Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT

 

În sala de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman, Domnul Hristos stătea legat ca arestat. În jurul Său se afla garda soldaţilor, iar sala de judecată era plină de până la refuz de spectatori .Afară, la intrarea în sală, erau judecătorii Sinedriului, preoţii, conducătorii, bătrânii şi gloata.

După ce au condamnat pe Domnul Hristos, consiliu Sinedriului a venit la Pilat, pentru a obţine confirmarea sentinţei, ca să poată duce la îndeplinire. Dar aceste oficialităţi iudaice n-au intrat în sala de judecată a lui Pilat. Conform legii lor ceremoniale, ei s-ar fi întinat dacă ar fi făcut astfel şi n-ar fi putut lua parte la sărbătoarea Paştilor. În orbirea lor, ei n-au vedea că ura aceea criminală le-a întinat inimile. N-au crezut că Domnul Hristos era adevăratul Miel Pascal şi că, deoarece L-au respins, marele praznic îşi pierduse, pentru ei, semnificaţia.

Când Mântuitorul a fost adus în sala de judecată, Pilat n-a privit la El cu ochi prietenoşi. Guvernatorul roman fusese chemat în grabă şi sculat din pat; era hotărât să-şi facă lucrarea cât mai repede cu putinţă. Era pregătit să se poarte cu Cel arestat cu o severitate de magistrat. Luându-şi aerul cel mai grav, el s-a întors să vadă ce fel de om trebuia să cerceteze, pentru care fusese sculat la o oară atât de matinală. El ştia că trebuia să fie cineva pe care autorităţile iudaice erau nerăbdătoare să-L judece şi să-L pedepsească în mare grabă.

Pilat privi la oamenii care aveau în pază pe Isus, şi apoi privirea lui se opri cercetătoare asupra Domnului Hristos. El avusese de-a face cu tot felul de criminali; dar niciodată până aici n-a fost adus înaintea sa un Om care să aibă trăsături pline de atâta bunătate şi nobleţe. Pe faţa Sa el n-a văzut nici un semn al vinovăţiei, nici o expresie de teamă, nici o încumetare sau dispreţ. El a văzut un Om plin de calm şi comportare demnă, a cărui înfăţişare nu purta semnele unui criminal, ci semnătura cerului.

Înfăţişarea Domnului Hristos a făcut o impresie favorabilă asupra lui Pilat. Ceea ce era bun în natura sa a fost trezit. El auzise de Isus şi de lucrările Lui. Soţia lui îi spusese câte ceva din faptele minunate săvârşite de Profetul din Galilea, care vindeca pe bolnavi şi învia pe morţi. Acum, toate acestea prindeau - ca într-un vis - viaţă în mintea lui Pilat. Şi-a adus aminte de veştile pe care le auzise din diferite părţi. S-a hotărât să ceară iudeilor să-i prezinte acuzaţiile pe care le aduc împotriva Celui arestat.

"Cine este acest Om şi pentru ce l-aţi adus ?", spuse el. "Ce pâră aduceţi împotriva Lui ?" Iudeii erau puşi în încurcătură. Ştiind că nu puteau să-şi susţină acuzaţiile împotriva Domnului Hristos, nu doreau să aibă loc o cercetare publică. Au răspuns că este un înşelător, numit Isus din Nazaret.

Pilat a întrebat din nou :"Ce pâră aduceţi împotriva acestui Om ?"Preoţii n-au răspuns la întrebarea lui, dar în cuvinte ce arătau iritare lor, au spus :"Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale" Ioan 18,29-30.

Când cei care formează Sinedriul, oamenii cei mai de frunte ai naţiunii, aduc un Om pe care îl consideră vrednic de moarte, mai este nevoie să întrebi ce acuzaţie I se aduce? Ei sperau să impresioneze pe Pilat cu sentimentul importanţei lor şi în felul acesta să-l facă să consimtă la cererea lor, fără să mai fie nevoie să treacă prin multe cercetări. Erau nerăbdători să obţină ratificarea sentinţei lor, pentru că erau conştienţi de faptul că cei care au fost martori la lucrările cele minunate ale Domnului Hristos ar fi putut să povestească lucruri cu totul diferite de născocirile pe care le repetau acum.

Preoţii gândeau că prin slabul şi nehotărâtul Pilat îşi vor putea aduce la îndeplinire planurile, fără probleme. Mai înainte, el semnase foarte uşor condamnarea la moarte, osândind astfel oameni despre care ştiau bine că nu sunt vrednici de moarte. După aprecierile lui, viaţa unui arestat nu avea multă valoare; că erau nevinovaţi sau vinovaţi, faptul acesta n-avea nici o importanţă. Preoţii nădăjduiau ca Pilat să confirme pedeapsa cu moartea luată cu privire la Domnul Hristos, fără să-L mai audieze. Ei cereau lucrul acesta ca o favoare cu ocazia marii lor sărbători naţionale.

Dar era ceva cu Cel arestat care îl reţinea pe Pilat să facă lucrul acesta. El nu îndrăznea să-l înfăptuiască. Şi-a dat seama de intenţiile şi planurile preoţilor. Şi-a amintit cum, cu nu mult timp înainte , Domnul Hristos a înviat din morţi pe Lazăr, mort de patru zile; şi mai înainte ca să semneze sentinţa de condamnare, s-a hotărât să cunoască acuzaţiile ce erau aduse împotriva Lui şi dacă puteau fi dovedite.

Dacă judecata voastră este suficientă, a spus el, atunci de ce aţi mai adus pe arestat la mine? "Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră". Constrânşi în felul acesta, preoţii au spus că ei L-au condamnat deja, dar că trebuie să aibă şi hotărârea lui Pilat pentru ca osânda să fie valabilă. Care este sentinţa pe care a-ţi pronunţat-o ?, a întrebat Pilat. Pedeapsa cu moartea, au răspuns ei; dar nu este îngăduit de lege să omorâm pe nimeni. Ei au cerut lui Pilat să-i creadă pe cuvânt cu privire la vinovăţia lui Hristos şi să întărească hotărârea luată de ei. Însă luau răspunderea pentru cele ce aveau să urmeze.

Pilat nu era un judecător drept sau conştiincios; dar aşa slab cum era din punct de vedere al puterii morale, el refuză să le satisfacă cererea. Nu va condamna pe Hristos până când nu va fi adusă o acuzaţie împotriva Lui.

Preoţii se aflau în încurcătură. Ei şi-au dat seama că trebuie să-şi ascundă făţărnicia în cea mai deplină taină. Nu trebuia să lase să se înţeleagă că Domnul Hristos fusese arestat pentru motive religioase. Dacă acestea aveau să fie prezentate ca un motiv, atunci acţiunile lor nu aveau să aibă nici o valoare înaintea lui Pilat. Ei trebuiau să prezinte pe Domnul Hristos ca acţionând împotriva legilor civile; atunci El putea fi pedepsit ca un criminal politic. Agitaţiile şi răscoalele împotriva guvernării romane erau obişnuite printre iudei. Romanii reacţionaseră foarte aspru împotriva acestor revolte şi erau totdeauna în gardă spre a reprima orice acţiune care ar fi putut duce la răzmeriţă.

Numai cu câteva zile înainte, fariseii căutaseră să prindă în cursă pe Domnul Hristos cu întrebarea :"Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu ?"Dar Domnul le demascase atunci făţărnicia. Romanii, care fuseseră de faţă, au văzut înfrângerea deplină a uneltirilor, cum şi tulburarea la răspunsul Său :"Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului". Luca 20,22-25.

Preoţii căutau acum să înfăţişeze lucrurile ca şi cum, cu acea ocazie, Domnul Hristos ar fi dat învăţătura pe care ei nădăjduiau că o va da. În strâmtoarea lor, ei au adus, în spijinul lor, martori mincinoşi şi "au început să-L pârască, şi să zică :"Pe omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului şi zicând că el este Hristosul, Împăratul" Luca 23,2.Trei acuzaţii, nici una nefiind întemeiată. Preoţii ştiau acest lucru, dar ei au fost dispuşi să săvârşească un sperjur, dacă prin acesta îşi puteau atinge scopul urmărit.

Pilat le-a citit planurile. El n-a crezut că Arestatul a complotat împotriva autorităţii romane. Înfăţişarea Lui umilă şi blândă era în totală contradicţie cu acuzaţia ce I se aducea. Pilat era convins că un complot serios fusese pus la cale pentru a nimici un Om nevinovat care stătea în calea demnitarilor iudei. Întorcându-se spre Domnul Hristos, el întrebă :"Eşti Tu împăratul iudeilor?" Mântuitorul a răspuns :"Aşa cum ai spus." Şi pe când vorbea, Înfăţişarea Sa s-a luminat , ca şi când o rază de soare strălucea asupra ei.

Când ei au auzit răspunsul Său, Caiafa şi cei care erau cu el au cerut lui Pilat să se constituie martor precum că Isus admisese crima de care fusese acuzat. Cu strigăte puternice, preoţii, cărturarii şi conducătorii au cerut ca El să fie condamnat la moarte. Strigătele erau reluate de gloată, şi urletul devenea tot mai asurzitor. Pilat era în încurcătură. Văzând că Hristos nu răspundea nimic acuzatorilor Săi, Îl întrebă :"Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei?" Dar Isus n-a mai dat nici un răspuns.

Stând în spatele lui Pilat, privind panorama întregii curţi, Domnul Hristos a auzit ocările; dar faţă de toate acuzaţiile false aduse împotriva Sa, n-a răspuns nici un cuvânt. Întreaga Sa comportare dădea mărturie despre o evidentă nevinovăţie. El stătea nemişcat de furia valurilor ce tălăzuiau în jurul Său. Era ca şi când aceasta, ridicându-se mai mult şi tot mai mult, asemenea valurilor unui ocean cuprins de furtună, se lovea asupra Lui, dar fără să-L atingă. El rămânea tăcut, dar tăcerea Lui era elocventă. Era asemenea unei lumini strălucind dinăuntru în afara Lui.

Pilat era uimit de comportamentul Său. Oare acest Om, se întreba el, dispreţuieşte, ignoră desfăşurarea judecăţii pentru că nu-L interesează salvarea vieţii Lui? Privind la Isus, care suporta insulta şi batjocura fără să răspundă cu aceeaşi monedă, şi-a dat seama că nu va fi tot atât de nedrept şi necinstit cum erau preoţii care vociferau. Sperând să afle de la El adevărul şi să scape de tumultul gloatei, Pilat a luat pe Domnul Isus deoparte şi L-a întrebat iarăşi :"Eşti Tu Împăratul iudeilor ?" Domnul Isus n-a răspuns în mod direct la această întrebare. El ştia că Duhul Sfânt Se lupta cu Pilat şi i-a dat ocazia să-şi exprime convingerea. "De la tine însuţi zici lucrul acesta", a întrebat El, "sau ţi-au l-au spus alţii despre Mine ?"Cu alte cuvinte, acuzaţia preoţilor sau dorinţa de a primi lumină din partea Domnului Hristos era motivul care a îndemnat pe Pilat să pună această întrebare? Pilat a înţeles ce a vrut să spună Domnul Hristos, dar mândria a cuprins inima sa. El nu va recunoaşte, nu va ţine acum la convingerea ce căuta să pună stăpânire pe el. "Sunt eu iudeu ?", a spus el. "Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea : ce ai făcut ?" Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, şi totuşi Domnul Isus nu l-a lăsat fără lumină. În timp ce n-a răspuns în mod direct la întrebarea lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre lucrarea, despre misiunea Sa. L-a lăsat pe Pilat să înţeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc.

"Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" a răspuns El. "Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu mai fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici." "Atunci un Împărat tot eşti !" i-a zis Pilat. "Da", a răspuns Isus. "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu". Ioan 18,36-37.

Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o cheie care avea să deschidă tainele pentru aceia care erau pregătiţi să-l primească. El avea o putere ce se recomanda singură, şi acesta era secretul întinderii cu repeziciune a Împărăţiei adevărului Său. El dorea ca Pilat să înţeleagă faptul că natura sa ruinată putea fi refăcută numai prin primirea şi tezaurizarea acestui adevăr.

Pilat avea dorinţa să cunoască adevărul. Mintea sa era însă confuză. El a înţeles imediat cuvintele Mântuitorului, şi inima sa a fost mişcată de marea dorinţă de a cunoaşte ce anume era de fapt adevărul şi cum îl putea obţine. "Ce este adevărul ?", a întrebat el. Dar n-a aşteptat să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a redus la interesele momentului acela; căci preoţii strigau cerând luarea imediată a unei hotărâri. Ieşind în faţa iudeilor, el a declarat cu autoritate în glas :"Eu nu găsesc nici o vină la El".

Aceste cuvinte rostite de un judecător păgân erau o mustrare biciuitoare pentru perfidia şi falsitatea conducătorilor iudei, care acuzau pe Mântuitorul. Când preoţii şi mai marii din Israel au auzit aceasta din partea lui Pilat, dezamăgirea şi mânia lor n-au mai cunoscut măsură. Ei complotaseră de mult şi de mult au aşteptat această ocazie. Văzând perspectiva eliberării lui Isus, se părea că sunt gata să-L sfâşie în bucăţi. L-au denunţat cu glas tare pe Pilat şi l-au ameninţat cu condamnarea din partea autorităţilor romane. L-au acuzat că refuza să-L condamne pe Isus, care, declarau ei, S-a ridicat împotriva Cezarului.

Se auzeau voci mânioase, declarând că influenţa nefastă, răzvrătitoare a lui Isus era cunoscută în toată ţara. Preoţii spuneau că El "întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galilea, de unde a început, şi până aici". Luca 23,5.

În momentul acela, Pilat nu avea de gând să condamne pe Domnul Hristos. El ştia că iudeii L-au acuzat datorită urii şi prejudecăţii lor. El îşi cunoştea datoria. Dreptatea cerea ca Domnul Hristos să fie imediat eliberat. Dar Pilat se temea de răutatea mulţimii. Dacă ar fi refuzat să-L dea pe Hristos în mâinile lor. s-ar fi iscat tulburare, şi el se temea de acest lucru. Când a auzit că Domnul Hristos era din Galilea, a hotărât să-L trimită la Irod, conducătorul acelei provincii, care se afla atunci la Ierusalim. În felul acesta, Pilat gândea să transfere responsabilitatea procesului de la el asupra lui Irod. El considera, de asemenea, că aceasta este o bună ocazie de a vindeca o veche dispută dintre el şi Irod. Şi lucrul acesta s-a adeverit.

Cei doi magistraţi s-au împrietenit datorită procesului Mântuitorului.

Pilat a dat din nou pe Domnul Hristos pe mâna soldaţilor, şi în mijlocul ocărilor şi insultelor gloatei, El a fost dus în grabă în sala de judecata a lui Irod. "Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult" Luca 23,8.El nu-L întâlnise niciodată până atunci pe Mântuitorul, şi "de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune". Idem. Acest Irod era acela ale cărui mâini erau pătate de sângele lui Ioan Botezătorul. Când Irod a auzit pentru prima dată de Domnul Hristos, a fost îngrozit şi şi-a zis : "Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi";"...de aceea se fac minuni prin el". Marcu 6,16 ; Matei 14,2.Şi totuşi Irod a dorit să-L vadă pe Hristos. Acum era ocazia să salveze viaţa acestui Profet, şi regele spera să alunge pentru totdeauna din minte amintirea acelui cap însângerat ce i-a fost adus pe tipsie. El dorea, de asemenea, să-şi satisfacă curiozitatea, şi credea că dacă Domnului avea să I se ofere o perspectivă de eliberare, va face pentru el tot ceea ce avea să I se ceară.

Un mare număr de preoţi şi bătrâni a însoţit pe Domnul Hristos la Irod. Şi când Mântuitorul a fost adus în sală, aceşti demnitari, vorbind cu toţii în mod agitat, şi-au adus acuzaţiile împotriva Lui. Dar Irod a dat puţină atenţie acuzaţiilor lor. Dorind să folosească ocazia de a interoga pe Domnul Hristos, el a cerut să se facă linişte. El a poruncit ca să I se scoată legăturile şi în acelaşi timp a acuzat pe vrăjmaşii Săi de faptul că L-au tratat cu brutalitate. Privind cu compasiune la faţa liniştită a Răscumpărătorului lumii, el a citit în ea numai înţelepciune şi curăţie.Ca şi Pilat, a fost convins de faptul că Domnul Hristos a fost acuzat datorită răutăţii şi invidiei.

Irod a interogat pe Domul Hristos în multe privinţe, dar în tot acest timp Mântuitorul a păstrat o tăcere profundă. La porunca regelui, au fost aduşi înaintea Sa oameni neputincioşi şi schilozi, poruncindu-I-se Domnului Hristos să facă dovada pretenţiilor Sale, făcând o minune. Oamenii, a spus Irod, spun că poţi vindeca pe bolnavi. Sunt foarte nerăbdător ca să văd că faima Ta, care este foarte răspândită, n-a fost o înşelăciune. Dar Domnul Hristos n-a răspuns, deşi Irod a continuat să-L determine la aceasta: Dacă poţi face minuni pentru alţii, atunci fă acum pentru Tine, şi aceasta Îţi va servi spre bine. Şi din nou el a poruncit: Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care zvonurile Te-au acreditat. Dar Domnul Hristos era asemenea aceluia care nu auzea şi nu vedea. Fiul lui Dumnezeu luase asupra Sa natura omului. Şi el a procedat aşa cum trebuia să procedeze omul în asemenea împrejurări. De aceea, nu săvârşi o minune pentru a Se scuti de durerea şi umilinţa pe care trebuie să le îndure omul atunci când se află în împrejurări asemănătoare.

Irod a făgăduit că dacă Domnul Hristos avea să săvârşească câteva minuni în prezenţa sa, avea să fie eliberat. Acuzatorii Domnului Hristos văzuseră ei înşişi lucrările minunate făcute prin puterea Sa. Îl auziseră poruncind mormântului să elibereze pe mort. Văzuseră pe morţi ieşind din morminte, ascultând de cuvântul Său. Teama i-a cuprins ca nu cumva El să săvârşească vreo minune. Dintre tot lucrurile cel mai mult se temeau de o manifestare a puterii Lui. O astfel de manifestare s-ar fi dovedit a fi o lovitură de moarte dată planurilor lor şi probabil că i-ar costa chiar viaţa.

De aceea, preoţii şi mai marii norodului au început într-o mare agitaţie să aducă acuzaţiile lor împotriva Lui. Ridicându-şi glasurile, ei au declarat că este un trădător şi hulitor. Au declarat că minunile pe care le săvârşeşte le face prin puterea care-I este dată de Beelzebub, domnul dracilor. Sala de judecată a devenit o scenă în care domnea confuzia, unii strigând una, alţii strigând alta.

Conştiinţa lui Irod era acum mult mai puţin sensibilă decât atunci când tremurase de groază la cererea Irodiadei de a i se aduce capul lui Ioan Botezătorul. Pentru un timp, el a îndurat înţepăturile tăioase ale remuşcării pentru actul său teribil; dar această sensibilitate morală a fost degradată din ce în ce mai mult datorită vieţii sale stricate. Acum, inima sa a devenit atât de împietrită, încât a ajuns să se mândrească cu pedeapsa pe care a administrat-o lui Ioan Botezătorul pentru îndrăzneala de a-l mustra. Şi cum el ameninţa pe Domnul Hristos, declarând în mod repetat că are puterea de a-L elibera sau de a-L condamna. Dar Domnul Hristos n-a făcut nici un gest care să dovedească că a auzit vreun cuvânt.

Această tăcere l-a mâniat pe Irod. Părea că arată o totală indiferenţă faţă de autoritatea sa. Pentru vanitosul şi îngâmfatul rege, mustrarea deschisă ar fi fost mai puţin jignitoare decât de a fi ignorat în acest fel. Din nou, plin de mândrie, el a ameninţat pe Domnul Hristos, care stătea nemişcat şi tăcut.

Misiunea Domnului Hristos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun cuvânt pentru vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci el n-ar fi tăcut. Dar nu avea nici un cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte.

Domnul Hristos ar fi putut adresa lui Irod cuvinte care să-i străpungă urechile împietrite. El ar fi putut să-l lovească cu spaima şi să-l facă să tremure, punându-i înainte toate nelegiuirea vieţii lui, cum şi groaza apropierii zilei judecăţii pentru el. Dar tăcerea Domnului Hristos a fost cea mai aspră mustrare pe care o putea rosti. Irod respinsese adevărul care i-a fost adresat de către cel mai mare dintre profeţi şi de aceea nu avea să mai primească nici o altă solie. Pentru el, Maiestatea cerului nu mai avea nici un cuvânt. Urechea aceea care fusese totdeauna deschisă faţă de nenorocirile omeneşti nu mai avea acum nici un loc pentru poruncile lui Irod. Ochii aceia care totdeauna fuseseră aţintiţi asupra păcătosului pocăit cu o iubire plină de milă şi iertare, nu mai avea acum nici o privire pe care s-o acorde lui Irod. Buzele acelea care rostiseră cele mai impresionante adevăruri şi care, în accente pline de gingăşie au pledat pe lângă cel mai decăzut şi mai degradat pământean erau acum închise faţă de trufaşul rege care nu simţea nevoia de un Mântuitor.

Faţa lui Irod s-a întunecat de furie. Întorcându-se spre mulţime, a denunţat cu mânie pe Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului Hristos, îi spuse : Dacă nu vei produce nici o dovadă pentru demonstrarea pretenţiilor Tale, atunci am să Te dau în mâinile soldaţilor şi gloatei. Ei poate că vor reuşi să Te facă să vorbeşti. Dacă eşti un impostor, moartea din mâinile lor nu este ceea ce meriţi; dacă eşti însă Fiul lui Dumnezeu, atunci salvează-Te, făcând o minune.

Nici n-a terminat de rostit bine aceste cuvinte, că mulţimea a şi năvălit asupra Domnului Hristos. Asemenea unor fiare sălbatice, mulţimea s-a aruncat asupra prăzii sale. Domnul Hristos a fost târât când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat gloatei şi a căutat să umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi intervenit soldaţii romani, obligând gloata cuprinsă de nebunie să dea înapoi, Mântuitorul ar fi fost sfâşiat în bucăţi.

"Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi după ce şi-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare" Luca 23,11.Soldaţii romani s-au alăturat, implicându-se în această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce aceşti soldaţi răi şi corupţi, încurajaţi fiind de Irod şi de conducătorii iudei, putea născoci, era folosit împotriva Mântuitorului. Şi cu toate acestea, răbdarea Sa divină n-a cedat.

Persecutorii Domnului Hristos au încercat să măsoare caracterul Său după propriul lor caracter; ei Îl înfăţişau tot aşa de netrebnic cum erau şi ei. Dar dincolo de toată această scenă, un alt tablou se înfăţişa privirii - o scenă pe care - într-o zi - ei o vor vedea în toată slava. Erau unii care tremurau în prezenţa Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se pleca în batjocură înaintea Lui, unii dintre cei care veniseră cu acelaşi scop s-au întors înspăimântaţi şi tăcuţi. Irod a fost condamnat. Ultimele raze ale harului au strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El şi-a dat seama că Acesta nu este un om obişnuit; căci divinitatea străfulgera prin corpul Său omenesc. Chiar în timpul acela în care Domnului Hristos era înconjurat de batjocoritori, de oameni adulteri şi criminali, Irod şi-a dat seama că privea un Dumnezeu pe tronul Său.

Aşa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să ratifice condamnarea Domnului Hristos. El şi-a dorit să scape de această teribilă răspundere şi a trimis pe Domnul Hristos înapoi la sala romană de judecată.

Pilat a fost dezamăgit şi foarte nemulţumit. Când iudeii s-au reîntors, aducând cu ei pe Arestatul lor, el i-a întrebat nervos, ce anume vor să facă cu El. Le-a amintit că cercetase deja pe Hristos şi că nu găsise nici o vină în El; le-a amintit faptul că ei au adus acuzaţii împotriva Lui, dar că n-au fost în stare să dovedească, să aducă probe nici chiar pentru o singură acuzaţie. El trimisese pe Isus la Irod, tetrarhul Galileii, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a găsit vrednic de moarte. "Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul", a pus Pilat.

Aici Pilat şi-a dat pe faţă slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat şi cu toate acestea era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a liniştii pe acuzatorii Lui. El avea să sacrifice dreptatea şi principialitatea numai pentru a fi pe placul mulţimii. Acest lucru l-a pus într-o situaţie critică. Mulţimea, dându-şi seama de nehotărârea lui, a cerut mai insistent viaţa celui arestat. Dacă Pilat ar fi rămas de la început hotărât, el ar fi rupt atunci lanţul fatal care avea să-l lege în remuşcare şi vinovăţie cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morţii, dar vina nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a păşit pe drumul violării conştiinţei sale. El s-a sustras judecării după dreptate şi adevăr şi, acum, s-a trezit aproape fără putere în mâinile preoţilor şi conducătorilor. Şovăiala şi nehotărârea s-au dovedit a fi ruina lui.

Chiar şi în situaţia aceasta, Pilat n-a fost lăsat să acţioneze orbeşte. Un mesaj din partea lui Dumnezeu l-a avertizat despre fapta pe care era gata s-o facă.Ca răspuns la rugăciunea Domnului Hristos, soţia lui Pilat a fost vizitată de un înger din ceruri şi, într-un vis, ea a văzut pe Mântuitorul şi a vorbit cu El. Soţia lui Pilat nu era iudaică, dar, privind în visul ei la Domnul Hristos, nu s-a îndoit nicidecum de caracterul şi misiunea Sa. Ea ştia că El este Prinţul lui Dumnezeu. L-a văzut în sala de judecată, pe când era judecat. I-a văzut mâinile legate strâns, ca mâinile unui criminal. A văzut pe Irod şi pe ostaşii lui cum îşi îndeplineau oribila lor lucrare. A auzit pe preoţi şi pe conducători, plini de mânie şi răutate, acuzându-L nebuneşte. A auzit cuvintele :"Noi avem o lege, şi după legea aceea, El trebuie să moară" Ioan 19,7.A văzut pe Pilat dând pe Isus să fie biciuit, după ce a declarat că nu găseşte nici o vină în El. A auzit pronunţarea condamnării de către Pilat şi l-a văzut predând pe Domnul Hristos omorâtorilor Săi. A văzut crucea ridicată pe Golgota. A văzut pământul cuprins în întuneric şi a auzit misteriosul strigăt: "S-a sfârşit". Privirea ei a mai văzut un alt tablou. Ea a văzut pe Domnul Hristos stând pe un nor mare şi alb, în timp ce pământul se învârtea în spaţiu, iar omorâtorii Săi fugeau din faţa slavei Sale. Cu un strigăt de groază s-a trezit şi de îndată a scris lui Pilat cuvinte de avertizare.

În timp ce Pilat ezita cu privire la ceea ce avea de făcut, un sol îşi făcu loc prin mulţime, îi înmână scrisoarea din partea soţiei sale, care spunea : "Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui". Matei 27,19.

Faţa lui Pilat a devenit palidă .El era confuz din cauza propriilor sale emoţii, care se luptau între ele. Dar în timp ce amâna luarea unei hotărâri, preoţii şi mai marii norodului aţâţau mai departe minţile oamenilor. Pilat a fost forţat să acţioneze. El s-a gândit la un obicei care putea să-i servească pentru a asigura eliberarea Domnului Hristos. Era obiceiul ca la această sărbătoare să fie eliberat un arestat, pe care să-l aleagă poporul. Acest obicei era o invenţie păgână; în el nu se afla nici măcar o umbră de dreptate, dar era foarte mult apreciat la iudei. Autorităţile romane aveau la data aceea un deţinut numit Baraba, care era condamnat la moarte. Acest om pretinsese că este Mesia. El îşi arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta lume. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ceea ce obţinea prin furt şi jaf era proprietatea lui. Prin mijloace satanice, el făcuse lucruri extraordinare, îşi câştigase simpatia poporului şi stârnise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului religios, era un tâlhar gata de orice şi împietrit, dedat la răscoală şi cruzime. Dând poporului ocazia de a alege între acesta şi nevinovatul Mântuitor, Pilat a gândit să-l trezească la un simţ al dreptăţii. În opoziţie cu preoţii şi cu mai marii norodului, el spera să le câştige simpatia pentru Hristos. Astfel, întorcându-se spre mulţime, el spusese cu mare seriozitate :"Pe care...voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care este numit Hristos ?" Răspunsul gloatei veni asemenea răcnetului fiarelor sălbatice :"Slobozeşte-ne pe Baraba! "Din ce în ce mai tare creştea strigătul. Baraba... Baraba! Gândind că mulţimea n-a înţeles întrebarea sa, Pilat a spus :"Vreţi să vă slobozesc pe Împăratul Iudeilor! "Dar ei au strigat din nou : "La moarte cu omul acesta, slobozeşte-ne pe Baraba !" "Dar ce să făcut Isus, care Se numeşte Hristos ?", a întrebat Pilat. Din nou mulţimea agitată a început să urle ca demonii. Chiar demoni în chip omenesc se aflau acolo în mulţime şi ce altceva putea să fi aşteptat decât răspunsul :"Să fie răstignit".

Pilat era tulburat. El nu gândise că lucrurile vor ieşi astfel. El ezita să predea un Om nevinovat celei mai ruşinoase şi mai crude morţi din câte puteau fi aplicate. După ce urletul vocilor s-a domolit, el s-a întors spre mulţime spunând :"De ce, ce rău a făcut ?"Dar lucrurile merseseră prea departe pentru a se mai putea argumenta. Ei nu doreau să vadă dovada nevinovăţiei Domnului Hristos, ci osândirea Lui.

Pilat încă se mai străduia să-L elibereze: "El le-a spus pentru a treia oară: dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul." Luca 23,22.Însă numai menţionarea faptului că I se va da drumul aţâţă pe oameni de zece ori mai mult. "Răstigneşte-L, răstigneşte-L", au strigat cu toţii. Mai tare şi tot mai tare creştea furtuna pe care o dezlănţuise nehotărâre lui Pilat.

Sfârşit de oboseală şi plin de răni, Domnul Hristos a fost luat şi biciuit în faţa mulţimii. "Ostaşii dregătorului au dus pe Isus în pretoriu, şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui, L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, şi I-au pus-o pe cap. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau :' Plecăciune, Împăratului Iudeilor ': şi scuipau asupra Lui". Matei 27,27-30 ; Marcu 15,17-20 ; Ioan 19,1-4.Din când în când, câte o mână nelegiuită smulgea trestia ce-I fusese aşezată în mână şi lovea cu ea coroana de spini de pe fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar sângele să se prelingă pe faţa şi barba Sa.

Minunaţi-vă, o, ceruri, şi rămâi încremenit pământule! Priveşte pe asupritor şi pe Cel asuprit ! O gloată înnebunită a înconjurat pe Mântuitorul acestei lumi. Cuvintele de batjocură se amestecau cu blesteme josnice şi pline de hulă. Naşterea Sa din clasa de jos şi viaţa Lui umilă erau discutate de mulţimea nesimţitoare. Declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu era luată în râs, şi glume grosolane şi rânjete batjocoritoare treceau din gură în gură.

Satana era aceea care conducea mulţimea crudă în comportarea ei abuzivă faţă de Mântuitorul. Era scopul lui Satana acela de a-L provoca - dacă era posibil - să se răzbune sau să-L determine să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel planul de mântuire. O singură pată asupra vieţii Sale omeneşti, o singură greşeală a naturii Sale omeneşti de a îndura teribila încercare, şi Mielul lui Dumnezeu avea să fie o jertfă nedesăvârşită, iar mântuirea omului - un eşec. Dar El, care printr-o poruncă, putea aduce în ajutorul său oştile cereşti - El, care ar fi putut alunga mulţimea îngrozită din faţa Sa, prin străfulgerarea maiestăţii Sale divine - S-a supus cu un desăvârşit calm insultelor şi batjocurii celei mai josnice.

Vrăjmaşii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă a divinităţii Sale. Ei aveau dovezi cu mult mai mari decât cele pe care le căutau. După cum cruzimea a degradat pe chinuitorii Săi făcându-i neoameni, asemenea lui Satana, tot astfel umilinţa şi răbdarea Sa au înălţat pe Domnul Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilinţa Sa era garanţia înălţării Sale - era garanţia ungerii Sale cu "un untdelemn de bucurie" (Evr.1,9), ca marele nostru Mare Preot.

Furia lui Satana era mare văzând că toate violenţele săvârşite asupra Mântuitorului n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale. Deşi luase asupra Sa natura omului , El a suportat totul cu o răbdare dumnezeiască şi nu S-a abătut cu nimic de la voinţa Tatălui Său.

Când Pilat a dat pe Isus ca să fie biciuit şi batjocorit, s-a gândit că făcând astfel va trezi mila mulţimii. El spera că ei vor socoti că pedeapsa aceasta era suficientă. Chiar răutatea preoţilor, gândea el, avea să fie acum satisfăcută. Dar cu puterea lor ascuţită de observaţie, iudeii au văzut slăbiciunea unei astfel de pedepsiri a unui Om care fusese declarat nevinovat. Ei ştiau că Pilat căuta să salveze viaţa arestatului şi erau hotărâţi ca Isus să nu fie eliberat. Pilat a pus să-L biciuiască ca să fie pe placul nostru, ca să ne dea satisfacţie, gândeau ei, şi dacă vom forţa lucrurile ca să se ia o hotărâre, atunci cu siguranţă vom obţine ceea ce dorim.

Pilat a trimis după Baraba, ca să fie adus înaintea tribunalului. Apoi el a înfăţişat mulţimii pe cei doi arestaţi, unul lângă altul, şi arătând spre Mântuitorul, a spus cu o voce solemnă, stăruind :"Iată omul". "Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El". Ioan 19,4.5.

Fiul lui Dumnezeu Se găsea acolo purtând haina batjocoririi şi cununa de spini. Dezgolit până la brâu, pe spatele Său se vedeau dungile lungi şi nemiloase ale loviturilor de bici, din care sângele curgea din belşug. Faţa Sa era pătată de sânge şi avea întipărită pe ea urmele istovirii şi durerii; dar niciodată ea nu fusese mai frumoasă ca acum. Faţa Mântuitorului n-a fost desfigurată pe când se afla înaintea vrăjmaşilor Săi. Fiecare trăsătură a feţei exprima bunătate şi resemnare, precum şi mila cea mai gingaşă pentru cruzii săi vrăjmaşi. În comportarea Sa nu se vedea nici o slăbiciune pornită din laşitate, ci tăria şi demnitatea îndelungatei suferinţe. Într-un izbitor contrast se înfăţişa deţinutul de lângă El. Fiecare trăsătură a feţei lui Baraba îl arăta a fi un tâlhar împietrit, ceea ce , de fapt, şi era. Contrastul acesta era grăitor pentru oricine privea la ei. Unii dintre cei ce priveau scena, plângeau pentru El. Chiar preoţii şi conducătorii erau convinşi de faptul că El era exact ceea ce spunea că este.

Nu toţi soldaţii romani ce înconjurau pe Domnul Hristos era cu inima împietrită; unii dintre ei căutau cu stăruinţă să găsească o dovadă că El nu este un criminal sau o persoană periculoasă. Din când în când, ei se întorceau ca să arunce o privire plină de dispreţ asupra lui Baraba. Nu era nevoie de o minte pătrunzătoare pentru a-l cunoaşte pe deplin. Apoi din nou se întorceau spre Cel judecat. Ei priveau la divinul Suferind cu simţăminte de profundă milă. Supunerea tăcută a Domnului Hristos a fixat în mintea lor scena, ca să nu se mai şteargă niciodată, până când, fie că Îl vor recunoaşte ca fiind Hristosul, fie prin lepădarea Lui, să-şi hotărască pentru totdeauna destinul.

Pilat era uluit în faţa răbdării pline de resemnare a Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul că înfăţişarea acestui Om, În contrast cu ceea a lui Baraba, avea să facă pe iudei să privească cu simpatie la El. Dar n-a înţeles ura fanatică a preoţilor împotriva Lui, care, ca Lumină a lumii, a făcut ca întunericul şi abaterile lor să iasă în evidenţă. Ei au aţâţat gloata cuprinsă de o furie turbată, şi din nou preoţii, conducătorii şi mulţimea şi-a ridicat glasul acela înspăimântător :"Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !"În cele din urmă ,pierzându-şi cu totul răbdarea faţă de cruzimea lor lipsită de orice raţiune, Pilat a strigat disperat :"Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu găsesc nici o vină în El".

Guvernatorul roman, deşi obişnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mişcat şi plin de simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat şi biciuit, cu fruntea însângerată şi spinarea numai răni deschise, avea încă înfăţişarea, comportarea unui împărat pe tronul său. Dar preoţii au răspuns :"Noi avem o lege, şi după legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu". Ioan 19,7.

Pilat era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos şi misiunea Lui; dar avea o credinţă nedefinită în Dumnezeu şi în fiinţe care erau superioare celor omeneşti. Un gând, care cândva îi trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El se întreba dacă nu cumva era o Fiinţă divină Cel ce stătea în faţa sa, îmbrăcat în haina purpurie a batjocorii şi purtând pe cap cununa de spini.

Se întoarse iarăşi în sala de judecată şi zise lui Isus :"De unde eşti Tu ?" Domnul Hristos nu i-a dat nici un răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat, explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcţie de judecător prin ceea că, în faţa cererilor gloatei, a renunţat la principiile şi autoritatea sa. Dea aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nici o altă lumină .Ofensat de tăcerea Sa, Pilat spuse mânios : "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am puterea să Te răstignesc şi am puterea să-ţi dau drumul?" Domnul Hristos a răspuns :"N-ai avea nici o putere asuprea Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat". Ioan 19,10-11.

Astfel, milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinţei Sale teribile şi a durerii Sale, a căutat să scuze, atât cât a fost posibil, acţiunea guvernatorului roman care L-a dat ca să fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este Judecător al întregului pământ!

"Cine Mă dă în mâinile tale", a spus Domnul Hristos," are un mai mare păcat." Prin acestea, Domnul Hristos viza pe Caiafa, care, ca mare preot, reprezenta naţiunea iudaică. Ei cunoşteau principiile ce guvernau autorităţile romane. Avuseseră lumină în profeţiile care mărturiseau despre Hristos, cum şi învăţăturile şi minunile Sale. Judecătorii iudei au avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe care ei L-au condamnat la moarte. Şi vor fi judecaţi după lumina pe care au avut-o.

Vina cea mai mare şi răspunderea cea mai grea zăceau asupra acelora care se aflau în poziţiile cele mai înalte ale naţiunii, care erau depozitari ai datoriilor sacre, pe care le trădau acum atât de josnic. În comparaţie cu aceştia, Pilat, Irod şi soldaţii romani aproape că nu cunoşteau pe Isus. Ei căutau să fie pe placul preoţilor şi al conducătorilor, atunci când se comportau violent faţă de Domnul Hristos. Nu aveau lumina pe care naţiunea iudaică o primise din abundenţă. Dacă această lumină le-ar fi fost dată şi soldaţilor, atunci aceştia n-ar fi tratat pe Domnul Hristos atât de crud cum L-au tratat.

Din nou Pilat a făcut propunerea ca Mântuitorul să fie eliberat. "Dar iudeii strigau :'Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul'". Astfel aceşti ipocriţi se prefăceau că sunt zeloşi în ceea ce priveşte autoritatea Cezarului. Dintre toţi adversarii conducerii romane, iudeii erau cei mai înverşunaţi. Când le venea bine, ei erau cei mai tirani în a impune cerinţele lor naţionale şi religioase; dar când urmăreau îndeplinirea unor scopuri pline de cruzime, atunci înălţau puterea Cezarului. Pentru a aduce la îndeplinire nimicirea Domnului Hristos, ei erau gata să facă declaraţii de loialitate faţă de cârmuirea străină pe care o urau.

"Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului" au continuat ei. Fapta aceasta a atins pe Pilat în partea sa slabă. El era deja bănuit de autoritatea romană şi era conştient de faptul că un astfel de raport despre el ar fi însemnat ruina lui. Ştia că dacă iudeii aveau să fie înfrânţi, atunci toată mânia lor avea să se întoarcă împotriva lui. Ei nu se vor da înapoi de la nimic pentru a se răzbuna. El avea înaintea sa un exemplu al îndârjirii, cu care căutaseră să ia viaţa Aceluia pe care Îl urau fără motiv.

Pilat şi-a ocupat locul pe scaunul său de judecător şi a prezentat din nou pe Domnul Isus poporului spunând :"Iată Împăratul vostru !"Din nou s-a auzit strigătul turbat :"IA-L, ia-l, răstigneşte-L". Cu un glas ce s-a făcut auzit de toţi, Pilat a întrebat :"Să răstignesc pe Împăratul vostru ?" Dar de pe buzele profane şi hulitoare au ieşit cuvintele :"Noi n-avem alt împărat decât Cezarul".

Alegându-şi un conducător păgân, naţiunea iudaică a renunţat la teocraţie. Ei respinseseră pe Dumnezeu ca Împărat al lor. De aici înainte, nu mai aveau nici un eliberator. Nu aveau alt împărat decât pe Cezarul. La aceasta conduseseră preoţii şi învăţătorii pe popor. De aceea erau răspunzători şi de teribilele consecinţe ce aveau să urmeze. Păcatul naţiunii şi ruina ei se datorau conducătorilor religioşi.

"Când a văzut Pilat că n-ajung la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis :'Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră'". Matei 27,24.Plin de teamă şi condamnându-se singur, Pilat a privit la Mântuitorul. În vastitatea mării de feţe ce priveau în sus, numai El singur era netulburat. În jurul capului Său părea că străluceşte o lumină blândă. Pilat spusese în inima sa :"El este Dumnezeu". Întorcându-se spre mulţime, el declară că este nevinovat de sângele Său. Luaţi-L şi răstigniţi-L. Dar reţineţi voi, preoţi şi conducători, eu am declarat că este om drept, nevinovat. Fie ca Cel despre care spune că este Tatăl Său să vă judece pe voi şi nu pe mine pentru cele întâmplate astăzi. Apoi spuse Domnului Isus :"Iartă-mă pentru fapta aceasta. Nu te pot salva". Şi după ce a pus să-L bată pe Isus din nou cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.

Pilat dorea foarte mult să elibereze pe Domnul Hristos. Dar el şi-a dat seama că cu va putea face acest lucru şi totuşi să-şi mai păstreze poziţia şi onoarea. În loc să-şi piardă puterea lumească a preferat să aleagă sacrificarea unei vieţi nevinovate .Câţi nu sunt aceia care, pentru a nu pierde ceva sau pentru a nu suferi sacrifică, în acelaşi fel, principiile. Conştiinţa şi datoria arată o cale, iar interesele personale, o altă cale. Curentul merge cu putere în direcţia cea rea, şi acela care acceptă compromisuri cu răul este spulberat în întunericul dens al vinovăţiei.

Pilat a cedat în faţa cerinţelor gloatei. În loc să-şi piardă poziţia, el a dat pe Domnul Hristos să fie crucificat. Dar în ciuda măsurilor sale de precauţie, lucrul de care se temea cel mai mult s-a abătut după aceea asupra lui. I s-au luat toate onorurile şi a fost îndepărtat de la înalta sa poziţie şi, ros de remuşcări şi cu mândria rănită, şi-a sfârşit viaţa nu la mult timp după crucificarea Domnului. Astfel, toţi aceia care fac compromis cu păcatul, nu vor culege decât necaz şi ruină. "Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte" Prov. 14,12.

Când Pilat a declarat nevinovat sângele Domnului Hristos, Caiafa a răspuns în mod sfidător : "Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" Matei 27,25.aceste cuvinte îngrozitoare au fost preluate de preoţi şi conducători şi repetate de mulţime într-un urlet inuman de voci. Întreaga mulţime a răspuns :"Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri".

Poporul Israel făcuse alegerea. Arătând spre Domnul Hristos, ei spuseseră :"Nu pe Omul acesta, ci pe Baraba". Baraba, un tâlhar şi un ucigaş, era reprezentantul lui Satana. Domnul Hristos era reprezentantul lui Dumnezeu. Domnul Hristos a fost lepădat; Baraba a fost ales. ei aveau să aibă parte numai de Baraba. Făcând această alegere, au acceptat pe acela care de la început a fost un mincinos şi un ucigaş. Satana era conducătorul lor.Ca naţiune, vor acţiona la porunca sa. Vor face faptele lui. Şi vor trebui să îndure stăpânirea lui. Poporul acela care alesese pe Baraba în locul Domnului Hristos avea să simtă cruzimea lui Baraba de-a lungul tuturor timpurilor.

Privind la Mielul înjunghiat al lui Dumnezeu, iudeii strigaseră :"Sângele Lui să fie asupra noastră şi a copiilor noştri". Strigătul acela îngrozitor s-a urcat la tronul lui Dumnezeu. Sentinţa aceea pronunţată de ei a fost scrisă în ceruri. Rugăciunea aceea a fost ascultată. Sângele Fiului lui Dumnezeu a căzut asupra copiilor lor şi asupra copiilor lor, ca un blestem.

Îngrozitoare a fost împlinirea lui la distrugerea Ierusalimului. Îngrozitor s-a manifestat în situaţia naţiunii iudaice de-a lungul celor optsprezece veacuri, - o mlădiţă tăiată, despărţită de butuc, o ramură moartă, lipsită de roade, ce urmează a fi strânsă şi aruncată în foc. Din ţară în ţară, în toată lumea şi din veac în veac, morţi, morţi în vinovăţie şi păcat !

Îngrozitor va fi împlinită rugăciunea aceea în ziua cea mare a judecăţii. Când Domnul Hristos va veni iarăşi pe pământ, nu ca un arestat înconjurat de drojdia societăţii, Îl vor vedea atunci oamenii. Îl vor vedea ca împărat al cerului. Domnul Hristos va veni în salva Sa, în slava Tatălui Său şi în slava sfinţilor îngeri. De zece mii de ori zece mii şi mii de mii de îngeri, fiind minunaţi şi biruitori ai lui Dumnezeu, de un farmec şi o slavă inegalabilă, Îl vor însoţi în drumul Său. Apoi El va sta pe tronul slavei Sale, şi înaintea Sa vor fi aduse toate naţiunile pământului. Atunci orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care L-au străpuns. În locul unei coroane cu spini, El va purta o coroană de slavă - coroană în coroană. În locul acelei vechi haine regale de purpură , El va fi îmbrăcat cu haine de cel mai imaculat alb, "de o albeaţă pe care nici un nălbitor de pe pământ n-o poate da". Marcu 9,3.Pe haina şi pe coapsa Sa va fi scris un nume : Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor". Apoc 19,16.Aceia care şi-au bătut joc de El şi L-au lovit vor fi şi ei prezenţi. Preoţii şi conducătorii vor privi iarăşi scena din sala judecăţii. Fiecare amănunt va fi adus înaintea lor, ca şi când ar fi scris cu litere de foc. Atunci, aceia care s-au rugat :"Sângele Lui să fie asupra noastră şi a copiilor noştri", vor primi răspuns la cererea lor. Iar lumea întreagă va şti şi va înţelege. Îşi vor da seama împotriva cui au luptat ei, nişte fiinţe sărmane, slabe şi trecătoare .Într-o agonie şi groază teribilă, vor striga munţilor şi stâncilor :"Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de Mâna Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare ?" Apoc. 6,16 - 17.