- Cuprins și cuvînt înainte
- Cap.1-DUMNEZEU CU NOI
- Cap.2-POPORUL ALES
- Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII
- Partea 2. Cap.4-VI S-A NĂSCUT UN MÎNTUITOR
- Cap.5-CONSACRAREA
- Cap.6-AM VĂZUT STEAUA LUI
- Cap.7-CA UN PRUNC
- Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM
- Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ
- Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE
- Cap.11-BOTEZUL
- Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS
- Cap.13-BIRUINţA
- Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA
- Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
- Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU
- Cap.17-NICODIM
- Cap.18-EL TREBUIE SĂ CREASCĂ
- Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI
- Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL
- Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL
- Partea 4. Cap.23-ÎMPĂRĂţIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT
- Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?
- Cap.25-CHEMAREA LA MARE
- Cap.26-LA CAPERNAUM
- Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
- Cap.28-LEVI-MATEI
- Cap.29-SABATUL
- Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
- Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE
- Cap.32-SUTAŞUL
- Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?
- Cap.34-INVITAȚIA
- Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ
- Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI
- Cap.37-CEI DINTÂI EVANGHLIŞTI
- Cap.38-VENIţI DE VĂ ODIHNIȚI
- Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE
- Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC
- Cap.41-CRIZA DIN GALILEA
- Cap.42-TRADIȚIA
- Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE
- Cap.44-ADEVĂRATUL SEMN
- Cap.45-UMBRELE CRUCII
- Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
- Cap.47-SERVIRE
- Cap.48-CINE ESTE MAI MARE
- Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR
- Cap.50-PRINTRE CURSE
- Cap.51-LUMINA VIEȚII
- Cap.52-PĂSTORUL DIVIN
- Cap.53-ULTIMA CĂLĂTORIE DIN GALILEA
- Cap.54-SAMARITEANUL MILOS
- Cap.55-NU CU ARĂTAREA ÎN AFARĂ
- Cap.56-BINECUVÂNTAREA COPIILOR
- Cap.57-UN LUCRU ÎȚI LIPSEŞTE
- Cap.58-LAZĂRE, VINO AFARĂ
- Cap.59-UNELTIRI
- Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI
- Cap.61-ZACHEU
- Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON
- Cap.63-ÎMPĂRATUL TĂU VINE
- Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT
- Cap.65-TEMPLUL CURĂȚIT DIN NOU
- Cap.66-CONTROVERSA
- Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI
- Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ
- Cap.69-PE MUNTELE MĂSLINILOR
- Cap.70-ACEŞTI FOARTE NEÎNSEMNAȚI FRAȚI AI MEI
- Cap.71-UN SERV AL SERVILOR
- Cap.72-ÎN AMINTIREA MEA
- Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
- Partea 8. Cap.74-GHETSEMANI
- Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA
- Cap.76-IUDA
- Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT
- Cap.78-GOLGOTA
- Cap.79-S-A SFÂRŞIT
- Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF
- Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
- Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?
- Cap.83-PE CALEA CĂTRE EMAUS
- Cap.84-PACE VOUĂ !
- Cap.85-DIN NOU LA MARE
- Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE
- Cap.87-LA TATĂL MEU ŞI LA TATĂL VOSTRU
Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
Se apropia seara când Isus a chemat la Sine trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov şi Ioan, şi i-a condus peste câmpii şi în sus pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul şi ucenicii petrecuseră ziua călătorind şi învăţând, de aceea urcuşul muntelui le sporea oboseala. Hristos despovărase mintea şi corpul multor suferinzi; El făcuse să pătrundă vibraţia vieţii în fiinţa lor slăbită, dar şi El era împovărat de natura omenească şi, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza urcuşului.
Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui gata să dispară poteca pe care mergeau. Dar curând lumina a pierit atât pe deal cât şi pe vale, soarele s-a ascuns în spatele orizontului la apus şi călătorii singuratici au fost învăluiţi de întunericul nopţii. Tristeţea locurilor părea să fie în armonie cu viaţa lor amărâtă, în jurul căreia se adunau şi se îngrămădeau norii.
Ucenicii nu încercau să întrebe pe Hristos unde merg sau în ce scop. El petrecea adesea nopţi întregi în rugăciune pe munte. El, a cărui mână a făcut munţii şi văile, Se simţea bine în natură şi Se bucura de liniştea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea Hristos; dar se mirau pentru ce Domnul îi duce pe o pantă atât de grea, când sunt obosiţi şi când El însuşi are nevoie de odihnă.
La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puţin de ei, Omul întristării a început să-Şi reverse cererile, cu strigăte mari şi lacrimi. El Se ruga pentru putere ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuşi avea nevoie de o nouă legătură cu Atotputernicia, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Îşi revărsa dorinţele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca în ceasul întunericului credinţa lor să nu scadă. Roua se aşternea cu îmbelşugare peste fiinţa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopţii se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristeţea lor. În felul acesta, orele treceau încetul cu încetul. La început, ucenicii şi-au unit rugăciunile cu ale Lui în sinceră consacrare; dar după un timp au fost doborâţi de oboseală şi, încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Isus le vorbise despre suferinţele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor şi a dorit să le uşureze durerea prin asigurarea că n-a fost în zadar credinţa lor. Nu toţi, chiar şi dintre cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care aveau să fie martori al chinurile din Ghetsemani, au fost aleşi să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăţia Sa să se descopere ochilor omeneşti şi ucenicii să fie întăriţi pentru a putea să o primească. El Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoaşterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea lui ruşinoasă este o parte a Planului de mântuire.
Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilinţă în locul acela stâncos, cerurile s-au deschis deodată, porţile de aur ale cetăţii lui Dumnezeu s-au deschis larg şi o strălucire sfântă a coborât pe munte îmbrăcând pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc şi a întâlnit slava venită de sus. Ridicându-se din prosternarea Sa, Hristos stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Faţa Lui strălucea "ca soarele" şi îmbrăcămintea Lui era "albă ca lumina".
Ucenicii, trezindu-se, au văzut revărsarea de slavă care lumina muntele. Cu teamă şi uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea minunată, au văzut că Isus nu este singur. Lângă El erau două fiinţe cereşti într-o convorbire apropiată cu El. Erau Moise care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, şi Ilie, căruia i se dăduse înaltul privilegiu oferit doar unui alt fiu al lui Adam - acela de a nu ajunge niciodată sub puterea morţii.
De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise privise ţara făgăduinţei. Dar din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să intre acolo. Nu el urma să primească bucuria de a conduce oştirile lui Israel la moştenirea părinţilor lor. Cuvintele lui disperate: "Lasă-mă, Te rog, să trec, să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceea frumoşi şi Libanul" [ Deut.3,25] n-au fost ascultate. Nădejdea care timp de patruzeci de ani luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână neîmplinită. Capătul acelor ani de muncă şi grija împovărătoare a fost un mormânt în pustie. Dar Acela care "poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim noi" [Efes.3,20] a răspuns la rugăciunea servului Său aşa cum El ştia să o facă. Moise a trecut sub puterea morţii, dar nu avea să rămână în mormânt. Hristos Însuşi l-a chemat la viaţă. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din pricina păcatului său; dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos din mormânt. Iuda 9.
Moise, pe muntele schimbării la faţă, era ca o mărturie pentru biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi a morţii. El reprezenta pe aceia care vor ieşi din mormânt la învierea drepţilor. Ilie, care fusese mutat la cer fără să fi văzut moartea, reprezenta pe aceia care vor fi în viaţă pe pământ la a doua venire a lui Hristos şi care vor fi "schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă", "când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire" 1Cor. 15,51-53. Isus a fost îmbrăcat cu lumina cerească aşa cum Se va arăta "a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea", când El "va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri". Evr. 9,28; Marcu 8,38. Făgăduinţa Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum. Pe munte era reprezentată în miniatură Împărăţia viitoare a slavei - Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinţilor înviaţi, iar Ilie, al celor proslăviţi.
Ucenicii nu înţelegeau încă lucrurile din faţa lor; dar se bucurau că Învăţătorul, plin de răbdare, umil şi blând, care umblase pe pământ ca străin fără ajutor, era onorat de fiinţele atât de favorizate în cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăţia lui Moise şi că Împărăţia lui Hristos era gata a se statornici pe pământ. Erau gata să alunge pentru totdeauna amintirea temerii şi a dezamăgirii lor. Ei ar fi vrut să zăbovească aici, unde se descoperea slava lui Dumnezeu. Petru exclamă: "Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe; una pentru Tine; una pentru Moise şi una pentru Ilie". Ucenicii credeau că Moise şi Ilie fuseseră trimişi să protejeze pe Învăţătorul lor şi să întărească autoritatea Lui ca împărat.
Dar înainte de coroană trebuia să vină crucea. Subiectul convorbirii lor cu Isus nu era instaurarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii omeneşti, împovărate de întristare şi de păcatul ei, Isus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoştea. Până şi ucenicii Lui iubiţi, absorbiţi de propria lor întristare, de îndoielile şi nădejdile lor pline de ambiţie, nu ajunseseră să înţeleagă taina misiunii Lui. El locuise în cer în mijlocul iubirii şi într-o părtăşie fericită, dar pe pământul pe care-l crease, era singur. Acum, cerul îşi trimisese solii la Isus - nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferinţe şi întristare şi care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieţii Sale pe pământ. Moise şi Ilie fuseseră conlucrători ai lui Isus. Ei împărtăşiseră dorinţa Lui de a mântui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel; "Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!" Exod.32,32. Ilie cunoscuse singurătatea sufletului când, timp de trei ani şi jumătate cât a ţinut foametea, suportase povara urii unei naţiuni şi ameninţările ei. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Singur a fugit în pustietate plin de disperare şi deznădejde. Aceşti oameni aleşi mai presus de toţi îngerii din jurul tronului, veniseră să vorbească cu Isus despre suferinţele Lui şi să-L mângâie cu asigurarea simpatiei cerului. Sâmburele convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor fiinţelor omeneşti.
Fiind biruiţi de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din cele discutate de Hristos şi trimişii cerului. Fiindcă nu s-au rugat şi nu au priveghiat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea să le dea - o cunoaştere a suferinţelor lui Hristos şi a slavei care trebuia să urmeze. Ei au pierdut binecuvântarea pe care ar fi avut-o dacă s-ar fi făcut părtaşi de sacrificiul Lui de sine. Aceşti ucenici erau puţin credincioşi şi zăbavnici cu inima, apreciind prea puţin comoara cu care cerul căuta să-i îmbogăţească.
Cu toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asiguraţi de faptul că tot cerul cunoştea păcatul comis de neamul iudeilor când lepădau pe Hristos. Lor li s-a dat să vadă mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor şi au auzit cu urechile lor lucruri care întreceau puterea omenească de înţelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui [2 Petru 1,16] şi au înţeles că Isus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii şi profeţii şi că El era recunoscut ca atare de Universul ceresc.
În timp ce încă admirau priveliştea aceea de munte, "iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: 'Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi!" Când au privit norul acela plin de slavă, mai strălucitor decât acela care umblase înaintea semiţilor lui Israel în pustie, când au auzit glasul lui Dumnezeu vorbind cu o măreţie grozavă care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut la pământ ca loviţi. Ei au rămas prosternaţi, cu faţa ascunsă, până când Isus a venit mai aproape şi i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: "Sculaţi-vă nu vă temeţi". Îndrăznind să-şi ridice ochii, au văzut că slava cerească pierise, iar Moise şi Ilie nu mai erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Isus.