată de o inspiraţie de la Dumnezeu.

Isus nu era preocupat de diferitele învăţături care aduceau despărţire între iudei. Lucrarea lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învăţătorilor patriarhilor şi profeţilor, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simţiseră ascultătorii Lui o aşa adâncime a înţelesului Cuvântului lui Dumnezeu.

Isus întâmpina pe oameni pe propriul lor teren, ca Unul care era obişnuit cu greutăţile lor. El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct, şi cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învăţătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea putere. Caracteristica aceasta punea învăţătura Lui în contrast cu a tuturor celorlalţi. Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne odată un lucru sau altădată tocmai lucrul contrariu. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranţă. Dar Isus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul Lui, îl prezenta cu putere astfel încât cuvintele lui să nu fie puse la îndoială.

El vorbea însă cu ardoare, nu cu patimă. Lucra ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine definit. Aducea la lumină realităţile lumii veşnice. În orice subiect descoperea pe Dumnezeu. Isus căuta să sfarme farmecul orbirii care ţine pe oameni absorbiţi de lucrurile pământeşti. El aşeza lucrurile acestei vieţi în adevărata lor relaţie, ca fiind subordonate celor de interes veşnic, dar nu trecea cu vederea însemnătatea lor. El învăţa că cerul şi pământul sunt în strânsă legătură şi că o cunoaştere a adevărului dumnezeiesc pregăteşte mai bine pe om să îndeplinească datoriile vieţii de toate zilele. El vorbea ca unul care cunoaşte bine cerul, conştient de legătura Sa cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omeneşti.

Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Ştia "să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare" (Is. 50,4); căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să poată încredinţa oamenilor în chipul cel mai atrăgător comorile adevărului. El avea tact ca să întâmpine mintea plină de prejudecăţi şi îi surprindea cu ilustraţii prin care le câştiga atenţia. Prin imaginaţie ajungea la inimă. Ilustraţiile Lui erau luate din lucrurile zilnice şi cu toate că erau simple aveau în ele un înţeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânţa, păstorul şi oile - cu aceste exemple a ilustrat Isus adevăruri nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori ascultătorii Lui se întâmpla să vadă aceste lucruri ale naturii, îşi aminteau de cuvintele Lui. Ilustraţiile lui Hristos repetau neîncetat învăţăturile Lui.

Hristos nu linguşea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească fanteziile şi închipuirile lor, şi nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri; dar cugetătorii profunzi şi lipsiţi de prejudecăţi primeau învăţătura Lui şi vedeau că le depăşea înţelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea cea mai simplă. Oamenii cu educaţia cea mai înaltă erau încântaţi auzind cuvintele Lui, iar cei needucaţi erau totdeauna câştigaţi. El avea o solie pentru cei neînvăţaţi şi făcea chiar şi pe păgâni să înţeleagă că are o solie pentru ei.

Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor lor obosite şi tulburate. Chiar şi în mijlocul agitaţiei vrăjmaşilor mânioşi, El era înconjurat de o atmosferă plină de pace. Frumuseţea înfăţişării Lui, farmecul caracterului Lui şi, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire şi în tonul vorbirii Lui atrăgeau pe toţi aceia care nu erau neîmpietriţi în necredinţă. Fără spiritul acela plăcut şi plin de bucurie care răsărea din orice privire şi orice cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzi care veneau la El simţeau că Se interesează de ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios şi credincios, şi doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăţa. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezenţa Lui, ca să primească mângâierea iubirii Sale fără încetare.

Isus observa cu multă seriozitate schimbare feţei ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes şi plăcere îi dădeau mare satisfacţie. Când săgeţile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând porţile egoismului, dând naştere la pocăinţă şi în cele din urmă la recunoştinţă, Mântuitorul se bucura din inimă. Când privirea lui se rotea deasupra ascultătorilor, şi recunoştea printre ei feţe pe care le mai văzuse, chipul Lui se minuna de bucurie. El vedea cu speranţă în ei supuşi ai Împărăţiei Sale. Când adevărul vorbit limpede lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feţei, privirea rece şi împotrivitoare, ceea ce dovedea că lumina nu era primită. Când vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâşiată până în adâncul ei.

Odată Isus a vorbit în sinagogă despre împărăţia pe care a venit s-o întemeieze şi despre misiunea Lui de a elibera pe cei legaţi de Satana. Deodată a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: "ce avem noi de a face cu Tine, Isus din Nazaret? ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu".

Toţi s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenţia oamenilor a fost atrasă de la Hristos, şi cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana îndreptându-şi victima spre sinagogă. Dar Isus a certat demonul zicând: "Taci, şi ieşi afară din omul acesta. "Şi dracul după ce l-a trântit jos în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.

Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar în prezenţa Mântuitorului o rază se lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să roage pe Isus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înţelegea întrucâtva că era în faţa Unuia care putea să-l elibereze; dar când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voinţa altuia l-a ţinut pe loc. Cuvintele altuia i-a venit pe buze. Lupta între puterea Satanei şi dorinţa după eliberare era grozavă.

Acela care biruise pe Satana în pustietatea ispitei era din nou faţa-n faţă cu duşmanul Său. Demonul folosea toată puterea să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat să acorde o biruinţă lui Isus. Părea că omul torturat îşi va pierde viaţa în lupta cu vrăşmaşul care-i ruinase existenţa. Mântuitorul a vorbit cu putere şi a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum în faţa oamenilor uimiţi, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

Omul preamărea pe Dumnezeu pentru liberarea lui. Ochii aceia care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligenţă şi lăsau să curgă lacrimi de recunoştinţă. Oamenii erau muţi de uimire. Îndată ce şi-au revenit au zis unul către celălalt: "Ce este acesta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate şi ele Îl ascultă! " Marcu 1,27.

Cauza tainică a suferinţei care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi se afla în propria lui viaţă. Fusese fascinat de plăcerile păcatului şi vroise să fac din viaţă un carnaval. El nu visa că va ajunge o teroare pentru lume şi o ruşine pentru familia sa. Socotise că îşi va petrece timpul în nebunii nevinovate. Dar odată ajuns pe povârniş piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viaţa uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale fiinţei sale iar Satana a ajuns să-l stăpânească cu totul.

Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghiarele celui rău. Se aşezase pe terenul vrăjmaşului şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu darurile lui fermecătoare; dar îndată ce omul nenorocit ajunse in puterea lui, vrăşmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău; plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor se sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.

Acelaşi duh rău care ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatorului deoarece nu simţeau nevoia de Hristos şi, din cauza aceasta erau ţinuţi cu putere de Satana.

Timpul în care Hristos a lucrat personal printre oameni a fost timpul celei mai intense activităţi pentru puterile împărăţiei întunericului. Veacuri de-a rândul Satana împreună cu îngerii lui răi căutase să stăpânească trupul şi mintea oamenilor pentru a-i aduce la păcat şi la suferinţă; apoi a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Isus descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea Satanei şi elibera pe cei prinşi. Viaţă nouă, iubire şi putere coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi prinţul răului s-a ridicat la luptă pentru ca împărăţia lui să-şi păstreze dominaţia. Satana şi-a adunat toate forţele şi la fiecare pas lucra împotriva lui Hristos. Aşa va fii lupta cea mare de la sfârşit între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţă lumină şi putere nouă se coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos, dând putere agenţilor lui Satana. Tot ce este pământesc se pune în mişcare. Cu iscusinţa câştigată in cursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină iar mulţimile "se alipesc de duhuri înşelătoare, şi de învăţăturile dracilor". 1 Tim.4,1.

În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel erau fără putere de a se împotrivi lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept duhuri lor rele. Hristos n-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii lui Dumnezeu pretindeau că sunt interpreţii cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduieli făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau ei îl făceau să exprime idei pe care el niciodată nu le dăduse. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrurile pe care El le făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era dezbrăcat de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.

Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei, mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile lui lămurite. În mâinile lor Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta necredinţa creşte văzând cu ochii şi nelegiuirea se întinde atât de mult. Odată ce Satana a subminat credinţa în Biblie, el îndreaptă pe oamenii la alte izvoare pentru putere şi lumină. În felul acesta el îşi pregăteşte locul. Acela care se îndepărtează de învăţăturile lămurite ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis calea pentru spiritism şi teosofie - forme modernizate ale păgânismului din vechime - pentru a câştiga teren chiar şi în bisericile care se pretind ale Domnului Isus Hristos.

Alături de aceia care predică Evanghelia sunt la lucru fiinţe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înşelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ei mai mult din curiozitate dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare ca a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă. Zidurile de apărare al sufletului sunt dărâmate şi el rămâne fără oprelişte împotriva păcatului. Odată ce a lepădat restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni nu mai ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv, tot aşa de neajutorat ca şi demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea starea lui nu este lipsită de nădejde.

Mijlocul prin care putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos - puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimţământul nostru, dar dacă dorim să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduinţa: "Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi". "Dacă vrea cineva să facă voia Lui; va ajunge să cunoască... învăţătura." Ioan 8,32 ; 7,17. Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.

Fiecare om este liber să aleagă de care putere să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea lui Hristos. În loc de rugăciune demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana; cu toate acestea strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de Mântuitorul: "Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine". Is.27,5. Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruinţa. Domnul zice: "Se poate lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată, şi cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi". Is.49,24.25.

În timp ce oamenii adunaţi în sinagogă erau încă înmărmuriţi de groază, Isus s-a retras acasă la Petru pentru a Se odihni puţin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soţiei lui Petru zăcea bolnavă, lovită de "friguri mari". Isus a mustrat boala şi ea s-a sculat şi a început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.

Veştile despre lucrările săvârşite de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecaţi; dar îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mare mişcare. Din case din, ateliere, din pieţe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuinţă în care Se adăpostea Isus. Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje, sau ajutaţi de prieteni, veneau tremurând şi şovăind în faţa Mântuitorului.

Oră după oră, vedeau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va fi şi mâine printre ei. Niciodată nu trăise oraşul Capernaum o zi ca aceasta. Mântuitorul se bucura de fericirea pe care o deşteptase. Când vedeau suferinţele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi tresălta de bucurie pentru că avea puterea să le readucă sănătatea şi fericirea.

Isus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi cel din urmă suferind. Era târziu noaptea când mulţimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi plină de agitaţie trecuse şi Isus căuta odihnă. Dar pe când oraşul era încă învăluit de somn, "pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo".

Aşa a petrecut Isus zilele vieţii Sale pe pământ. Adesea dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă şi să se odihnească; dar El refuza cu delicateţe stăruinţele lor de a-l lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învăţând pe neştiutori, vindecând bolnavii, dând vedere orbilor, hrănind mulţimea; iar la apusul soarelui sau în zori zilei ieşea în sanctuarul munţilor pentru comunicarea sa cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciuni şi meditaţie, revenind la lucrul Său printre oameni când se revărsa de ziuă.

În zorii zilei Petru şi tovarăşii săi au venit la Isus, spunându-i că oamenii din Capernaum au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiţi din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autorităţile de la Ierusalim căutau să-l omoare, până şi oamenii din oraşul Lui încercaseră să-i ia viaţa; dar la Capernaum fuse primit cu mare entuziasm şi nădejdea ucenicilor se aprinsese din nou. Se putea ca printre galileenii iubitori de libertate să se găsească susţinătorii împărăţiei celei noi. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: "Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi fiindcă pentru aceasta am fost trimis".

În agitaţia care se produsese la Capernaum era primejdia ca scopul misiunii Lui să fie pierdută din vedere. Isus nu se mulţumea să atragă atenţia asupra Sa doar ca la un făcător de minuni sau ca la un vindecător de boli ale trupuri. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat să întemeieze o împărăţie pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământeşti şi să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.

Admiraţia mulţimii uşuratice Îl supăra întotdeauna. El nu urmărea deloc în viaţă să Se înalţe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăţiei sau talentului era străin de Fiul omului. Isus n-a folosit nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naştere I se făcuse această proorocite: "El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-l va face să-l audă pe uliţe; trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ". Is.42, 2-4.

Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor precum şi prin milosteniile şi prin rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru credinţă făcând din ea subiectul convorbirii lor. Certurile între sectele adversare erau zgomotoase şi îndelungate, şi nu era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor, certându-se pentru credinţă.

Într-un contrast izbitor cu toate acestea era viaţa lui Isus. În viaţa lui nimeni n-a văzut vreo dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea cinste.

Soarele Îndreptăţirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire pentru a copleşi simţurile cu slava Lui. Stă înscris despre Hristos: El Se iveşte ca zorile dimineţii". Osea 6,3. În linişte şi pace lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind lumea întunericului şi deşteptând lumea la viaţa. Aşa a răsărit Soarele Îndreptăţirii: "cu tămăduirea sub aripile Sale". Mal. 4,2.