Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE

 

Fiind numai la un pas de tronul Tatălui Său, Hristos a dat ucenicilor Săi însărcinarea de a lucra. "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ", a zis El. "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile." "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură." Marcu 16,15. Mereu, mereu au fost repetate aceste cuvinte pentru ca ucenicii să poată prinde înţelesul lor. Lumina cerului trebuia să strălucească în raze clare şi puternice asupra tuturor locuitorilor pământului, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci. Ucenicii aveau să fie conlucrători cu Răscumpărătorul în lucrarea de mântuire a lumii.

Însărcinarea aceasta fusese dată celor doisprezece, când Hristos Se întâlnise cu ei în odaia de sus; dar, de astă dată, trebuia să fie încredinţată unui număr mai mare. La adunarea de pe munte, în Galilea, au venit toţi credincioşii care au putut fi chemaţi. Hristos Însuşi arătase locul acesta, precum şi timpul întâlnirii, chiar înainte de a fi ucis. Îngerul de la mormânt reamintise ucenicilor făgăduinţa Lui de a Se întâlni cu ei în Galilea. Făgăduinţa aceasta fusese repetată credincioşilor care erau adunaţi la Ierusalim în cursul săptămânii Paştelui şi prin ei a ajuns la mulţi dintre cei răspândiţi, care deplângeau moartea Domnului lor. Ei aşteptau întâlnirea aceasta cu un mare interes. Au mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind din toate părţile, pentru a evita bănuiala iudeilor invidioşi. Cu inima nerăbdătoare, veneau vorbind despre veştile care ajunseseră la ei cu privire la Hristos. La timpul stabilit, cam la cinci sute de credincioşi erau adunaţi în mici grupuri pe coasta muntelui, doritori să afle tot ce se putea afla de la aceia care văzuseră pe Hristos după înviere. Ucenicii treceau de la grup la grup, spunând tot ce văzuseră şi auziseră despre Isus şi aducând dovezi din Scriptură, aşa cum făcuse El cu ei. Toma povestea mereu cum se întâmplase cu necredinţa lui şi arăta cum se spulberaseră toate îndoielile lui. Deodată, Isus Se arătă în mijlocul lor. Nimeni n-ar fi putut de unde şi cum venise. Mulţi dintre cei de faţă nu-L mai văzuseră până la data aceasta; dar în mâinile şi picioarele Lui observară semnele răstignirii; chipul Lui era asemenea chipului lui Dumnezeu şi, când Îl văzură, au căzut la pământ şi I s-au închinat. Dar unii se îndoiau. Aşa va fi totdeauna. Sunt unii oameni cărora le este greu să exercite credinţa şi care se aşează de partea îndoielii. Aceştia pierd mult din cauza necredinţei lor. Aceasta a fost unica întâlnire a lui Isus cu un grup mare de credincioşi după învierea Sa. El veni şi le vorbi, zicându-le: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". ucenicii I se închinaseră chiar înainte de a fi vorbit, dar aceste cuvinte, venind de pe buzele acelea care fuseseră închise de moarte, îi impresionau cu o putere deosebită. El era acum Mântuitorul cel înviat. mulţi dintre ei Îl văzuseră cum foloseşte puterea Sa în a vindeca pe bolnavi şi a ţine în frâu puterile diavoleşti. Ei au crezut că El are putere să-Şi stabilească împărăţia la Ierusalim, să înfrângă orice opunere şi să biruiască puterile naturii. El liniştise apele înfuriate; umblase pe valurile cu coama înspumată; înviase pe morţi. De astă dată, El spunea că "toată puterea" Îi fusese dată. Cuvintele Lui au îndreptat mintea ascultătorilor Lui de la lucrurile pământeşti şi trecătoare la cele cereşti şi veşnice. Au fost ridicaţi la cea mai înaltă înţelegere a demnităţii şi slavei Lui. Cuvintele lui Hristos rostite pe coasta muntelui erau o anunţare că jertfa Lui pentru binele omului fusese deplină şi desăvârşită. Condiţiile ispăşirii fuseseră împlinite; lucrarea pentru care a venit în această lume fusese săvârşită. El era pe calea către tronul lui Dumnezeu, pentru a fi onorat de către îngeri, stăpâniri şi puteri. El începuse să săvârşească lucrarea Sa de mijlocire. Îmbrăcat cu puteri nemărginite, El dădu ucenicilor Săi această însărcinare: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată, că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului". Matei 28,19--20.

Iudeii fuseseră făcuţi depozitarii adevărului sacru; dar fariseismul făcuse din ei poporul cel mai exclusivist şi cel mai bigot din toate neamurile. Toate câte erau în legătură cu preoţii şi conducătorii -- îmbrăcămintea, obiceiurile, ceremoniile şi tradiţiile -- îi împiedicaseră să fie lumina lumii. Ei considerau că ei înşişi, naţiunea iudaică, constituie lumea întreagă. Dar Hristos a încredinţat ucenicilor Săi să vestească lumii un fel de credinţă şi de închinare care să nu aibă în sine nimic din ceea ce ar fi legat de o castă sau de o ţară, adică o credinţă care să fie potrivită pentru toate popoarele, toate neamurile şi toate clasele de oameni. Înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, Hristos le expuse care este natura Împărăţiei Sale. Le readuse în minte cele ce le spusese mai înainte despre ea. Le declară că scopul Lui nu era de a întemeia în lumea aceasta o împărăţie trecătoare, ci o împărăţie spirituală. El nu trebuia să domnească pe tronul lui David ca un împărat pământesc. Le descoperi din nou Scripturile, arătându-le că toate prin câte trecuse El fuseseră rânduite în cer, în consfătuirile dintre Tatăl şi El Însuşi. Totul fusese prezis de bărbaţi inspiraţi de duhul Sfânt. Vedeţi, zise El, că tot ce v-am spus cu privire la lepădarea Mea ca Mesia s-a împlinit. Tot ce am spus cu privire la umilirea şi la moartea cu care trebuia să mor, s-a făcut întocmai. A treia zi am înviat. Cercetaţi Scripturile cu mai multă luare aminte şi veţi vedea că în toate aceste lucruri cele spuse de profeţie cu privire la Mine s-au împlinit. Hristos a dat împuternicire ucenicilor Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o încredinţase, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena surprinzătoarei Lui condescendenţe pentru neamul omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat şi osândit. ţara Iudeii era locul naşterii Lui. Acolo, îmbrăcat în trupul omenesc, a umblat printre oameni şi puţini şi-au dat seama cât de aproape era cerul când Isus era printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea ucenicilor. Gândindu-se la toate câte suferise Hristos acolo şi la lucrarea neapreciată pe care o săvârşise, ucenicii ar fi putut să ceară un câmp mai promiţător, dar ei n-au făcut o astfel de cerere. Ucenicii trebuiau să cultive chiar terenul acela unde răspândise El sămânţa adevărului, şi sămânţa aceasta urma să aducă un seceriş bogat. În lucrarea lor , ucenicii aveau să sufere persecuţia venită din cauza geloziei şi a urii iudeilor ; dar lucruri de felul acesta îndurase şi Învăţătorul lor, şi ei nu voiau să fugă de ele. Cele dintâi revărsări de har trebuiau să vină asupra ucigaşilor Mântuitorului.

În Ierusalim mai erau şi mulţi alţii care crezuseră pe ascuns în Isus şi mulţi care fuseseră duşi în rătăcire de preoţi şi conducători. . Şi acestora trebuie să li se prezinte Evanghelia. Ei trebuiau să fie chemaţi la pocăinţă. Adevărul minunat că numai prin Hristos se poate obţine iertarea de păcate trebuie să fie lămurit . În timp ce tot Ierusalimul era frământat de întâmplările zguduitoare din ultimele săptămâni, predicarea Evangheliei urma să producă acum impresiile cele mai adânci.

Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo. Trebuia să se întindă până la marginea pământului. Hristos a zis ucenicilor Săi : Aţi fost martori şi aţi văzut viaţa Mea de jertfă pentru binele omenirii. Aţi fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au voit să vină la Mine şi să aibă viaţă, cu toate că preoţii şi conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, cu toate că M-au lepădat, aşa cum preziceau Scripturile, totuşi să mai aibă un prilej de a primi pe Fiul lui Dumnezeu. Aţi văzut că pe toţi aceia care vin de la Mine, mărturisindu-şi păcatele, Eu îi primesc cu drag. Pe cel care vine le Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toţi cei care doresc aceasta, pot să fie împăcaţi cu Dumnezeu şi să primească viaţa veşnică. Vouă, ucenicii Mei, vă încredinţez această solie de har. Întâi trebuie să fie dată lui Israel şi apoi la toate neamurile, popoarele şi limbile. Trebuie dusă şi iudeilor şi neamurilor... Toţi cei care cred, trebuie să fie adunaţi într-o singură biserică. Prin harul Duhului Sfânt, ucenicii urmau să primească o putere minunată. Mărturia lor urma să fie întărită prin semne şi minuni. Urmau să fie săvârşite minuni nu numai de către apostoli, dar şi de către aceia care primeau solia. Isus zise: "În numele Meu vor scoate afară draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma: îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi". Marcu 16,17--18.

Pe vremea aceea, otrăvirea se practica adesea. Oamenii fără scrupule nu ezitau să îndepărteze pe aceia care stăteau în calea ambiţiilor lor. Isus ştia că viaţa ucenicilor Lui va fi primejduită în felul acesta. Mulţi ar fi crezut că slujesc pe Dumnezeu omorând pe martorii Lui. De aceea, El le-a făgăduit că-i va apăra în vremuri de primejdie. Ucenicii urmau să aibă aceeaşi putere pe care o avea Isus de a vindeca "orice boală şi orice neputinţă care era în norod". Vindecând în numele Lui bolile trupului, dădeau dovada că El avea putere să vindece sufletul. Matei 4,23 ; 9,6.Li s-a făgăduit şi un dar nou. Ucenicii urmau să predice printre neamuri şi trebuiau să primească puterea de a vorbi în alte limbi. Apostolii şi tovarăşii lor erau oameni fără multe studii, dar prin revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii vorbirea lor, fie că era în limba lor, fie într-o limbă străină, a fost curată, simplă şi fără greşeală atât în cuvânt, cât şi în accent. În felul acesta a dat Hristos ucenicilor însărcinarea lor. El a luat măsuri îndestulătoare pentru săvârşirea lucrării Lui şi a luat asupră-Şi răspunderea pentru succesul ei. Atâta vreme cât ascultau de cuvântul Lui şi lucrau în legătură cu El, nu puteau să dea greş. Mergeţi la toate neamurile, le spuse El. Mergeţi până la marginile cele mai depărtate ale lumii pământului locuit, dar să ştiţi că voi fi cu voi acolo. Lucraţi cu credinţă şi încredere, căci nu vă voi părăsi. Însărcinarea pe care Mântuitorul a dat-o ucenicilor cuprinde pe toţi credincioşii. Cuprinde pe toţi cei care vor crede în Hristos, până la sfârşitul timpului. E o greşeală mare aceea de a crede că lucrarea de a mântui suflete depinde numai de predicatorul sfinţit pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica Evanghelia este dată tuturor acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos.

" Duhul şi mireasa zic : "Vino ! Şi cine aude să zică : "Vino !" Apoc. 22,17. Toţi câţi aud trebuie să repete invitaţia. Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viaţă, cea dintâi grijă a lui va fi să câştige suflete pentru Hristos. Se poate că nu va fi în stare să vorbească înaintea unei adunări, dar poate lucra pentru câţiva . Acestora le poate destăinui ceea ce a învăţat de la Domnul său. A servi lui Hristos nu înseamnă numai a predica. Este serv cel care ajură pe bolnav şi pe suferind sprijină pe cel nevoiaş şi spune cuvinte de mângâiere pentru cel întristat şi cel cu credinţă slabă. În locuri apropiate şi în locuri îndepărtate se găsesc oameni copleşiţi de simţul vinovăţiei. Omenirea nu este înjosită de greutăţi, de muncă şi de sărăcie, ci de vinovăţie şi de făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce nelinişte şi nemulţumire. Hristos doreşte ca servii Săi să ajute sufletele bolnave de păcat.

Ucenicii trebuiau să înceapă lucrarea lor de acolo de unde se aflau. Nici câmpul cel mai puţin promiţător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot aşa fiecare lucrător pentru Hristos trebuie să înceapă de acolo de unde se află. În propria noastră familie se poate să fie suflete care flămânzesc după simpatie, care mor de foame din lipsă de pâinea vieţii. Se poate că sunt copii care trebuie să fie educaţi pentru Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să face cu credincioşia lucrul care este mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo unde ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi strâmtorată de împrejurări ; dar oriunde ar fi, dacă e săvârşită de credinţă şi sârguinţă, se va simţi până la marginea pământului. Atunci când Hristos Se afla pe pământ, se părea că lucrarea Lui este restrânsă la o regiune mică, dar multe ţări au auzit solia Lui. Adesea, Dumnezeu foloseşte mijloacele cele mai simple pentru ca să ajungă la rezultatele cele mai mari. Planul Lui este ca fiecare parte a lucrării Lui să depindă de oricare alta, ca o roată în roată toate lucrând în armonie. Lucrătorul cel mai umil , dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se văd, ale căror tresăriri vor răsuna până la marginea pământului şi vor da naştere la cântări în decursul veacurilor veşnice.

Dar porunca : "Mergeţi în toată lumea" nu trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem chemaţi să îndreptăm privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile despărţitoare, prejudecăţile naţionale care deosebesc pe oameni şi vesteşte iubirea pentru toată familia omenească. El înalţă pe oameni din cercul strâmt pe care îl prescrie egoismul lor. Desfiinţează toate marginile teritoriale şi deosebirile artificiale din societate. Nu face deosebire între aproape şi străin, prieten şi vrăjmaş. Ne învaţă să privim la fiecare suflet împovărat de nervi ca la fratele nostru, iar lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de activitate.

Când Mântuitorul a zis: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile", El a mai zis: "Semnele acestea vor însoţi pe cei ce vor crede. În numele Meu vor scoate draci ; vor vorbi în limbi noi ; vor lua în mână şerpi ; dacă vor bea ceva de moarte nu-i va vătăma ; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi se vor însănătoşi". Făgăduinţa este tot atât de mult cuprinzătoare cât şi însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că toţi vor primi toate darurile. Duhul "dă fiecăruia în parte, după cum voieşte". 1 Cor. 12,11. Darurile Duhului sunt făgăduite fiecărui credincios potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului. Făgăduinţa aceasta este tot atât de puternică şi vrednică de încredere astăzi ca şi pe timpul apostolilor. "Semnele acestea vor însoţi pe cei ce vor crede. "Acesta este privilegiul copiilor lui Dumnezeu, şi credinţa trebuie să ia în stăpânire tot ce poate primi ca aprobare a credinţei.

"Îşi vor pune mâinile pe bolnavi, şi se vor însănătoşi." Lumea aceasta este o uriaşă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece pe bolnavi şi să vestească eliberarea celor luaţi captivi de Satana. El era izvorul sănătăţii şi al puterii. Dădea din însăşi viaţa Sa celor bolnavi, suferinzi şi stăpâniţi de demoni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după putere vindecătoare. Ştia că aceia care veneau după ajutor îşi atrăseseră singuri boala ; cu toate acestea, n-a refuzat să-i vindece. Şi atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete suflete, ele erau convinse de păcat, şi mulţi erau vindecaţi de boala lor spirituală, ca şi de bolile lor trupeşti. Evanghelia încă mai păstrează aceeaşi putere, şi pentru ce n-am fi şi noi astăzi martori la aceleaşi rezultate ?

Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhurile rele sfâşie trupul omenesc, Hristos simte nenorocirea. Când febra usucă izvorul vieţii, El simte sfârşeala de moarte .Şi astăzi este tot astfel gata să vindece pe bolnavi, cum a fost pe vremea când era El Însuşi pe pământ. Servii lui Hristos sunt reprezentanţii Lui, uneltele prin care lucrează. El doreşte ca prin ei să-Şi exercite puterea vindecătoare.

În felul de vindecare folosit de Mântuitorul, au fost învăţături pentru ucenicii Săi. El a uns ochii unui orb cu tină şi i-a spus: "Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului...El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine". Ioan 9,7. Vindecarea s-ar fi putut face şi numai prin simpla putere a Marelui Vindecător. Totuşi, Hristos a folosit mijloacele simple ale naturii. În timp ce El nu a încurajat medicamentele otrăvitoare, El a aprobat folosirea leacurilor simple şi naturale.

Multora dintre suferinzii care se vindecau Hristos le zicea : "Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple mai rău". Ioan5,14. În felul acesta, El ne învaţă că boala este urmarea călcării legilor lui Dumnezeu, atât a celor naturale cât şi a celor spirituale. Nenorocirea cea mare din lumea aceasta n-ar exista, dacă oamenii ar trăi în armonie cu planul Creatorului.

Hristos a fost Călăuza şi Învăţătorul vechiului Israel şi l-a învăţat că sănătatea este răsplata ascultării de legile lui Dumnezeu. Marele Medic care a vindecat pe bolnavi în Palestina vorbise poporul Său din stâlpul de nor, arătându-le ce trebuie să facă şi ce va face Dumnezeu pentru ei. "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău" , a zis El : " dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni ; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă" Ex.15,26. Hristos a dat israeliţilor îndrumări hotărâre asupra felului lor de viaţă şi apoi i-a asigurat : "Domnul va depărta de tine orice boală". Deut. 7,15. Când au împlinit condiţiile, au văzut că făgăduinţa era întemeiată: "Niciunul n-a şovăit dintre seminţiile Lui". Ps. 105,37.

Învăţăturile acestea sunt pentru noi. Toţi cei care vor să-şi păstreze sănătatea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Toţi trebuie să înveţe şi să cunoască aceste condiţii. Domnul n-are plăcere când oamenii nu cunosc legile Lui, fie cele naturale, fie cele spirituale. Noi trebuie să lucrăm împreună cu Dumnezeu atât pentru vindecarea corporală, cât şi pentru cea sufletească. Afară de aceasta ar trebui să învăţăm şi pe alţi cum să păstreze şi să-şi refacă sănătatea. Pentru cei bolnavi ar trebui să folosim leacurile pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură şi să le îndreptăm mintea către Acela care , singur, poate să vindece. Lucrarea noastră este de a aduce pe bolnavi şi pe suferinzi la Hristos pe braţele credinţei noastre. Să-i învăţăm să creadă în Marele Vindecător. Să ne prindem puternic de făgăduinţa Lui şi să ne rugăm pentru manifestarea puterii Lui. Însăşi esenţa Evangheliei înseamnă refacere, şi Mântuitorul doreşte ca noi să îndemnăm pe cei bolnavi, deznădăjduiţi şi suferinzi să se prindă de puterea Lui.

Puterea iubirii se dovedea în toate actele Lui de vindecare, şi numai dacă suntem părtaşi, prin credinţă, la această iubire putem fi unelte pentru lucrarea Lui. Dacă noi neglijăm să ne unim în legătură dumnezeiască cu Hristos, curentul de energie dătătoare de viaţă nu poate să se reverse în valuri bogate de la noi la oameni. Erau locuri unde Însuşi Hristos nu putea să facă multe lucruri mari, din pricina necredinţei. Tot astfel acum necredinţa desparte biserica de Ajutătorul ei dumnezeiesc. Stăpânirea ei asupra realităţilor veşnice este slabă. Din lipsa ei de credinţă, Dumnezeu este dezamăgit şi jefuit de slava Lui.

Numai când lucrează pentru Hristos, biserica are făgăduinţa că El este împreună cu ea. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, a zis El ; "şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului". Una din primele condiţii de a primi puterea Lui este a lua jugul Lui. Însăşi viaţa bisericii depinde de credincioşia cu care îndeplineşte această însărcinare dată de Domnul. A neglija această lucrare înseamnă, cu siguranţă, a cădea în slăbiciune şi decădere. Acolo unde nu este lucrare vie pentru alţi, iubirea se stinge, iar credinţa slăbeşte.

Hristos vrea ca servii Săi să fie educatori ai comunităţii în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Ei trebuie să înveţe pe membrii bisericii cum să caute şi să mântuiască ce este pierdut. Dar este această lucrare pe care o fac ei ? Vai, cât de mulţi caută să ţină trează scânteia de viaţă din comunitatea care este gata să moară ! Cât de multe comunităţi sunt îngrijite ca nişte mieluşei bolnavi de către aceia care trebuie să caute oile pierdute. Şi, în tot timpul acesta, milioane şi milioane pier fără Hristos.

Iubirea dumnezeiască a fost frământată până în adâncul ei de nepătruns pentru binele oamenilor, şi îngerii se miră când văd pe cei care au primit o iubire aşa de mare, cum au o recunoştinţă superficială. Îngerii se miră de felul slab în care oamenii preţuiesc iubirea lui Dumnezeu. Cerul este indignat de neglijenţa dovedită faţă de oameni. Am vrea noi să ştim cum o priveşte Hristos ? Ce ar simţi o mamă şi un tată, dacă ar şti că fiul lor, pierdut în zăpadă şi frig, a fost trecut cu vederea şi lăsat să piară de aceia care ar fi putut să-l salveze ? N-ar fi întristaţi îngrozitor şi peste măsură de indignaţi ? N-ar denunţa ei pe ucigaşii aceia cu o mânie aprinsă ca lacrimile lor şi tare ca iubirea lor ? Suferinţele oricărui om sunt suferinţele copilului lui Dumnezeu, şi aceia care nu întind o mână de ajutor semenilor lor gata să piară provoacă mânia Lui îndreptăţită. Aceasta este mânia Mielului. Acelora care spun că sunt părtaşi ai lui Hristos, dar sunt indiferenţi faţă de nevoile semenilor lor, El le va zice în ziua judecăţii : "Nu ştiu de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii". Luca 13,27.

În însărcinarea pe care a dat-o ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schiţat lucrarea lor, dar le-a dat şi o solie. "Învăţaţi pe oameni", a zis El, "să păzească tot ce v-am poruncit." Ucenicii trebuiau să vestească ceea ce îi învăţase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce vorbise El în persoană, dar şi prin toţi profeţii şi învăţătorii Vechiului Testament. Învăţătura omenească este exclusă. Nu e loc pentru tradiţie, pentru teoriile şi concluziile omului sau pentru legislaţia bisericească. În însărcinarea aceasta nu sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea eclesiastică. Servii lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. "Legea şi profeţii", împreună cu tot ce ne e raportat din cuvintele şi faptele Lui, formează comoara încredinţată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire, autoritatea care hotărăşte felul lor de purtare şi izvorul izbânzii lor. Împărăţia Lui nu va recunoaşte nimic din ceea ce nu are inscripţia Lui. Evanghelia trebuie să fie vestită, nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie care schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate şi-i trimite în tabăra celor necredincioşi pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca servii Săi să dea mărturie despre faptul că prin harul Său oamenii pot să aibă un caracter asemenea cu al lui Hristos şi pot să se bucure de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâştigat şi repus în sfintele drepturi de fii şi fiice ale Lui. În Hristos se vede duioşia păstorului, iubirea părintelui şi mila nemărginită a unui Mântuitor plin de îndurare. El prezintă binecuvântările Sale în cuvintele cele mai îmbietoare. El nu e mulţumit numai să înşire binecuvântările Sale; le prezintă în chipul cel mai atrăgător, pentru a trezi dorinţa de a le avea. Tot în felul acesta şi servii Lui trebuie să prezinte bogăţiile slavei Darului negrăit de mare. Iubirea minunată a lui Hristos va înduioşa şi va supune inimile, acolo unde simpla înşirare a doctrinei nu va izbuti nimic. "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru." "Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţii lui Iuda: 'Iată Dumnezeul vostru !... El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va aduce la sânul Lui". Is. 40,1.9--11. Vorbiţi oamenilor despre Acela care este "întâiul dintre mii" şi a cărui fiinţă este toată "plină de farmec". Cânt. Cânt. 5,10.16. Numai cuvintele nu pot să dea adevărata descriere. Faceţi ca aceasta să se reflecte în caracter şi să se manifeste în viaţă. Hristos stă pentru a I se reproduce portretul în fiecare creştin. Dumnezeu a predestinat pe oricine "să fie asemenea chipului Fiului Său". Rom. 8,29. În fiecare trebuie să se manifeste faţă de lume iubirea cea îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfinţenia, blândeţea, îndurarea şi adevărul Lui. Primii ucenici au plecat şi au vestit Cuvântul. Ei au descoperit pe Hristos în viaţa lor. Iar Domnul lucra împreună cu ei "şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau". Marcu 16,20. Ucenicii aceştia s-au pregătit pentru lucrarea lor. Înainte de Cincizecime, ei s-au adunat şi au îndepărtat orice deosebire. Erau o inimă şi un gând. Ei au crezut făgăduinţa lui Hristos, că se va da binecuvântarea, şi s-au rugat în credinţă. Au cerut nu numai ca ei să fie binecuvântaţi; erau apăsaţi de povara pentru salvarea sufletelor. Evanghelia trebuia să fie dusă până la marginile pământului, şi ei au cerut revărsarea puterii lui Hristos care fusese făgăduită. Atunci S-a revărsat Duhul Sfânt, şi mii de suflete s-au convertit într-o zi. Aşa poate să fie şi acum. În loc de a fi vestite speculaţiile omeneşti, să se predice Cuvântul lui Dumnezeu. Creştinii să îndepărteze deosebirile dintre ei şi să se predea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduţi. În credinţă să ceară binecuvântarea, şi ea va veni. Revărsarea Duhului pe timpul apostolilor a fost "ploaia timpurie", şi urmările ei au fost măreţe. Dar "ploaia târzie" va fi şi mai îmbelşugată. Ioel 2,23. Toţi aceia care predau sufletul, trupul şi spiritul lui Dumnezeu, vor primi fără încetare noi valuri de puteri corporale şi mintale. Depozitele inepuizabile ale cerului le stau la îndemână. Hristos le dă insuflarea Duhului Său, viaţă din viaţa Sa. Duhul Sfânt scoate la iveală puterile Lui cele mai de seamă pentru a lucra asupra inimii şi minţii. Harul lui Dumnezeu sporeşte şi înmulţeşte însuşirile lor, şi orice desăvârşire a naturii dumnezeieşti vine în ajutorul lor în lucrarea de salvare a sufletelor. Prin conlucrarea cu Hristos, ei sunt desăvârşiţi în El şi, în slăbiciunea lor omenească, sunt făcuţi în stare să facă faptele Atotputerniciei. Mântuitorul doreşte să manifeste harul Său şi să imprime caracterul Său asupra lumii întregi. Ea este stăpânirea răscumpărată de El, şi dorinţa Lui este ca să facă pe oameni să fie liberi, curaţi şi sfinţi. Deşi Satana caută să împiedice scopul acesta, prin sângele care s-a vărsat pentru oameni urmează să câştige biruinţe care vor aduce slavă lui Dumnezeu şi Mielului. Hristos nu va fi mulţumit până când biruinţa nu va fi desăvârşită şi "va vedea roadele muncii sufletului Lui, şi Se va înviora". Isaia 53,11. Toate neamurile de pe pământ vor auzi Evanghelia harului Său. Nu toţi vor primi harul Său; dar "o sămânţă de oameni Îi va sluji şi se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei". Ps. 22,30. "Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt", şi "pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr." "Atunci se vor teme de numele Domnului cei de la apus, şi de slava Lui cei de la răsăritul soarelui." Dan. 2,27; Isaia 11,9; 59,19. "Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea ! Picioarele celui ce zice Sionului ; 'Dumnezeul tău împărăţeşte !'... Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături... Căci Domnul mângâie pe poporul Său...Domul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor ;şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru ". Isaia 52,7 - 10.