Cap.50-PRINTRE CURSE

 

Tot timpul cât a stat la Ierusalim în timpul praznicului, Isus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoţii şi conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violenţă. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învăţător galilean în faţa poporului.

În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El întrebându-L cu ce putere învaţă. Doreau să întoarcă atenţia oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăţa şi, în acelaşi timp, la propria lor importanţă şi autoritate.

"Învăţătura Mea nu este a Mea", a zis El, "ci a Celui ce M-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine". Ioan 7,16,17. Isus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înţelegerea şi aprecierea adevărului, a zis El, depind mai puţin de minte cât de inimă. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinţei. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai raţiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie primit prin lucrarea harului în inimă, şi primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilităţile unui om de a cunoaşte adevărul, oricât de strălucit ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide pentru a primi adevărul şi până nu are loc o conştientă lepădare a oricărui obicei şi deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorinţa sinceră de a cunoaşte şi împlini voinţa Lui, adevărul li se va descoperi ca putere a lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceştia vor fi în stare să deosebească între acela care vorbeşte din partea lui Dumnezeu şi acela care vorbeşte numai de la sine. Fariseii nu aşezaseră voinţa lor de partea voinţei lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească o scuză pentru a scăpa de el; Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înţelegeau învăţătura Lui . Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învăţător de cel fals: "Cine vorbeşte de la sine caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis acela este adevărat şi în el nu este strâmbătate". Ioan 7,18. Acela care caută slava sa, vorbeşte numai de la sine. Preocuparea numai pentru sine îşi trădează originea. Dar Hristos caută slava lui Dumnezeu. El vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu. Acesta era dovada autorităţii Sale de învăţător al adevărului.

Isus a dat rabinilor o dovadă a divinităţii Sale, arătându-le că citeşte în inima lor. De la vindecarea săvârşită de la Betesda ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta ei singuri călcau legea pe care pretindeau că o apără. "Oare nu v-a dat Moise Legea?" a zis El. "Totuşi nimeni din voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă omorâţi?" Ca o străfulgerare, aceste cuvinte au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbuşească. Pentru o clipă s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-şi păstra influenţa asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Isus, ei exclamară: "Ai drac. Cine caută să Te omoare?" Ei insinuau că minunile lui Isus erau venite de la un duh rău.

Isus n-a ţinut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului şi că era îndreptăţită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădea legii. El a zis: "Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur... şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului". După lege fiecare copil trebuie să fie circumscris în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârşit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie "însănătoşit un om în ziua Sabatului". El le-a atras atenţia zicând: "Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate".

Conducătorii au fost aduşi la tăcere; şi mulţi din popor ziceau: "Nu este El Acela, pe care caută ei să-L omoare? Şi totuşi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-i zic nimic; nu cumva în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul? " Mulţi dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim şi aflaseră de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simţeau atraşi către El cu o putere irezistibilă, Îi stăpânea convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; şi pentru aceasta calea era pregătită chiar de greşitele lor păreri despre Mesia şi venirea Lui. Toţi credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară şi că la a doua Lui venire nimeni nu avea să ştie de unde venea. Nu puţini erau aceia care susţineau că Mesia nu va avea nici o legătură de rudenie cu omenirea. Deoarece Isus din Nazaret nu satisfăcea aşteptările poporului în ce priveşte slava lui Mesia, mulţi se alăturau celor care spuneau: "Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este".

În timp ce ei se clătinau între îndoială şi credinţă, Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a răspuns: "Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi". Ei pretindeau a şti care trebuie să fie obârşia lui Hristos, dar nu ştiau nimic. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voinţa lui Dumnezeu, ar fi cunoscut pe Fiul Lui când El li S-a descoperit.

Ascultătorii n-au înţeles cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susţinute de El în faţa Sinedriului cu multe luni înainte, când S-a declarat ca Fiu al lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era şi acum, dar erau împiedicaţi de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: "Până aici să mergeţi şi mai departe nu".

Foarte mulţi oameni credeau în El şi se întrebau: "Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?" Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie şoptite de mulţime. Dând fuga la mai marii preoţilor, au făcut planul să-L aresteze. Totuşi au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în faţa poporului. Din nou, Isus a dovedit că le citeşte gândurile. "Mai sunt cu voi puţină vreme", a zis El, "şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu veţi putea veni". În curând urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor şi a urii lor. El urma să Se înalţe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; şi omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo.

Batjocoritori, rabinii au zis: "Unde are de gând să Se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci?" Ei nici nu visau că prin cuvintele lor batjocoresc misiunea lui Hristos! Toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor neascultător şi batjocoritor, dar El trebuia să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se facă cunoscut celor ce nu întrebau de El. Rom.10,20.21. Mulţi dintre cei care se convinseseră că Isus era Fiul lui Dumnezeu erau duşi în rătăcire de raţionamentul fals al preoţilor şi rabinilor. Învăţătorii aceştia repetaseră cu mare efect profeţiile privitoare la Mesia , că "va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui ", că "El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Râu până la marginile pământului". Is. 24,23; Ps. 72,8. Apoi au comparat cu dispreţ slava descrisă aici cu înfăţişarea umilă a lui Isus. Chiar cuvintele profeţiei erau în aşa fel răstălmăcite încât să susţină rătăcirea. Dacă oamenii ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înşişi, n-ar mai fi fost duşi în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturiseşte că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea şi suferinţele Sale în lume şi capitolul 59 descrie caracterul preoţilor şi rabinilor.

Dumnezeu nu constrânge pe oameni să dea la o parte necredinţa. În faţa lor se află lumina şi întunericul, adevărul şi rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri din impulsuri, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă iudeii ar fi lăsat la o parte prejudecăţile lor şi ar fi comparat profeţia scrisă cu faptele ce caracterizau viaţa lui Isus, ar fi observat o frumoasă armonie între profeţii şi împlinirea lor în viaţa şi activitatea umilului Galilean.

Astăzi, mulţi sunt înşelaţi la fel ca iudeii. Profesorii de religie citesc Biblia în lumina propriei lor înţelegeri şi tradiţii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înşişi şi nici nu gândesc pentru ei înşişi ca să ştie care este adevărul. Ei îşi predau judecata şi îşi încredinţează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica şi învăţătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii; trebuie să comparăm orice învăţătură omenească cu Scriptura. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înţelege Scripturile. "Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu". Ioan 7,17.

În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimişi de către preoţi şi conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebaţi cu mânie: "De ce nu L-aţi adus?" Cu o înfăţişare solemnă ei au răspuns: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta".

Inima lor împietrită s-a înmuiat auzind cuvintele lui Hristos. El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiţi şi Hristos S-a descoperit sufletului lor; ei au văzut ceea ce preoţii şi cărturarii nu voiau să vadă - natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât la întrebarea: "De ce nu L-aţi adus?" au putut doar să spună: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta".

Preoţii şi cărturarii, la prima lor întâlnire cu Hristosul, avuseseră aceeaşi convingere. Inima lor fusese adânc mişcată, şi gândul acesta venise cu putere în mintea lor: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta". Dar ei înăbuşiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniaţi că până şi reprezentanţii legii puteau fi influenţaţi de Galileanul hulit, au strigat: "Nu cumva aţi căzut şi voi în amăgire? A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau dintre farisei? Dar norodul acesta care nu ştie Legea, este blestemat!" Aceia cărora li se adresează solia adevărului nu în: "este adevărat?", ci "de cine este susţinută?" Mulţimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc şi se pune mereu întrebarea: "A crezut cineva dintre învăţaţi sau dintre conducătorii religioşi?" Oamenii nu arată mai mult interes faţă de adevărata evlavie astăzi decât în zilele lui Hristos. Ei caută şi astăzi tot aşa de mult bunurile pământeşti, neglijând comorile cereşti, şi nu este un argument împotriva adevărului faptul că majoritatea nu este dispusă să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioşi.

Preoţii şi conducătorii au început iarăşi să facă planuri pentru arestarea lui Isus. Susţineau că dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali şi deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuţiei lor, au fost opriţi brusc. Nicodim a întrebat: "Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?" Peste adunare s-a aşternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conştiinţa lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuţit îngâmfaţii conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptăţii. Ei erau uimiţi şi le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Isus încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-şi din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu un sarcasm tăios: "Şi tu eşti din Galilea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un prooroc".

Totuşi protestul a avut ca rezultat suspendarea şedinţei consiliului. Conducătorii nu puteau să-şi aducă la îndeplinire planul şi să condamne pe Isus fără să-L asculte. Înfrânţi de astă dată, "s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor".

Departe de frământările şi freamătul oraşului, de gloatele curioşilor şi de rabinii vicleni, Isus a mers în liniştea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar în zorii zilei, a revenit în templu şi, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a aşezat să-i înveţe.

Curând a fost întrerupt. O ceată de farisei şi cărturari s-a apropiat de El; târau cu ei o femeie, pe care prin cuvinte aspre şi categorice o acuzau că a călcat porunca a şaptea. După ce au îmbrâncit-o în faţa lui Isus, I-au spus cu un respect făţarnic: "Moise în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre astfel de femei. Tu dar ce zici?" Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obţine condamnarea Lui, gândind că oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat pe femeie, putea să fie acuzat că dispreţuieşte legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de romani că Îşi asumă o autoritate care le aparţinea numai lor.

Isus a privit o clipă scena - victima tremurând acoperită de ocară, demnitarii cu faţa aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăţie S-a cutremurat în faţa acestui tablou. Ştia bine pentru care motiv fusese adus acest caz în faţa Lui. El citea în inimă şi cunoştea caracterul şi istoria vieţii fiecăruia dintre cei care stăteau în faţa Lui. Chiar aceşti aşa zişi paznici ai dreptăţii conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Isus Nedând nici un semn că a auzit întrebarea lor a început să scrie în ţărână.

Iritaţi de întârzierea şi aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situaţiei, dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Isus, a căzut pe nisipul de la picioarele Lui, expresia feţei lor s-a schimbat. Acolo, în faţa lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieţii lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe feţele lor şi s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază şi ruşine.

Cu toată pretenţia lor de respect faţă de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripţiile legii. Era datoria soţului să ia măsuri împotriva ei, şi părţile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acţiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Isus i-a întâmpinat totuşi pe propriul lor teren. Legea preciza că, în caz de pedeapsă cu moartea, martorii trebuiau să fie cei dintâi care să arunce o piatră. Ridicându-Se acum şi aţintindu-Şi privirea asupra bătrânilor complotişti, Isus a zis" Cine dintre voi este fără de păcate, să arunce cel dintâi cu piatra în ea". Şi aplecându-Se a continuat să scrie pe nisip.

El nu nesocotise legea dată prin Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânţi. Acum, când haina pretinsei lor sfinţenii fusese sfâşiată, ei au rămas în faţa nemărginitei neprihăniri vinovaţi şi condamnaţi. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieţii lor să fie descoperite mulţimii şi, unul câte unul, cu fruntea şi ochii plecaţi, s-au furişat lăsând-şi victima singură cu Mântuitorul milostiv.

Isus S-a ridicat şi privind femeia a zis: "Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?" "Nimeni, Doamne", I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti".

Femeia stătuse în faţa lui Isus tremurând de frică. Cuvintele Lui: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea" au sunat pentru ea ca o sentinţă de moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către Mântuitorul, ci îşi aştepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt şi plini de nelinişte; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: "Nici eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti". Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Isus, exprimându-şi printre suspine iubirea plină de recunoştinţă şi mărturisindu-şi păcatele cu lacrimi amare.

Acesta a fost pentru ea începutul unei vieţi noi, o viaţă de curăţie şi pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârşit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupeşti; El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmaşe ale Lui. Prin iubire şi devotament pline de sacrificiu de sine, ea şi-a exprimat recunoştinţa faţă de harul Lui iertător.

În actul Său de a o ierta pe această femeie şi a o încuraja să ducă o viaţă mai bună, caracterul lui Isus străluceşte în frumuseţea dreptăţii desăvârşite. Deşi nu acoperă păcatul, nici nu micşorează simţul vinovăţiei, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreţ şi batjocură pentru femeia aceasta greşită, dar Isus îi spune cuvinte de mângâiere şi nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriţi acuză, Isus îi zice: "Du-te şi să nu mai păcătuieşti".

Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alţii şi, plini de râvnă, îi aduc în faţa justiţiei sunt adesea mai vinovaţi în propria lor viaţă decât cei pe care îi acuză. Oamenii urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor ce Îl urmează. Iubirea creştină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăinţa, gata să ierte, să încurajeze, să aşeze pe cel greşit pe calea sfinţeniei şi să-i întărească paşii pe acest drum.