Conţinut
Hristos - lumina lumii

Cap.41-CRIZA DIN GALILEA

 

Când Isus le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, ştia că ajunsese la un punct hotărâtor din viaţa Sa. Mulţimea care astăzi voia să-L înalţe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiţi de nesatisfacerea ambiţiei lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură şi laurii în blestem. Dar cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat nici o măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susţinuse nici o nădejde a urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia care venise cu dorinţa de a deveni ucenicul Său El i-a zis: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde să-Şi plece capul". Mat. 8,20. Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos, mulţimile I s-ar fi supus, dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de nădejdea unei împărăţii pământeşti. Ei nu trebuiau să rămână înşelaţi. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Şi această nouă descoperire urma să aducă după sine o mai mare încercare.

Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută prin toate părţile şi a doua zi dimineaţă oamenii au alergat la Betsaida să vadă pe Isus. Ei au venit în număr mare, pe uscat şi pe apă. Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit iarăşi, sperând să-L afle încă acolo, deoarece nu se mai afla nici o corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică, şi mulţi au pornit spre Capernaum, căutându-L fără încetare.

Între timp El a ajuns la Ghenezaret, după o absenţă de o zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii "au alergat prin toate împrejurimile, şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se afla că era El". Marcu 6.55.

După un timp, El S-a dus la sinagogă şi acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii şi ceasurile îndelungate de luptă zadarnică împotriva vânturilor, apariţia lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui liniştitoare, aventura lui Petru şi urmările ei, precum şi brusca încetare a furtunii şi debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulţimii cuprinse de mirare. Totuşi, nefiind mulţumit cu aceasta, mulţi s-au adunat în jurul lui Isus, întrebându-L: "Învăţătorule, când ai venit aici?" Ei sperau să afle chiar din gura Lui o descriere a minunii.

Isus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristeţe le-a zis: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat pâinile acelea şi v-aţi săturat". Ei nu-L căutară din cauză că Îl preţuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniţi cu pâine, sperau să mai primească şi alte bunuri trecătoare dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viaţa veşnică". Nu căutaţi numai bunurile trecătoare. Nu căutaţi numai îndestularea pentru viaţa aceasta, ci gândiţi-vă la hrana spirituală, şi anume la înţelepciunea aceea care va rămâne în viaţa veşnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; "căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui ".

Pentru o clipă interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: "Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? " Ei făcuseră eforturi multe să îndeplinească obligaţii împovărătoare pentru a se asigura că sunt plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi erau gata să plece urechea la orice rânduială nouă pentru a-şi asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este preţul ce ni se cere pentru a câştiga viaţa viitoare ?

Isus le-a răspuns: "Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El". Preţul cerului este Isus. Calea spre cer este credinţa în "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii".

Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Isus săvârşise chiar lucrarea pe care profeţia arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut ceea ce aşteptările lor egoiste zugrăviseră ca lucrare a Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată mulţimea cu pâine, dar în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulţumite se frământau cu întrebarea: Pentru ce, dacă Isus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost în stare să dea sănătate, tărie şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalţe în putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu şi totuşi refuza să fie împăratul lui Israel, era o taină pe care ei nu o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat. Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-Şi arate pretenţiile pentru că El Însuşi Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta îşi deschideau inima pentru necredinţă şi seminţele pe care le semănase Satana şi-au adus roadele: înţelegere greşită şi necredinţă.

Cu un aer dispreţuitor, un rabin a întrebat: "Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să credem în Tine ? Ce lucrezi Tu ? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: ' Le-a dat să mănânce pâine din cer '".

Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mană, aducând laudă uneltei prin care fusese săvârşită minunea şi trecând cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinţii lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea lui dumnezeiască. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu. "Isus le-a zis: 'Adevărat, adevărat, vă spun că Moise nu v-a dat pâine din cer'". Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei pâini din cer. Spiritul dătător de viaţă, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Isus a zis: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţă". Ioan 6,33.

Socotind că Isus se referea tot la hrana trecătoare, câţiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: "Doamne, dă-ne totdeauna această pâine". Atunci Isus a vorbit lămurit: "Eu sunt Pâinea vieţii ".

Ilustraţia aceasta, pe care o folosise Isus, era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspiraţia Duhului Sfânt: "Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului". Iar proorocul a scris: "Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele". Deut.8,3; Ier. 15,16. Rabinii înşişi aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înţeles spiritual, însemna studierea legii şi practicarea faptelor bune; şi se spunea adesea că la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învăţătura profeţilor lămurea lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile. Isus căuta să facă înţeleasă această lecţie pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înţeles Scripturile, ar fi înţeles şi cuvintele lui, când zicea: "Eu sunt Pâinea vieţii". Numai cu o zi înainte, mulţimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Hristos putere spirituală pentru viaţă veşnică. "Cine vine la Mine", a zis El "nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată". Dar a adăugat: "Voi M-aţi văzut şi tot nu credeţi"'.

Ei văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor. Dovezile evidente ale puterii sale fuseseră în faţa lor zi după zi, dar cereau alt semn. Dacă li s-ar fi dat şi acesta, ar fi rămas tot aşa de necredincioşi ca şi mai înainte. Dacă nu erau convinşi prin ceea ce văzuseră şi auziseră, ar fi fost fără folos să li se arete minuni şi mai mari. Necredinţa va găsi întotdeauna o scuză pentru îndoială şi va căuta argumente care să răstoarne chiar şi dovada cea mai clară.

Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară". Toţi cei care L-au primit în credinţă, a zis El, vor avea viaţă veşnică. Nici unul nu va fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii şi saducheii să se tot certe cu privire la viaţa viitoare. Oamenii nu trebuie să-şi mai plângă morţii cu durere disperată. "Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi".

Dar mai marii poporului erau ofensaţi şi ziceau: "Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui mamă şi tată îi cunoaştem ? Cum dar zice El: 'Eu M-am pogorât din cer ". Ei căutau să dea naştere la prejudecăţi amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Isus. Făceau aluzie cu dispreţ la viaţa Lui de lucrător galilean şi la familia lui săracă şi umilă. Pretenţiile acestui dulgher needucat, ziceau ei, nu meritau atenţie. Iar pentru că naşterea Lui fusese neînţeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea şi, prezentând astfel împrejurările omeneşti ale naşterii Lui ca o pată asupra vieţii Sale.

Isus n-a căutat să explice taina naşterii Sale. El n-a dat nici un răspuns la întrebările privitoare la pogorârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici întrebărilor cu privire la traversarea lacului. El n-a atras atenţia asupra minunilor care îi caracterizau viaţa. De bună voie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat asupră-Şi chip de rob. Dar cuvintele şi faptele Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toţi aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, "plin de har şi adevăr " Ioan 1,14.

Prejudecata fariseilor era şi mai profundă decât vroiau să arate întrebările lor; ea îşi avea rădăcina în perversitatea inimilor lor. Orice cuvânt şi orice faptă a lui Isus produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic în comun cu El.

"Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: 'Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu'. Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine". Nimeni nu va veni vreodată la Isus Hristos dacă nu va răspunde atracţiei iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile şi numai cei care se împotrivesc acestei atracţii vor refuza să vină la Hristos.

În cuvintele: "Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu", Isus amintea profeţia lui Isaia: "Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi". Is.54,13. Iudeii aplicau această Scriptură poporului lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învăţătorul lor. Dar Isus le-a arătat cât de zadarnică este această pretenţie, deoarece El zicea: "Oricine a ascultat pe Tatăl Meu şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine ". Ei puteau să primească cunoştinţe despre Tatăl numai prin Hristos. Natura omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învăţaseră de la Dumnezeu au ascultat de glasul Fiului Său şi, în Isus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care prin natură şi revelaţie L-a descoperit oamenilor pe Tatăl.

"Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viaţă veşnică". Prin Ioan cel iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: "Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţă ".1 Ioan 5,11,12. Iar Isus a zis: " Eu îl voi învia în ziua de apoi '. Hristos S-a făcut una în trup cu noi pentru ca noi să ne facem una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi afară din morminte, nu numai ca o manifestaţie a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credinţă, viaţa Lui a devenit viaţa noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-L primesc în inimă, au viaţa veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice.

Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinţii lor au mâncat-o în pustie, ca şi cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârşită de Isus, dar El arătă cât de mic era darul acela în comparaţie cu binecuvântările pe care venise să le reverse. Mana putea să susţină numai viaţa aceasta pământească; ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieţii urma să hrănească sufletul pentru viaţa veşnică. Mântuitorul a zis; "Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac". Numai murind putea El să dea viaţă oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa fiind mijlocul de salvare. El zice: "Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii ".

Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopţii în care a fost eliberat Israel, când îngerul pierzător a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi prin acest simbol să primească pe Acela care Se dăruia pentru viaţa lumii. Dar iudeii ajunseseră să de a simbolului toată importanţa în timp ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum cu cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînţeles.

De astă dată rabinii au exclamat cu mânie: "Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui să mâncăm?' Ei se făceau că înţeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca şi Nicodim când a întrebat: "Cum se poate naşte din nou un om bătrân? " Ioan 3,4. Până la un anumit punct, ei înţeleseseră ce voia să zică Isus, dar nu voia să recunoască pe faţă. Dând o greşită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăţi împotriva Lui.

Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a accentuat adevărul printr-un limbaj şi mai puternic: "Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el ".

A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuţi desăvârşit în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi al naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din fiinţa noastră. La fel şi Hristos n-are nici o valoare pentru noi dacă nu-L recunoaştem ca Mântuitor personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne este de nici un folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viaţa Lui să devină viaţa noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.

Dar nici ilustraţiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor credinciosului cu Hristos. Isus a zis: "După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine". După cum Fiul lui Dumnezeu a trăit prin credinţa în Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să trăim prin credinţă în Hristos. Isus Se predase atât de deplin voinţei lui Dumnezeu, încât în viaţa Lui nu apărea decât Tatăl. Deşi ispitit în toate ca şi noi, El a stat în faţa lumii nepătat de relele care Îl înconjurau. Şi noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos.

Eşti tu urmaş al lui Hristos ? Atunci tot ce stă scris despre viaţa spirituală este scris pentru tine şi poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău ? S-a rătăcit iubirea ta dintâi ? Primeşte iarăşi iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele Lui şi vei ajunge una cu Tatăl şi cu Fiul.

Iudeii necredincioşi n-au vrut să vadă nici un alt înţeles în cuvintele Mântuitorului decât pe cel literal. Prin legea ceremonială li se interzicea chiar numai să guste sânge şi au făcut ca cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu şi se certau între ei cu privire ala acest lucru. Mulţi chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: "Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?" Mântuitorul le-a zis: "Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire ? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?...Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă ".

Viaţa lui Hristos, care dă viaţă lumii, este în cuvântul Său. Numai prin cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile şi a alungat demonii; prin cuvântul Său a liniştit marea şi a înviat morţii; iar oamenii mărturiseau că în cuvântul Său era putere. El a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a vorbit prin toţi proorocii şi prin învăţătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o manifestare a lui Hristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credinţa urmaşilor Săi. Atunci când prezenţa Lui văzută urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să trăiască "prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ". Matei 4,4.

După cum viaţa fizică este susţinută prin hrană, tot aşa şi viaţa spirituală este susţinută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi orice om trebuie să primească viaţă din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniţi, tot astfel trebuie să primim şi Cuvântul pentru noi înşine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minţi. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt pentru ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset, să ne concentrăm mintea în scopul de a înţelege gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim "ce zice Domnul".

Isus îmi adresează mie făgăduinţele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât a dat pe unicul Său Fiu, ca eu crezând să nu pier, ci să am viaţă veşnică. Experienţele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experienţele mele. Rugăciunea şi făgăduinţa, învăţătura şi avertismentul sunt ale mele. "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine". Gal 2,20. Atunci când credinţa primeşte şi asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a fiinţei, o parte care pune în mişcare viaţa. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea caracterului.

Privind necontenit la Isus cu ochii credinţei, vom fi întăriţi. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioşilor Săi care flămânzesc şi însetează. Ei vor simţi că Hristos e un Mântuitor personal. Hrănindu-se cu Cuvântul Lui, ei constată că este duh şi viaţă. Cuvântul distruge natura firească, pământească şi dă o nouă viaţă în Isus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii, şi inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi "prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer.

Hristos a rostit un adevăr sfânt şi veşnic cu privire la legătura dinte El şi urmaşii Săi. El cunoştea caracterul acelora care pretindeau a fi ucenicii lui, şi cuvintele Lui au pus la încercare credinţa lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă şi să lucreze după învăţătura Lui. Toţi aceia care Îl primeau urmau să se împărtăşească de natura Lui şi să se asemene de caracterul Său. Acesta ar fi urmat să însemne renunţarea la ambiţiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi cerut o deplină predare de sine faţă de Isus. Erau chemaţi să se sacrifice, să fie blânzi şi umili cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă pe care a umblat Omul calvarului dacă voiau să aibă parte de darul vieţii şi de slava cerului.

Încercarea era prea mare. Entuziasmul acelora care căutaseră să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea această ţinută în sinagogă, ziceau ei le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înşelaţi. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia şi că nimeni n-avea să câştige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberaţi de boală şi, suferinţă, dar nu voiau să aibă nici o legătură cu viaţa Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăţia spirituală tainică de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să-şi consacre puterea şi influenţa pentru a-i elibera de romani, nici ei nu voiau să aibă de a face cu El.

Isus le-a spus lămurit: "Sunt unii din voi, care nu cred'', adăugând: "Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu". El dorea ca ei să înţeleagă că, dacă nu erau atraşi către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era deschisă faţă de Duhul Sfânt. "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte". 1 Cor.2,14. Numai prin credinţă putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este aprinsă până când se aprinde în suflet credinţa prin Duhul Sfânt.

Pentru că au fost mustraţi în public din cauza necredinţei lor, aceşti ucenici s-au înstrăinat şi mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulţumiţi şi, doreau să rănască pe Mântuitorul şi să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele şi L-au părăsit cu dispreţ. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu şi-au mai schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Isus.

"Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar". Matei 3,12. Acesta era un timp de curăţenie. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să fie despărţită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfaţi şi încrezuţi în propria lor dreptate pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viaţă de umilinţă, mulţi s-au îndepărtat de Isus. Mulţi fac şi astăzi la fel. Oamenii sunt şi astăzi încercaţi ca acei ucenici din sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viaţă nu le este în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o lucrare care cere lepădarea de sine. Din cauza aceasta se minte atunci când li se descoperă păcatele. Ei pleacă ofensaţi, ca şi ucenicii care L-au părăsit pe Isus spunând: "Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?" Lauda şi linguşelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada şi mulţimile sunt hrănite şi se aud strigăte de biruinţă, glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă păcatul şi îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului şi nu mai merg cu Isus.

De îndată ce aceşti ucenici nemulţumiţi s-au depărtat de Isus, au fost luaţi în stăpânire de un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de interesant. Au mers să caute pe vrăjmaşii Lui deoarece erau în armonie cu spiritul şi lucrarea lor. Au interpretat greşit cuvintele Lui, au răstălmăcit declaraţiile Lui şi au combătut motivele Lui. Ei susţineau purtarea adunând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; şi o asemenea indignare a fost produsă de aceste falsităţi, încât viaţa Lui era în primejdie.

S-a răspândit repede vestea că, după propriile Lui mărturisiri, Isus din Nazaret nu era Mesia. În felul acesta curentul simpatiei poporului din Galilea era întors împotriva Lui, După cum un an mai înainte, se întâmplase în Iudeea. Vai de Israel! Ei lepădau pe Mântuitorul lor pentru că doreau un cuceritor care să le dea puterea lumească. Doreau hrana care piere şi nu cea care rămâne în viaţa veşnică.

Cu inima îndurerată, Isus a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era Viaţa şi Lumina oamenilor. Gândul că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui nu era răsplătită, harul Lui era dispreţuit, mântuirea Lui era lepădată L-a umplut de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obişnuit cu suferinţa. Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Isus S-a întors către cei doisprezece şi le-a zis:" Voi nu vreţi să vă duceţi ?" Petru a răspuns: "Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice'', a adăugat el. "Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu".

"La cine să ne ducem?" Învăţătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii şi saducheii erau în lupte continue. A părăsi pe Isus însemna a ajunge între cei legaţi de rituri şi ceremonii şi între oameni ambiţioşi care căutau propria lor slavă. Ucenicii aflaseră mai multă pace şi bucurie de când primiseră pe Hristos decât în toată viaţa lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi al aceia care batjocoriseră şi persecutaseră pe Prietenul păcătoşilor? Multă vreme Îl aşteptaseră ei pe Mesia; acum venise, şi nu puteau să plece din faţa Lui şi să meargă la aceea care vroiau să-I ia viaţa şi care îi persecutaseră pentru că deveniseră ucenici ai Săi.

"La cine să ne ducem ?" Nu puteau să plece de al învăţătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire şi de milă şi să meargă în întunericul necredinţei, în ticăloşia lumii. În timp ce Mântuitorul era părăsit de mulţi dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui. Petru a exprimat credinţa ucenicilor: "Tu eşti Hristosul". Numai gândul că ar putea pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază şi de durere. Fără Mântuitorul era ca şi cum ar fi fost lăsaţi în voia valurilor pe o mare furtunoasă şi întunecată.

Multe din cuvintele şi faptele lui Isus se arată pline de taină pentru minţile mărginite, dar fiecare cuvânt şi faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare este astfel plănuit încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să înţelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet şi în armonie cu misiunea Sa.

Deşi nu putem să înţelegem acum lucrările şi căile lui Dumnezeu, putem înţelege iubirea Lui cea mare care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăieşte aproape de Isus va înţelege mult din taina evlaviei. El va recunoaşte mila care mustră, care cercetează caracterul şi scoate la lumină planurile inimii.

Prezentând adevărul care avea să pună pe ucenici la probă şi să-i determine pe mulţi să-L părăsească, Isus ştia care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al îndurării. El a prevăzut că în ceasul ispitirii fiecare ucenic iubit al Său va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsemani, trădarea şi răstignirea Lui urmau să fie o încercare prea grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulţi care nu erau îndemnaţi decât de motive egoiste ar mai fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată, când mulţimea care Îl proslăvise ca împărat al lor fluiera după El şi-L batjocorea, când gloata batjocoritoare striga: "Răstigneşte-L", când ambiţiile lor pământeşti erau înşelate, aceşti egoişti, renunţând la legătura lor cu Isus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară şi sfâşietoare de inimă, pe lângă durerea şi dezamăgirea lor produse de năruirea celor mai dulci speranţe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată şi de alţii. Dar Isus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei şi prezenţa Sa mai putea să întărească credinţa urmaşilor Săi sinceri.

Milosul Mântuitor, care cunoştea foarte bine sfârşitul care-L aştepta, a netezit cu duioşie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare şi i-a întărit pentru proba finală.