Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI

 

Revenind de la Gherghesa pe ţărmul apusean al apei, Isus a găsit acolo adunată o mare mulţime care L-a primit şi L-a salutat cu bucurie. El a rămas pe ţărm câtva timp învăţând şi vindecând, şi apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei pentru a Se întâlni cu vameşii la masă. Aici L-a găsit Iair, mai marele sinagogii.

Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Isus şi s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: "Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască".

Îndată Isus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi ucenicii văzuseră atât de multe fapte de milă, au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat; au întovărăşit totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei plină de curiozitate şi de nerăbdare. Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Isus şi însoţitorii Lui înaintau încet, deoarece mulţimea îi înconjura din toate părţile. Tatăl nerăbdător nu putea să mai suporte întârzierea; dar Isus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici şi colo să uşureze suferinţele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată.

În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulţime, aducând lui Iair vestea că fiica lui a murit şi că nu mai era de folos să-L supere pe Învăţătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Isus. "Nu te teme", a zis El, "crede numai, şi va fi tămăduită".

Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiţi şi cântăreţii din fluier sosiseră mai înainte şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezenţa mulţimii şi frământarea ei au mişcat inima lui Isus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând: "Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme". Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în braţele morţii şi au început să-şi bată joc de El. După ce a cerut ca toţi să iasă din casă, Isus a luat cu El pe tatăl şi mama fetiţei şi pe cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, şi împreună au mers în camera mortuară.

Isus S-a apropiat de pat şi luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele "Fetiţo, scoală-te, îţi zic !" Deodată, un fior străbătu corpul care zăcea inert. Pulsul vieţii a bătut iarăşi. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetiţa a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, şi părinţii au îmbrăţişat-o şi au plâns de bucurie.

În drum spre casa fruntaşului, Isus întâlnise în mulţime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viaţa ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toţi banii pe doctori şi leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranţele ei s-au redeşteptat, când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că dacă s-ar fi putut măcar atinge de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune şi suferinţă, ea a mers la marginea apei unde învăţa Isus şi a încercat să se strecoare prin mulţime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-Şi drum prin mulţime, Isus ajunse aproape de locul unde se afla ea.

Ocazia de aur venise. Se afla în prezenţa Marelui Medic. Dar în emoţia ei n-a fost în stare să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească doar o clipă faţa. De teamă să nu piardă singura ei ocazie de vindecare, s-a înghesuit, zicând în sine: "Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui". În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I atingă doar marginea veşmântului. Dar în clipa aceea a ştiut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi deodată durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătăţii depline.

Cu inima plină de recunoştinţă a încercat apoi să se retragă din mulţime; dar deodată Isus S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulţimii: "Cine s-a atins de Mine?". Oamenii au rămas miraţi de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părţile şi împins într-o parte şi alta, aşa că întrebarea părea ciudată.

Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: "Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: "Cine s-a atins de Mine?". Isus a răspuns: "S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere". Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să vorbească femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi până la sfârşitul timpului.

Privind spre femeie, Isus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştinţă, a povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Isus a zis cu blândeţe: "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace". El n-a dat ocazie superstiţiei, ca să creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină, s-a făcut vindecarea.

Mulţimea mirată care se îmbulzea aproape de Isus n-a simţit nici un fel de putere venind de la El. Dar când femeia suferindă a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, a simţit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în cele spirituale. Dacă vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credinţă vie, nu ajungi la nimic. O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa, nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele lui. Mulţi consideră credinţa o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Adevărata credinţă este viaţa. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigoarei, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.

După vindecarea femeii, Isus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. "Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu." Is. 43,12.

Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care cerul l-a ales pentru a descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime; dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei noastre experienţe. Noi suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor.

Când cei zece leproşi au venit la Isus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se arate preotului. Pe drum au fost curăţiţi, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalţi au mers în drumul lor, uitând pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câţi oameni fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El împarte fără încetare din bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere "de ciuma care umblă în întuneric" şi "de molima care bântuie ziua amiaza mare" (Ps. 91,6), dar inimile nu le sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei îşi închid inima faţă de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei.

Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta credinţa este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Este mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa şi experienţa altora. Sufletul care răspunde la harul lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede. Lumina lui va răsări din întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem dar aminte de iubirea duioasă a Domnului şi de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Şi când revedem felul Lui de purtare, în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoştinţă: "Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvitor, şi voi chema numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului, în faţa întregului Său popor" Ps. 116,12-14.