Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE

 

După întâlnirea cu fariseii, Isus S-a retras din Capernaum şi, străbătând Galilea, a mers către ţinutul muntos din hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, oraşele vechi, Tirul şi Sidonul cu templele lor păgâneşti, palatele lor măreţe, târgurile şi porturile pline de corăbii. În depărtare se întindea faţa albastră şi nemărginită a Mediteranei, peste care trimişii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte era să pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, El spera să găsească locul liniştit şi retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie.

"Iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: 'Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac'". Mat.15,22. Oamenii din ţinutul acesta erau din neamul vechilor canaaniţi.

Ei erau idolatri şi erau dispreţuiţi şi urâţi de iudei. Din această clasă făcea parte şi femeia care a venit la Isus. Era păgână şi din cauza acesta era exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre feniciene trăiau mulţi iudei şi vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunseseră în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui, şi fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea vindeca tot feluri de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolţit în inima ei. Inspirată de iubirea ei maternă, s-a hotărât s-I înfăţişeze cazul fiicei sale. Hotărârea ei puternică era să aducă durerea ei la Isus. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nici o uşurare. Şi din când în când era ispitită să gândească: ce poate să facă pentru mine acest Învăţător iudeu? Dar se spunea că El vindeca tot feluri de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogaţi sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.

Hristos cunoştea situaţia acestei femei. Ştia că ea dorea să-L vadă şi i-a ieşit în cale. Ajutând-o în necazul ei pute să dea o exemplificare a lecţiei pe care intenţiona să o lase. Din cauza aceasta adusese şi pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neştiinţa din oraşele şi satele vecine cu ţara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înţelege adevărul nu cunoşteau nevoile celor din jurul lor. Nici un efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele aflate în întuneric. Zidul de despărţire pe care-l ridicase mândria iudeilor făcea chiar şi pe ucenici să nu aibă iubire faţă de lumea păgână. Dar aceste despărţiri trebuiau să fie sfărâmate.

Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit pe această reprezentantă a unui neam dispreţuit aşa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionaţi de puterea rece şi fără inimă pe care iudeii ar fi dat-o pe faţă în primirea acestei femei şi de chipul milostiv de care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea.

Cu toate că Isus n-a răspuns femeia nu şi-a pierdut credinţa. În timp ce El mergea mai departe ca şi cum nu ar fi auzit-o, ea L-a urmat stăruind în cererea ei. Supăraţi de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Isus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau vă Domnul o trata cu indiferenţă şi din cauza aceasta gândeau că Lui Îi face plăcere pornirea iudeilor împotriva canaanaţilor. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos şi, ca răspuns la cererea ucenicilor, Isus a zis: "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel". Deşi acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înţelese-o când şi-au amintit ceea ce le spusese El adesea - că a venit în lume să mântuiască pe toţi cei care voiau să-L primească.

Femeia a cerut cu şi mai mare stăruinţă să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos şi strigând: "Doamne, ajută-mă". Isus, făcându-Se că încă lepădă rugăminte ei, aşa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: "Nu e bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei". Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtaţi şi străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat pe o persoană mai puţin hotărâtă. Dar femeia a văzut că şansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Isus, ea văzu o milă pe care El n-a putut să o ascundă. "Da, Doamne", a răspuns ea, "dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor". În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, căţeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la fărâmiturile care cad de la masa îmbelşugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare şi pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenţie, ca şi un câine, să primească o fărâmă din belşugul Lui ?

Isus tocmai plecase din câmpul Său de lucru din cauză că fariseii şi cărturarii căutau să-I ia viaţa. Ei murmurau şi se plângeau. Dădeau pe faţă necredinţă şi ură şi refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos întâlneşte pe cineva dintr-un neam nefericit şi dispreţuit, care fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuşi ea se supune îndată influenţei Lui divine şi are credinţă în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru fărâmiturile care cad de la masa Domnului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăţi religioase sau naţionale, nici mândrie care să-i influenţeze conduita şi recunoaşte îndată pe Isus ca Mântuitor şi ca fiind în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El.

Mântuitorul e mulţumit. A pus la probă credinţa ei în El. Prin purtarea faţă de ea, a arătat că nu mai era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtăşească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlineşte rugămintea şi termină învăţătura dată ucenicilor. Întorcându-se către ea, cu o privire plină de milă şi de iubire, El zise: "O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti". Din ceasul acela fiica ei s-a însănătoşit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei, fericită în împlinirea rugăciunii.

Aceasta a fost singura minune săvârşită de Isus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului şi Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate şi în acelaş timp să lase o pildă a lucrării Sale pline de har faţă de un neam dispreţuit, pentru folosul ucenicilor Săi, atunci când El urma să nu mai fie împreună cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra şi pentru alţii, nu numai pentru poporul lor.

Isus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fusese ascunsă timp de veacuri, şi anume, ca neamurile să fie împreună moştenitoare ale iudeii şi să ia parte "la aceeaşi făgăduinţă în Hristos, prin Evanghelie". Efes 3,6. Ucenicii erau greoi la învăţarea acestui adevăr, şi Învăţătorul divin le-a dat învăţătură peste învăţătură. Răsplătind credinţa sutaşului din Capernaum şi predicând Evanghelia locuitorilor din Sihar, El dăduse şi mai înainte dovadă că nu împărtăşeşte intoleranţa iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu, iar sutaşul făcuse bine lui Israel. Acum Isus a pus pe ucenici în legătură cu o păgână pe care o socoteau ca neavând vreun motiv, mai mult decât alţii din neamul ei, să aştepte un bine de la El. El voia să dea o pildă de felul cum trebuia să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El răspândise prea cu dărnicie darurile harului Său. El voia să le arete că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau naţiune.

Când a zis: "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel", El a arătat adevărul şi în lucrarea Sa pentru femeia canaanită El Îşi îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una din oile pierdute pe care Israel ar fi trebuit să le salveze. Tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei, o făcea Hristos.

Faptul acesta a deschis mintea ucenicilor mai bine pentru lucrarea ce stătea în faţa lor între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afară de Iudeea. Au văzut fiinţe apăsate de întristări necunoscute celor mai favorizaţi. Între aceia pe care fuseseră învăţaţi să îi dispreţuiască erau oameni care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care fusese dată iudeilor cu atâta îmbelşugare.

Mai târziu când iudeii s-au îndepărtat şi mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Isus este Mântuitorul lumii, şi când zidul de despărţire între iudei şi neamuri fusese sfărâmat prin moartea lui Hristos, învăţătura aceasta, împreună cu altele asemănătoare care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naţionalitate, a avut o puternică influenţă asupra trimişilor lui Hristos pentru a-i îndruma în lucrarea lor.

Vizita Mântuitorului în Fenicia şi minunea săvârşită acolo aveau un rost mult mai mare. Lucrarea n-a fost săvârşită numai pentru femeia nenorocită şi nici numai pentru ucenicii Săi şi aceea care primeau lucrarea lor, ci şi pentru ca "voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţă în Numele Lui". Ioan 20,31. Aceleaşi puterii care despărţeau pe oameni de Hristos acum peste o mie opt sute de ani sunt la lucru şi azi. Spiritul care a ridicat zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri este mereu activ. Mândria şi prejudecata au înălţat puternice ziduri de despărţire între diferite clase de oameni. Hristos şi misiunea Sa au fost înfăţişate greşit şi mulţimi întregi de oameni simt că sunt despărţiţi cu totul de lucrarea Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărţiţi de Hristos. Nu există bariere pe care omul sau Satana să le poată ridica şi pe care credinţa să nu le depăşească.

În credinţă femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor care fusese ridicate între iudei şi neamuri. Fără a ţine seama de descurajare sau de aparenţele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel doreşte Hristos să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice fiinţă. Nimic altceva decât propria sa alegere poate face pe orice om să devină părtaş la făgăduinţa lui Hristos prin Evanghelie.

Dumnezeu urăşte ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să ştie nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui viaţă tuturor oamenilor are aceeaşi valoare. El "a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr-unul singur să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi". Fără deosebire de vârstă, rang, naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El şi să trăiască. " Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine, deoarece nu este deosebire". "Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod". "Bogatul şi săracul se întâlnesc: Domnul i-a făcut şi pe unul şi pe altul". "Toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-l cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit". Fapte 17,26,27; Gal. 3,28; Prov. 22,2; Rom. 10,11-13.