Cap.5-CONSACRAREA

 

La aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfăţişeze înaintea Domnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să asculte în totul de lege. El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare să Se va supune legii.

Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere de tot şi un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că dacă părinţii erau prea săraci ca să aducă un miel, se putea aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat. Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Isus Însuşi nu avea nici un defect fizic. El era "Mielul fără cusur şi fără prihană" 1 Petru 1,19. Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect; corpul Său era robust şi sănătos. Şi în tot timpul vieţii Sale a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu cu toţi oamenii să fie prin ascultare de legile Sale. Consacrarea primului născut îşi avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să dea pe Întâiul născut al cerului pentru a salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea primului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.

În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, şi să-i spună: Aşa vorbeşte Domnul: "Israel este fiul Meu" întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe Fiul tău, pe întâiul tău născut. . Exod 4,22. 23. Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: ,,Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să-l las pe Israel să plece ? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece. Exod 5,2. Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. În cele din urmă îngerul pierzător a primit porunca să lovească cu moarte pe întâi născuţii ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Pentru ca israeliţii să fie curaţi, li s-a dat instrucţiuni să ungă uşiorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să porte semnul acesta, ca atuncea când îngerul venea să îndeplinească misiunea sa de nimicire să poată trece de casele israeliţilor.

După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul a spus lui Moise: "Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, .. atât de la om cât şi de la dobitoc: căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe întâii-născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii-născuţi din Israel, atât din oameni cât şi din dobitoace; ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul "Exod13,2; Numeri 3,13. După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi în locul întâilor născuţi din întreg Israelul, ca să slujească înaintea Lui. Dar întâi născuţii urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fie răscumpăraţi.

În felul acesta legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare pe care avea să o împlinească singurul Fiu a lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe uşiorii slăvesc pe întâi născuţi a lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are puterea să salveze lumea . Aşa dar, ce profundă însemnătate avea actul înfăţişării lui Hristos ! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfăţişarea copiilor era un act obişnuit. Zi se zi preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfăţişaţi Domnului. În fiecare zi el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puţină atenţie părinţilor sau copiilor, afară de cazul că vedea vreun semn al bogăţiei sau rangului înalt al părinţilor. Iosif şi Maria erau săraci şi, când au venit cu copilul, preoţii au văzut doar un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi ca galileenii şi în veşminte umile. În înfăţişarea lor nu era nimic care să atragă atenţia şi nu au prezentat decât darul ce se oferea de cei săraci.

Preotul trecu prin ceremonia slujbei sale oficiale. Luă copilul în braţe şi îl ridică în faţa altarului. După ce l-a înapoiat mamei scrise numele ,,Isus,, în registrul întâilor născuţi. Atunci când pruncul se află în braţele sale nici prin gând nu i-a trecut câtuşi de puţin că acesta era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu îşi închipuia că acest prunc era Acela despre care Moise scrisese: Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe el să-l ascultaţi în tot cea ce vă spune" Fapte 3,22. El nu s-a gândit că acest prunc era cel căruia o ceruse slava să o vadă. Dar în braţele preotului se afla unul mai mare decât Moise; şi când înregistră numele copilului el scrise numele Aceluia care era temelia întregului sistem Iudaic. Acel nume avea să fie garanţia desfiinţării acestui sistem: deoarece sistemul sacrificiilor şi al durerilor tipul aproape ajunsese antitipul, iar umbra realitatea ei. Şechina se depărtase de sanctuar dar copilul din Betleem era învăluit în slava în care îngerii se prosternau. Acest prunc neştiutor era sămânţa făgăduită, către care arăta primul altar de la porta Edenului. Acestea era Silo, Pacificatorul. Era Acela care se numise în faţa lui Moise EU SUNT. Era Acela care în stâlpul de nor şi de foc fusese conducătorul lui Israel. Era acela despre care văzătorii proorociseră cu mult înainte, dorinţa tuturor naţiunilor, Rădăcina şi vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Numele acelui plăpând pruncuşor înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărarea era Acela care trebuia să plătească preţul de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi. Era adevăratul "Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu", conducătorul "preoţiei care nu poate trece de la unul la altul". Mijlocitorul de la dreapta Măririi în locuri prea înalte. Evrei 10,21; 7,24 ; 1,3. Lucrurile spirituala se judecă spiritual. În templu, Fiul lui Dumnezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la el ca la oricare alt copil. Dar cu toate că el n-a văzut şi n-a simţit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie nu a trecut fără ca Dumnezeu să fi fost recunoscut "şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă si era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristos Domnul. Luca 2,25.26.

Când Simeon intra în templu, văzu o familie înfăţişând pe primul lor născut. După înfăţişare se cunoştea că sunt săraci; dar Simeon înţelesese îndemnurile Duhului Sfânt şi fu profund convins că pruncul înfăţişat Domnului este mângâierea lui Israel, Acela pe care din toată inima dorea să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el îl luă în braţe şi îl înfăţişă lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui pătrunse o bucurie pe care nu o simţise niciodată mai înainte. Ridicând copilul mântuitor spre cer, spuse: ,,Acum , slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel. Luca 2,29-32.

Duhul profeţiei era asupra acestui om a lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, el îi binecuvânta şi zise Mariei: "Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să descopere gândurile multor inimi". Luca 2,34.35.

Ana o proorociţă, de asemenea intră şi confirmă mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa ei se luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul inimii îşi exprima mulţumirea pentru că i se îngăduise să vadă pe Hristos, Domnul. Aceşti umili închinători nu studiaseră profeţiile în zadar. Dar cei care deţineau poziţii de conducători şi preoţi în Israel, deşi aveau în faţa lor preţioasele cuvinte ale profeţiei, nu umblau în căile Domnului şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieţii. Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra căror este concentrată atenţia întregului cer sunt neînţelese, şi apariţia lor trece neobservată de conducătorii religioşi şi închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii recunosc pe Hristos, din istorie, în timp ce întorc spatele unui Hristos viu. Hristos în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei săraci şi suferinzi care cer ajutor, în cauză justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă nu este primit mai bine decât era cu optsprezece veacuri în urmă. Maria medita asupra proorociei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din braţele ei şi îşi amintea de cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei se umplu de bucurie şi speranţă minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: "Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere ,duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul... Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său. " Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină .... Căci un copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umerii Lui; Îl vor numi :Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii". Isaia 11,1-5;9,2-6.

Cu toate acestea, Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze neamurile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră naşterea Mântuitorului ca o veste de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepţia strâmtă iudaică cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca eliberator a lui Israel, dar şi ca Mântuitor al lumii. Trebuia să treacă însă mulţi ani până când chiar mama lui Isus să înţeleagă misiunea Lui. Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinţei prin care trebuia să-l câştige. Prin Simeon se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: "Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie" Dumnezeu, în mila Sa duioasă, înştiinţă pe mama lui Isus despre suferinţa pe care din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.

"Iată", spusese Simeon "Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora din Israel, şi să fie un semn care va stârni împotrivire" Cei care urmează să fie înălţaţi trebuie mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fi înălţaţi în Hristos. Eul personal trebuie să fie detronat şi îngâmfarea trebuie să fie umilită dacă vrem să vedem slava împărăţiei spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care să câştige prin umilinţă. De aceea ei nu au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire. "Ca să se descopere gândurile multor inimi". În lumina vieţii Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la Domnul întunericului sunt descoperite. Satana a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist şi asupritor, că pretinde totul şi nu dă nimic, cere de la toate creaturile Sale să-L slujească pentru propria Sa glorie şi nu face nici un sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că gândurile lui Dumnezeu faţă de noi "sunt gânduri de pace şi nu de nenorocire" Ier 29,11. Demonstrează că în timp ce ura lui Dumnezeu faţă de păcat este tot aşa de tare ca şi moartea, iubirea Sa faţă de păcătos este mai tare decât moartea. Lucrând la mântuirea noastră, El nu va cruţa nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşirea operei Sale. Nu se reţine nici un adevăr esenţial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nici o minune a harului, nu rămâne nefolosită nici una din puterile divine. Har este grămădit peste har şi dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat bogăţiile Universului şi a deschis izvoarele puterilor nesfârşite, le predă în mâinile lui Hristos şi zice: "Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri ca să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine." La crucea de pe Golgota, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolo s-au descoperit ele în toată plinătatea lor. Hristos trăise numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar Satana punând la cale omorârea Sa, a dat pe faţă răutatea urii sale împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a detrona pe Dumnezeu şi de a nimici pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu .

Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viaţa lui Isus a fost o chemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferinţă. Aceasta a dezvăluit intenţiile oamenilor. Isus a venit cu adevărul cerului şi toţi cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi la El. Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin atitudinea lor faţă de Hristos, toţi vor dovedi de ce parte sunt. Şi în felul acesta fiecare îşi hotărăşte soarta.

În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei sale respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa priveliştei de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi luminată orice întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire ce a existat în lupta acesta îndelungată. Dumnezeu va fi văzut de întreg Universul că este fără vină în ce priveşte existenţa sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nimic de a face cu păcatul. Nu a existat nici un defect în cârmuirea lui Dumnezeu nici un motiv de nemulţumire. Atunci când vor fi date pe faţă gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioşi cât şi cei răzvrătiţi vor afirma împreună: "Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Cine nu se va teme Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău?... pentru că judecăţile tale au fost arătate". Apocalips 15,3.4.