Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA

 

Ioan Botezătorul predica şi boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul acesta Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere fusese dărâmată cetatea Ierihon de oştile cereşti. Amintirea acestor evenimente era acum împrospătată şi dădea o atracţie deosebită soliei lui Ioan. Oare Acela care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni, nu Îşi va arăta din nou puterea pentru liberarea lui Israel ? Gânduri de acestea frământau inima oamenilor care zilnic se grămădeau pe malurile Iordanului.

Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra naţiunii încât a atras atenţia autorităţilor religioase. Primejdia revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi bănuitori orice adunare mai mare, şi de aceea orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a poporului deştepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea sinedriului şi nu ceruse autorizaţia acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El mustrase pe toţi la fel, pe conducători şi pe conduşi, pe farisei şi pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plin de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a creşte fără încetare. Cu toate că nu avuse nici o legătură cu el, sinedriul socotea că Ioan, fiind un învăţător public, se găsea sub jurisdicţia sa. Acest consiliul era format din membri aleşi din preoţime şi din conducătorii şi învăţătorii neamului. De obicei preşedintele era marele preot. Toţi membrii trebuiau să fie persoane înaintate în vârstă deşi nu prea bătrâni, oameni învăţaţi, cunoscători nu numai în ale credinţei şi istoriei iudeilor, dar şi în ale ştiinţei în general. Ei trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriţi şi să aibă copii, oameni deci mai bine înzestraţi ca alţii în a pricepe viaţa omenească. Locul lor de întâlnire era într-o sală din cuprinsul templului din Ierusalim. În zilele de independenţă a iudeilor, sinedriul era instanţa supremă a neamului, având atât autoritate pământească cât şi eclesiastică. Cu toate că acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influenţă puternică atât în cele civile cât şi în cele religioase. Sinedriul nu mai putea să întârzie cu cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă îşi mai aminteau descoperirea dată lui Zaharia în templu şi profeţia tatălui care arătase pe copilul lui ca înainte-vestitor a lui Mesia. În urma tulburărilor şi a schimbărilor din cei treizeci de ani trecuţi, lucrurile acesta se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în minte, prin mişcarea adusă de lucrarea lui Ioan.

De multă vreme nu mai fusese profet în Israel; De multă vreme nu se mai văzuse o reformaţiune ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou şi uimitor. Mulţi conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările şi mustrările lui Ioan, ca nu cumva să fie siliţi să dezvăluie tainele propriei lor vieţi. Cu toate acestea predica lui era o proclamare deschisă a lui Mesia. Se ştia bine că cele şaptezeci de săptămâni din profeţia lui Daniel, în care se cuprindea şi venirea lui Mesia, aproape se sfârşiseră, şi toţi aşteptau cu nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie naţională. Atât de mare era entuziasmul poporului, încât sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să lepede lucrarea lui Ioan. Puterea lor asupra poporului începuse să scadă. Menţinerea poziţiei lor devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluţie, au trimis la Iordan o delegaţie de preoţi şi de leviţi, ca să se înţeleagă cu noul învăţător. O mare mulţime de oameni era adunată şi asculta cuvintele lui când au sosit trimişii. Cu un aer de stăpânitor, anume plănuit ca să impresioneze pe oameni şi să facă pe profet să ţină seama de ei, rabinii îngâmfaţi se apropiau. Plină de respect şi chiar de teamă, mulţimea le-a făcut loc să treacă. Aceşti bărbaţi însemnaţi, îmbrăcaţi în haine bogate, plini de îngâmfare pentru rangul şi puterea lor, s-au oprit în faţa profetului din pustie. "Cine eşti tu?" au întrebat ei.

Ştiind ce aveau ei în gând, Ioan răspunse: "Nu sunt eu Hristosul" "Dar cine eşti? Eşti Ilie ?" "Nu sunt!" "Eşti proorocul?" "Nu" "Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis.

Ce zici tu despre tine însuţi?

"Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Neteziţi calea Domnului, cum a zis proorocul Isaia".

Pasajul amintit de Ioan este din frumoasa profeţie a lui Isaia: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită...Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele. Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea". Is. 40,1-5. Pe vremuri, când un împărat călătorea printr-o parte mai puţin umblată din împărăţia lui, o ceată de oameni mergea înaintea trăsurii şi ei îndreptau ridicăturile şi astupau gropile, pentru ca împăratul să poată călători în siguranţă şi fără nici o piedică. Acest obicei este folosit de profet pentru a ilustra lucrarea Evangheliei. "Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate". Când Duhul lui Dumnezeu, cu minunata lui putere de redeşteptare, atinge sufletul, el face ca mândria omenească să se plece. Plăcerea, poziţia şi puterea omenească sunt socotite ca fără valoare. "Izvodirile minţii, şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoaşterii de Dumnezeu", sunt răsturnate şi orice gând este făcut "rob ascultării de Hristos". Cor. 10,5. Atunci umilinţa şi iubirea gata de sacrificiu, care sunt aşa de puţin apreciate de oameni, sunt puse mai presus de toate celelalte lucruri. Acesta este lucrarea Evangheliei din care face parte şi solia lui Ioan. Rabinii au întrebat mai departe: "Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?" Cuvântul "proorocul" se referea la Moise. Iudeii ajunseseră la părerea că Moise trebuia să învieze din morţi şi să fie înălţat la cer. Ei nu ştiau că el înviase mai de mult. Când Ioan Botezătorul îşi începuse lucrarea, mulţi au crezut că el poate să fie Moise care a înviat din morţi, deoarece părea să cunoască în amănunţime profeţiile şi istoria lui Israel. Se mai credea şi că înainte de venirea lui Mesia se va arăta Ilie. Ioan s-a referit la această aşteptare pe care a respins-o. Dar cuvintele lui aveau un înţeles mai adânc. Mai târziu Isus a spus cu privire la Ioan: "Dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină" Matei 11,4. Ioan a venit în sprijinul şi puterea lui Ilie ca să facă o lucrare precum a făcut-o şi Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei; dar ei n-au primit solia lui. Pentru ei el nu era Ilie. El nu putea să împlinească pentru ei lucrarea pentru care venise. Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Isus; dar semnul care se dăduse atunci fusese observat numai de câţiva. În timpul celor câteva luni de mai înainte, mulţi nu ascultaseră de chemarea lui Ioan la pocăinţă. În urma acestui lucru inima lor se împietrise şi mintea lor se întunecase. Când Cerul a mărturisit pentru Isus la botezul Lui, ei n-au înţeles nimic. Ochii care niciodată nu se îndreptaseră în credinţa către Cel Nevăzut n-au văzut descoperirea slavei lui Dumnezeu; urechile care niciodată nu ascultaseră de glasul Lui nu au auzit cuvintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori Hristos şi îngerii buni se descoperă cu prezenţa lor în adunările oamenilor şi cu toate acestea mulţi nu ştiu acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Dar unora li se descoperă prezenţa Mântuitorului. Pace şi bucurie străbate în inima lor. Ei sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.

Delegaţii din Ierusalim întrebaseră pe Ioan: "De ce botezi?" Şi acum aşteptau răspunsul. Deodată, când privirea lui se îndreaptă asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa i-a fost luminată şi întreaga lui făptură a fost zguduită de o emoţie profundă. Întinzând mâna, el strigă: "Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, şi este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor". Ioan 1,26.27. Cuvintele erau clare şi hotărâte, aşa că puteau fi duse ca răspuns sinedriului. Ele nu se puteau aplica decât la Cel de atâta vreme făgăduit. Mesia era în mijlocul lor. Plini de uimire, preoţii şi mai marii începură să privească împrejurul lor cu speranţa că vor descoperii pe Acela despre care vorbise Ioan. Dar nu L-au putut deosebi din mulţime.

Când, la botez Ioan a numit pe Isus "Mielul lui Dumnezeu", o nouă lumină venise asupra lucrării lui Mesia. Gândul profetului s-a îndreptat spre cuvintele lui Isaia: "Ca un miel pe care-l duci la măcelărie". Is. 53,7. În săptămânile următoare, Ioan a cercetat cu un nou interes profeţiile şi învăţăturile privitoare la serviciul jertfelor. El n-a deosebit cu claritate cele două faze ale lucrării lui Hristos - de jertfă care suferă şi de împărat care biruieşte - dar a văzut că venirea Lui are o mai mare însemnătate decât aceia pe care o înţelegeau preoţii şi poporul. Când a văzut pe Isus în mulţime, la întoarcerea Lui din pustie, el aştepta plin de încredere ca El să facă un semn care să dovedească adevărate lui origine. Era nerăbdător să audă o declaraţie din partea Mântuitorului cu privire la misiunea Sa; dar nu s-a rostit nici un cuvânt, nu s-a dat nici un semn. Isus n-a răspuns la cuvintele prin care Ioan Botezătorul îl făcea cunoscut, ci S-a amestecat printre ucenicii lui Ioan şi n-a dat nici un semn vizibil al deosebitei lui lucrări şi n-a luat nici o măsură ca să se facă cunoscut. A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind. Învăluit de lumina slavei lui Dumnezeu, profetul a întins mâna declarând: "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om care este înaintea mea... Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie cunoscut lui Israel... Am văzut Duhul pogorându-Se din cer în chip de porumbel, şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: 'Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce boteză cu Duhul Sfânt'. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu". Ioan 1,29-34.

Acesta era Hristosul? Plini de teamă şi uimire, oamenii priveau la Acela care fusese declarat ca Fiu a lui Dumnzeu. Ei fusese adânc mişcaţi de cuvintele lui Ioan. El le vorbise în numele lui Dumnezeu. Ei îl ascultaseră zi după zi când le mustra păcatele şi în fiecare zi se întărea în ei convingerea că el era trimis de cer. Dar cine era Acest: "mai mare" ca Ioan Botezătorul? În îmbrăcămintea şi în purtarea Lui nu se vedea nimic după care cineva să-L socotească un om de rang mare. După înfăţişare era un om simplu îmbrăcat ca şi ei în haine umile de om sărac.

În mulţime se găseau câţiva care la botezul lui Hristos văzuseră slava lui Dumnezeu şi auziseră glasul Lui, Îi văzuseră chipul transformat de lumina cerească; acum palid, consumat şi slăbit, a fost recunoscut doar de profetul Ioan. Dar pe Când oamenii priveau la El, au văzut faţa Lui plină de dumnezeiască milă amestecată cu o putere de care era conştient. Orice privire a ochilor, orice trăsătură a feţei, avea pecetea umilinţei şi expresia unei figuri de nedescris. El părea să fie înconjurat de o atmosferă a influenţei spirituale. Cu toate că gesturile Lui erau liniştite şi nepreţioase, El impresiona pe oameni cu simţământul unei puteri ascunse dar care nu putea să fie cu totul acoperită. Aceasta să fie Cel aşteptat de Israel atâta vreme?

Isus a venit în umilinţă şi sărăcie ca să ne poată fi atât model cât şi Mântuitor. Dacă S-ar fi arătat în strălucire împărătească, cum ne-ar fi putut învăţa umilinţa? Cum ar fi putu prezenta adevăruri atât de tăioase ca acelea din predica de pe munte ? Unde ar mai fi fost nădejdea celor umili în viaţă, dacă Isus venea să locuiască între oameni ca împărat?

Cu toate acestea, mulţimii i se părea că nu e cu putinţă ca Acela pe care-L arăta Ioan să fie îndeplinitorul visurilor lor înalte. De aceea mulţi au fost dezamăgiţi şi foarte încurcaţi.

Cuvintele pe care preoţii şi rabinii ar fi vrut aşa de mult să le audă, că Isus va aşeza iarăşi împărăţia lui Israel, n-au fost rostite. Un asemenea împărat căutaseră şi aşteptaseră ei, un asemenea împărat ar fi fost primit cu braţele deschise; dar pe un om care voia să aşeze în inima lor o împărăţie a păcii şi a dreptăţii nu voiau să-L primească.

A doua zi Când aproape de el se aflau doi ucenici, Ioan din nou a văzut pe Isus în mijlocul oamenilor. Din nou s-a luminat faţa lui Ioan de slava Celui Nevăzut, când a strigat: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Cuvintele au mişcat inima ucenicilor. Ei nu le înţelegeau deplin. Ce însemna numele pe care I-l dăduse Ioan, "Mielul lui Dumnezeu ", Ioan nu lămurise. Lăsând pe Ioan ei s-au dus să caute pe Isus. Unul din aceştia doi era Andrei, fratele lui Simon. Celălalt era Ioan evanghelistul. Aceştia au fost cei dintâi ucenici a lui Hristos. Mânaţi de o putere căreia nu se puteau împotrivi, ei au mers după Isus - nerăbdători de a vorbi cu El şi cu toate acestea îngroziţi şi tăcuţi, pierduţi în grozava întrebare: Acesta e Mesia? Isus ştia că ucenicii merg după El. Ei erau primele roade ale lucrării Sale. Şi în inima dumnezeiescului Învăţător era bucurie când aceste fiinţe au răspuns harului Său. Cu toate acestea, întorcându-Se, El a întrebat numai atât: "Ce căutaţi?" El vroia să le dea prilejul să se întoarcă, sau să-şi spună dorinţa. De un singur lucru îşi dădeau ei seama. O singură persoană umplea gândurile lor. Ei au strigat: "Rabi, unde locuieşti?" În cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea drumului ei nu puteau să primească ceea ce doreau. Doreau să fie singuri cu Isus, să stea la picioarele Lui şi să asculte cuvintele Lui.

"Veniţi să vedeţi, le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia, şi în ziua aceia au rămas cu El." Dacă Ioan şi Andrei ar fi avut un spirit necredincios ca preoţii şi rabinii, n-ar fi ajuns să înveţe la picioarele lui Isus. Ei ar fi venit la El cu critici, care să-I judece cuvintele. În felul acesta mulţi oameni închid poarta în faţa celor mai preţioase ocazii. Dar aceşti primi ucenici n-au procedat aşa. Ei au răspuns chemării Duhului Sfânt prin predica lui Ioan Botezătorul. Acum au recunoscut glasul Învăţătorului ceresc. Pentru ei cuvintele lui Isus erau pline de viaţă, de adevăr şi de frumuseţe. Lumina dumnezeiască se revărsa asupra învăţăturii din Vechiul Testament. Adevărurile cele atât de cuprinzătoare le apăreau într-o nouă lumină.

Numai căinţa, credinţa şi iubirea ajută unui suflet să poată primi înţelepciune din cer. Credinţa care lucrează prin iubire este cheia cunoştinţei şi oricine iubeşte "cunoaşte pe Dumnezeu". 1 Ioan 4,7.

Ioan ucenicul era un om plin de râvnă, plin de o adâncă iubire, înflăcărat şi totuşi contemplativ. El începuse să priceapă slava lui Hristos - nu strălucirea şi puterea lumească pe care fusese învăţat să le aştepte, ci "o slavă întocmai ca slava singurului născut în Tatăl", "plin de har şi adevăr". Ioan 1,14. El era absorbit de contemplarea acestei teme minunate. Andrei a căutat să dea şi altora din bucuria inimii sale. Căutând pe fratele său Simion, i-a strigat: "Noi am găsit pe Mesia". Simon n-a aşteptat să i se mai spună o dată. Auzise şi el predica lui Ioan Botezătorul şi s-a grăbit să meargă la Mântuitorul. Ochii lui Isus Hristos s-au oprit asupra lui, citindu-i caracterul şi viaţa. Firea lui impulsivă, inima lui iubitoare şi înţelegătoare, ambiţia lui şi încredere in sine, istoria căderii lui, pocăinţa, activitatea şi moartea lui de martir, toate acestea le-a citit Mântuitorul şi i-a zis: "Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei chema Chifa ( care tălmăcit însemnează piatră)". A doua zi Isus a vrut să Se ducă in Galilea şi a întâlnit pe Filip şi i-a zis: "Vino după Mine". Filip a ascultat porunca şi îndată a devenit lucrător pentru Hristos. Filip a chemat pe Natanael. Acesta din urmă se aflase şi el în mulţime când Ioan Botezătorul arătase către Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Când Natanael a privit la Isus, a fost dezamăgit. Se putea ca omul acesta, care purta semnele sărăciei şi a muncii să fie Mesia? Cu toate acestea Natanael nu se putea hotărî să se lepede de Isus, deoarece cuvintele lui Ioan îi pătrunseră inima. În timpul Când Filip îl căuta, Natanael era retras într-o livadă liniştită, pentru a medita la cele spuse de Ioan şi la cele scrise de profeţi cu privire la Mesia. El s-a rugat ca, dacă persoana arătată de Ioan era Liberatorul, să i se facă lucrul acesta cunoscut, şi Duhul Sfânt a venit asupra lui dându-i asigurarea că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său ridicându-i un Mântuitor. Filip ştia că prietenul lui cercetează profeţiile şi, în timp ce Natanael se ruga sub un smochin, Filip a descoperit ascunzişul lui. În locul acesta liniştit, adăpostit de frunziş, se rugaseră ei de multe ori împreună. Cuvintele: "Noi am găsit pe Acele despre care a scris Moise în Lege şi despre care au vorbit proorocii", au apărut lui Natanael ca un răspuns direct la rugăciunea lui. Dar Filip avea încă o credinţă şovăielnică. El a adăugat plin de îndoială: "Isus din Nazaret, fiul lui Iosif". Din nou s-au ridicat prejudecăţi în inima lui Natanael. El a strigat: "poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Filip n-a intrat în dispută. El i-a zis: "Vino şi vezi". Isus a văzut pe Natanael venind şi a zis despre el: "Iată cu adevărat un israelit, în care nu este vicleşug". Surprins, Natanael a exclamat: "De unde mă cunoşti?"'....Drept răspuns, Isus i-a zis: "Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub Smochin".

Era destul. Spiritul dumnezeiesc care venise asupra lui Natanael ca urmare a rugăciunii lui sub smochin îi vorbea acum prin cuvintele lui Isus. Cu toate că se îndoia şi avea mai multe prejudecăţi, Natanael a venit la Hristos cu o singură dorinţă după adevăr, şi iată dorinţa lui s-a împlinit. Credinţa lui a trecut dincolo de aceea a omului care-l adusese la Isus. El a răspuns şi a zis: "Rabi, tu eşti fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Împăratul lui Israel". Dacă Natanael s-ar fi încrezut în rabini, ca ei să-l conducă, n-ar fi găsit niciodată pe Isus. El a devenit ucenic numai prin faptul că a căutat să vadă şi să judece singur. La fel este şi cazul multora de astăzi, care din cauza prejudecăţilor stau de o parte. Cât de deosebită ar fi urmarea dacă ar veni şi ar vedea. Cât timp îşi pune încrederea în priceperea oamenilor, nici unul dintre ei nu va ajunge la o cunoaştere mântuitoare cu privire la adevăr. Ca şi Natanael, avem nevoie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi înşine, şi să ne rugăm pentru iluminarea Duhului Sfânt. Acela care a văzut pe Natanael sub smochin, ne va vedea şi pe noi în locul tainic al rugăciunii. Îngerii porniţi din lumea de lumină sunt aproape de aceia care, plini de umilinţă, caută călăuzirea divină. Prin chemarea lui Ioan, a lui Andrei şi a lui Simon, a lui Filip şi a lui Natanael, a început întemeierea bisericii creştine. Ioan a îndrumat la Hristos pe doi din ucenicii Săi. Apoi unul dintre aceştia, Andrei, a găsit pe fratele lui şi l-a chemat la Mântuitorul. După aceea a fost chemat Filip, şi acesta s-a dus să caute pe Natanael. Exemplele acestea trebuiau să ne arete ce importanţă au eforturile personale de a face un apel direct la rudele noastre, la prietenii şi vecinii noştri. Sunt oameni care toată viaţa, zic ei, au cunoscut pe Hristos, şi cu toate acestea n-au făcut niciodată vreun efort personal să aducă un singur om la Mântuitorul. Ei lasă toată lucrarea pe seama slujitorilor Evangheliei. Se poate ca aceştia să fie bine înzestraţi, dar nu pot face lucrul pe care Dumnezeu l-a dat în seama membrilor bisericii.

Sunt mulţi oameni care au nevoie de lucrarea unor inimi iubitoare de creştini. Mulţi oameni s-au ruinat, şi totuşi ar fi putut fi salvaţi dacă vecinii lor, bărbaţi şi femei obişnuite, ar fi făcut un efort personal pentru ei. Mulţi aşteaptă ca cineva să li se adreseze direct. Chiar în familie, între vecini, în oraşul unde trăim, este de lucru pentru noi ca misionari ai lui Hristos. Dacă suntem creştini, lucrul acesta va fi plăcerea noastră. Un om nu este cu adevărat convertit câtă vreme în inima lui nu s-a născut dorinţa de a face cunoscut şi altora ce prieten bun a găsit el în Isus. Adevărul care mântuie şi sfinţeşte nu poate fi ascuns în inimă. Toţi cei consacraţi lui Dumnezeu vor fi canale de lumină. Dumnezeu face din ei mijloacele Sale prin care să dea şi altora din bogăţiile harului Său. Făgăduinţa Lui este: "Le voi face pe ele şi împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare. Le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată". Ezech. 34,26. Filip a spus lui Natanael: "Vino si vezi". El nu i-a cerut să primească mărturia altuia, ci să caute personal să vadă pe Hristos. Acum, Când Isus S-a înălţat la cer, ucenicii sunt reprezentanţii Lui între oameni şi una dintre căile cele mai eficiente de a câştiga pe oameni pentru El este exemplificarea caracterului Său în viaţa noastră zilnică. Influenţa noastră asupra altora depinde nu atât de mult de ceea ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot să combată şi să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi şi apelurile noastre, dar o viaţă plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O viaţă în care faptele se potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilinţa lui Hristos, este o putere în lumea aceasta. Învăţătura lui Hristos era exprimarea unei convingeri trăite în viaţă şi cei care învaţă de la El vor deveni învăţători după modelul dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu, vorbit de cel care a fost sfinţit prin el are o putere dătătoare de viaţă care-l face atrăgător pentru ascultători şi-i convinge că aceasta e o realitate vie. Când cineva a primit adevărul din iubire, va da pe faţă aceasta prin puterea de convingere a comportamentului său şi prin tonul cu care vorbeşte. El face cunoscut ceea ce el însuşi a auzit, a văzut şi a pipăit cu privire la Cuvântul vieţii, ca alţii să aibă părtăşie cu el prin cunoaşterea lui Hristos. Cuvântul mărturii lui, pornite de pe buze atinse de cărbune aprins de pe altar, sunt adevăr pentru o inimă primitoare şi lucrează sfinţirea asupra caracterului. Omul care caută să lumineze pe altul va fi el însuşi binecuvântat. Va fi o ploaie binecuvântată pentru toţi. "Cel ce adapă pe alţii, va fi el însuşi adăpat". Prov. 11,25. Dumnezeu putea să ducă la îndeplinire lucrarea de salvare a păcătoşilor şi fără ajutorul nostru, dar, putea ca noi să ne formăm un caracter ca a lui Hristos, trebuie să ne împărtăşim de lucrarea Lui. Pentru ca să putem intra în bucuria Lui - bucuria de a vedea fiinţe răscumpărate prin jertfa Lui - trebuie să luăm parte la eforturile Lui pentru răscumpărarea lor.

Cele dintâi cuvinte ale lui Natanael prin care îşi exprimă credinţa au ajuns la urechile lui Isus ca o muzică plăcută. El i-a răspuns şi i-a zis: "Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari de cât acestea vei vedea". Mântuitorul privea plin de bucurie în viitor la lucrarea de a vesti Evanghelia, celor umili, de a alina inima zdrobită şi de a vesti libertatea celor legaţi de Satana. Gândind la binecuvântările scumpe aduse de El pentru oameni, Isus a adăugat: "Adevărat, adevărat vă spun, că de acum încolo veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului". De fapt, prin aceste cuvinte, Hristos spunea: Pe ţărmurile Iordanului cerul s-a deschis şi Duhul S-a pogorât asupra-Mi ca un porumbel. Scena aceasta n-a fost decât un semn că eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă veţi crede lucrul acesta, credinţa voastră va fi mai vie. Veţi vedea că cerurile sunt deschise şi că nu se vor mai închide niciodată. Eu le-am deschis pentru voi. Îngerii lui Dumnezeu se înalţă ducând rugăciunile celor întristaţi şi împovoraţi la Tatăl de sus şi se coboară cu binecuvântare şi nădejde, curaj, ajutor şi viaţă pentru binele oamenilor.

Îngerii lui Dumnezeu merg neîncetat de la pământ la cer şi de la cer la pământ. Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu prin mijlocirea îngerilor, şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu ale fiilor şi fiicelor lui Adam căzute, în timp ce prin dumnezeirea Lui El îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Şi în felul acesta Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii.