Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM

 

Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărţire dintre copilărie şi tinereţe. La împlinirea acestei vârste copilul evreu era numit fiu al legii şi de asemenea fiu a lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei Isus, în copilăria Sa a făcut vizita de Paşte la Ierusalim. Ca toţi israeliţii devotaţi, Iosif şi Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paştelui; şi când Isus a atins vârsta cerută, L-au luat şi pe El cu ei. Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toţi bărbaţii lui Israel erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea Domnului la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulţi luau parte la cea a Paştelui. Mulţi erau prezenţi din toate ţările pe unde iudeii erau răspândiţi. Din toate părţile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galilea ţinea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari pentru asigurarea unei bune tovărăşii şi protecţii. Femeile şi bătrânii mergeau călări pe măgari sau pe boi, străbătând drumurile prăpăstioase şi stâncoase. Bărbaţii mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Timpul Paştelui era la sfârşitul lui martie sau la începutul lui aprilie, când toată ţara era plină de flori şi înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni de-a lungul drumului erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar taţii şi mamele istoriseau copiilor lor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi muzică, iar când în cele din urmă turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:

Picioarele mi se opresc În porţile tale, Ierusalime...

Pacea să fie între zidurile tale, Şi liniştea în casele tale domneşti. Psalmul 122,2.7

ţinerea Paştelui începe o dată cu naşterea poporului iudeu. În ultima noapte a sclaviei lor din Egipt, când nu se întrezărea nici un semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit să se pregătească pentru o imediată eliberare. El avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra Egiptenilor şi dăduse directive evreilor să-şi adune familiile înăuntrul locuinţelor lor. După ce au stropit uşiorii casei cu sângele mielului înjunghiat, trebuia să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. "Când îl veţi mânca, a zis El, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului". Exod 12,11. La miezul nopţii au fost ucişi toţi întâi născuţi ai egiptenilor. Atunci împăratul a trimis lui Israel solia: "Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis". Exod.12,31. Evreii au ieşit din Egipt ca o naţiune independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ţinute în fiecare an. "Şi când se vor întreba copiii voştri: Ce înseamnă obiceiul acesta?, Să răspundeţi: Este jertfa de Paşte a Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul. În felul acesta din generaţie în generaţie urma să se transmită povestirea acestei minunate eliberări.

Paştele era urmat de cele şapte zile ale sărbătorii pâinii nedospite. În a doua zi a sărbătorii erau aduse în faţa Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, pe care Paştele avea de scop să o păstreze ca p aducere aminte. Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade reprezentau pe Mântuitorul.

Pentru cea mai mare parte din oamenii din vremea lui Hristos, ţinerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!.

Pentru prima dată copilul Isus privea asupra templului. El văzu pe preoţii îmbrăcaţi în veşminte albe îndeplinind solemna lor slujbă. Privi la victima însângerată de pe altarul de jertfă. Împreună cu credincioşii îngenunche în rugăciune, în timp ce norul de fum de tămâie se înălţă spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu propria Sa viaţă. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.

Răpit de contemplarea acestor scene nu a rămas lângă părinţii Săi. El căută să fie singur. Când serviciile pascale se sfârşiră, El mai zăbovi prin curţile templului, iar atunci când credincioşii plecară din Ierusalim, El rămase în urmă.

Cu prilejul acestei vizite în Ierusalim, părinţii Lui Isus doriseră să-L pună în legătură cu marii învăţători din Israel. Deşi era ascultător în tot Cuvântul lui Dumnezeu, El nu se ţinea de obiceiurile şi de formele rabinice. Iosif şi Maria sperau ca Isus să respecte pe aceşti rabini erudiţi şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerinţele lor. Dar Isus fusese învăţat în templu de Dumnezeu. Şi ceea ce primise, El începu îndată să împartă. În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învăţământ teologic, după modelul şcolilor profeţilor. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă şi aici a venit şi copilul Isus. Aşezându-se la picioarele acestor oameni învăţaţi şi cu autoritate El asculta învăţătura lor. Ca Unul care căuta înţelepciune, a pus întrebări acestor învăţători cu privire la profeţii şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia. Isus se prezentă ca Unul care era însetat după o cunoaştere a lui Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ţinute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi de superficială era înţelepciunea acestor oameni înţelepţi, fiecare întrebare le aducea în faţă câte o învăţătură dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o nouă lumină. Rabinii vorbeau de minunata înălţare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă naţiunii iudaice; Dar Isus le prezentă profeţia lui Isaia şi îi întrebă despre însemnătatea acelor versete biblice care se refereau la suferinţa şi moartea Mielului lui Dumnezeu.

Cărturarii începuseră atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiţi de răspunsurile Sale. Cu umilinţă de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă pe care acei oameni învăţaţi nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului pe care El le-a arătat ar fi dat naştere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale şi atunci când Isus Şi-ar fi început lucrarea, mulţi ar fi fost pregătiţi să-L primească. Rabinii ştiau că Isus nu fusese instruit în şcolile lor şi, cu toate acestea, El înţelegea profeţiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galilean profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranţă. Ei doreau să-L câştige ca elev, pentru ca să poată deveni un învăţător în Israel. Doreau ca ei să-I facă educaţia, deoarece simţeau că mintea Sa aşa de deosebită trebuie să fie modelată de ei.

Cuvintele lui Isus mişcaseră inimile lor aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să dea lumina acelor conducători în Israel şi folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge în inima lor. În îngâmfarea lor li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i înveţe cineva. Dacă Isus ar fi arătat că încercă să-i înveţe, ei nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar le plăcea să se fălească cu faptul că ei îl învăţau, sau cel puţin că ei îi verificau cunoştinţele din Sfânta Scriptură. Buna cuviinţă a lui Isus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecăţile lor. Fără a-şi da seama, mintea lor s-a deschis în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.

Era imposibil să nu vadă că speranţele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susţinute de profeţie; dar ei nu vroiau să renunţe la teoriile care legănau cu speranţe înşelătoare în steaua lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înţeles greşit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să înveţe pe alţii. De la unul la altul trecu întrebarea: De unde are tânărul acesta conştiinţe, dacă niciodată n-a învăţat ? "Lumina luminează în întuneric "(Ioan 1,5) dar întunericul nu a primit lumina. În timpul acesta Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburaţi şi îngrijoraţi. La plecarea din Ierusalim pierduseră din vedere pe Isus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. ţinutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galilea erau foarte numeroase. Multă învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum plăcerea de a locui împreună cu prieteni şi cunoştinţe le-a absorbit atenţia, iar ei nu au observat absenţa Lui până la sosirea nopţii. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, ei au simţit lipsa ajutorului dat de fiul lor. Crezând că el se află împreună cu ceilalţi tovarăşi de călătorie, ei nu s-au neliniştit. Tânăr aşa cum era, ei se bizuiră pe El, aşteptându-se ca atunci când vor avea nevoie de El, va fi gata să-i ajute cunoscând mai dinainte de ce au nevoie, aşa cum făcuse totdeauna. Dar acum începu să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază îşi amintiră cum încercase Irod să-L omoare când era un prunc. Prevestiri întunecate le umpleau inima. Se căiau acum cu amar.

S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le atrase atenţia. Nu se puteau înşela; nici o altă voce nu era ca a Lui, aşa de serioasă şi aşa de melodioasă.

Găsise pe Isus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi îngrijorarea. Când El era din nou cu ei, mama zise în cuvinte de mustrare: "Fiule pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi ? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare ".

"De ce M-aţi căutat?" răspunse Isus. "Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?" Şi pentru că părea că ei nu înţeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe faţa Sa se arătă o lumină de care se mirau. Dumnezeu strălucea prin corp omenesc. Găsindu-l în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiţi la întrebările şi răspunsurile Sale, Cuvintele Sale au stârnit o mulţime de gânduri care niciodată nu aveau să fie uitate.

Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învăţătură. Oare nu ştiaţi, spuse El că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu? Isus se angajase în lucrarea pentru care venise în lume; dar Iosif şi Maria neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că le încredinţase pe Fiul Său. Îngerii Sfinţi ajutaseră pe Iosif în drumul lui ca să apere viaţa lui Isus. Dar o zi întreagă ei pierduseră cu totul din vedere pe Acela care nu ar fi trebuit să-l uite nici măcar o clipă. Şi acum, după ce temerile le fusese liniştite nu se mustrau pe ei înşişi, ci aruncau vina asupra Sa.

Era natural pentru părinţii lui Isus să-L considere ca fiul lor. El ara zilnic cu ei, viaţa Sa era aproape la fel cu viaţa altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era fiul lui Dumnezeu. Ei erau în primejdie de a nu preţui binecuvântarea ce li s-a acordat prin prezenţa Mântuitorului lumii. Durerea despărţirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau de scop să-i determine a gândi mult la sfânta lor răspundere.

În răspunsul dat manei Sale, Isus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata relaţie dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul spusese Mariei: "El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie a lui David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci" Luca 1,32.33. Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei; dar, deşi credea că fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înţelegea misiunea Lui, dar îşi dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif şi se înfăţişa ca Fiu a lui Dumnezeu. Isus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim s-a întors acasă cu ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, aşteptând cu supunere timpul hotărât pentru El de a-Şi începe lucrarea. Timp de optsprezece ani de când înţelesese că este Fiul lui Dumnezeu, el recunoscu legătura care-L unea cu familia din Nazaret şi îndeplini obligaţiile Sale de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.

De îndată ce se descoperise lui Isus în templu misiunea Sa, El s-a ferit de legăturile cu mulţimea. A dorit ca de la Ierusalim să se înapoieze în linişte cu cei care cunoşteau taina vieţii lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să scoată pe credincioşii Săi din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor din Egipt. În această acţiune El dorea ca ei să vadă o făgăduinţă a eliberării din păcat. După cum sângele mielului înjunghiat a ocolit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor; dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă prin credinţă primeau ca viaţa a lor viaţa Sa. În serviciu închipuitor al simbolurilor exista putere numai atunci când acesta îndruma pe închinători lui Hristos ca Mântuitor a lor personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduşi la studiu plin de rugăciune şi meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. Dar la plecarea mulţimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuţii, mai puţin însemnate, absorbeau prea adesea atenţia lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.

Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Isus, El spera să-i facă să gândească la cele spuse de profeţii cu privire la suferinţele Mântuitorului. Pe Golgota El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Isus dorea ca ea să înţeleagă misiunea Lui, pentru ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Isus fusese despărţit de ea şi ea Îl căutase plin de întristare trei zile, tot aşa când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Şi când avea să învieze din mormânt întristare ei avea să se preschimbe iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morţii Lui dacă ar fi înţeles cuvintele biblice către care El Se străduia acum să-i întoarcă cugetele.

Dacă Iosif şi Maria şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditaţie şi rugăciune, ei ar fi înţeles sfinţenia răspunderii lor şi nu ar fi pierdut din vedere pe Isus. Prin neglijenţa lor de o zi au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-l găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii putem pierde într-o singură zi prezenţa Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.

Trebuie să fim atenţi ca în legăturile pe care le avem unii cu alţii să nu uităm pe Isus şi, fără să ne dăm seama, să rămânem fără El. Când ne lăsăm absorbiţi de lucrurile pământeşti încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viaţă veşnică, noi ne despărţim de Isus şi de îngerii sfinţi. Aceste fiinţe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezenţa lui Isus nu este dorită şi unde absenţa Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta deseori există descurajare printre cei ce se declară urmaşii lui Hristos. Mulţii iau parte la serviciile religioase şi sunt reînvioraţi şi mângâiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu; dar prin neglijarea meditaţiei, vegherii şi rugăciunii, pierd binecuvântarea si se simt mai nenorociţi decât înainte de a-l fi primit. Deseori ei consideră că Dumnezeu se poartă aspru cu ei. Ei nu văd că greşeala este a lor. Despărţindu-se de Isus, ei îndepărtează lumina prezenţei Sale. Ar fi bine pentru noi ca în fiecare zi să petrecem o oră de meditaţie asupra vieţii lui Hristos. Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia noastră să cuprindă fiecare scenă şi în special cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare pe care a adus-o pentru noi, încredere noastră în El va fi statornică, iubirea noastră faţă de El va fi stimulată şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de spiritul Său. Dacă vrem în cele din urmă să fim mântuiţi trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi umilinţei la piciorul crucii.

Când ne adunăm laolaltă, putem fi o binecuvântare unii pentru alţii. Dacă suntem a lui Hristos, gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El; şi când vorbim unii cu alţii despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la frumuseţea caracterului Său, vom fi "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului ". 2 Cor. 3,18.