Cap.54-SAMARITEANUL MILOS

 

În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.

În timp ce Hristos îi învăţa pe oameni, "un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi a zis: 'Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? " Cu atenţia încordată, mulţimea adunată aştepta răspunsul. Preoţii şi rabinii crezuseră că vor prinde în cursă pe Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar de la cel care-l întrebase: ''Ce este scris în Lege? a zis El; ''Cum citeşti în ea?'' Iudeii încă Îl mai acuzau pe Isus că nu apreciază legea dată pe Sinai, dar El a legat problema mântuirii de păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Învăţătorul legii a zis: ''Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi''. Isus a zis: "Bine ai răspuns, fă aşa şi vei avea viaţă veşnică".

Învăţătorul de lege nu era mulţumit de poziţia pe care o adoptaseră fariseii şi nici de faptele lor. El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaşte adevăratul lor înţeles. Se interesase foarte mult de această problemă şi întrebase cu sinceritate: "Ce să fac?". Ce să fac? În răspunsul său cu privire la cererile legii, el trecuse cu vederea mulţimea preceptelor privitoare la ceremonii şi ritualuri. El nu susţinea că acestea au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau legate legea şi proorocii. Răspunsul acesta, lăudat de Hristos, îl aşează pe Mântuitorul pe un teren favorabil faţă de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un învăţător al legii.

"Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică", a zis Isus. El prezentase legea ca pe un tot divin şi în această învăţătură arătase că nu este cu putinţă să ţii un precept şi să calci un altul, deoarece acelaşi principiu le călăuzeşte pe toate. Viitorul omului este determinat de ascultarea lui faţă de toată legea. Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea nepărtinitoare faţă de om sunt principiile care trebuie să ne conducă viaţa.

Cărturarul acesta şi-a dat seama că este un călcător al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru. El nu împlinise dreptatea legii pe care pretindea că o cunoaşte şi o înţelege. El nu dovedise iubire faţă de semenii săi. Se cerea pocăinţă, dar în loc să se pocăiască, el a încercat să se îndreptăţească. În loc să recunoască adevărul, a căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în felul acesta convingerea şi să se îndreptăţească în faţa oamenilor. Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuşi a pus o altă întrebare, zicând: " Şi cine este aproapele meu?" Printre iudei întrebarea asta pricinuia o nesfârşită ceartă. Ei n-aveau nici o îndoială cu privire la păgâni şi samariteni; aceştia erau străini şi vrăjmaşi. Dar unde trebuia să se facă deosebire în cadrul propriei lor naţiuni între diferitele clase ale societăţii? Pe cine trebuia să privească preotul, rabinul, mai marele, ca semen al său? Ei îşi petreceau toată viaţa într-un şir de ceremonii prin care căutau să se curăţească. Legătura cu gloata neştiutoare, spuneau ei, i-ar fi mânjit şi le-ar fi cerut eforturi obositoare pentru a se curăţi. Să privească oare şi pe cei " necuraţi'' ca semeni ai lor?

Isus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în faţa ascultătorilor săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea îmbelşugată iubire cerească ce a mişcat toate inimile şi a scos de la învăţătorul de lege o mărturisire a adevărului. Mijlocul prin care se îndepărtează întunericul este primirea luminii. Cea mai bună cale de a trata rătăcirea este prezentarea adevărului. Descoperirea iubirii lui Dumnezeu face să iasă la iveală diformitatea şi păcătoşenia inimii egoiste.

"Un om", a zis Isus, "se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum, un preot; şi când a văzut pe omul acesta a trecut înainte, pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela, şi când l-a văzut, a trecut înainte, pe alături'' . Luca 10,30-32. Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact aşa cum era prezentat. Preotul şi levitul, care trecuseră pe alături, se aflau printre ascultătorii lui Hristos.

Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei Iudeii. Drumul cobora printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era adesea scena multor violenţe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de preţ, fusese rănit, bătut şi lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să ştie ce se întâmplase, s-a oprit şi a privit la cel suferind. El ştia prea bine ce trebuia să facă, dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Şi-a zis însă că lucrul acela nu-l privea.

Amândoi oamenii aceia aveau ocupaţii sfinte şi pretindeau că sunt tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleşi în mod deosebit ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să fie "îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi" (Evr. 5,2), ca să-i poată face pe oameni să înţeleagă marea iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Lucrarea la care erau chemaţi se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe care El o descrisese astfel: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită; să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi". Luca 4,18.

Îngerii cerului văd nenorocirea familiei lui Dumnezeu de pe pământ şi sunt gata să colaboreze cu oamenii pentru a îndepărta suferinţa şi apăsarea. În providenţa Sa, Dumnezeu a adus pe preot şi pe levit pe această cale, unde suferea omul rănit, ca ei să vadă nevoia lui de milă şi de ajutor. Tot cerul aştepta să vadă dacă inima acestor oameni va fi mişcată de milă faţă de suferinţa omenească. Mântuitorul era Acela care îi condusese pe evrei în pustie; din stâlpul de nor şi de foc, El dăduse o învăţătură cu totul deosebită de aceea pe care o primeau oamenii acum de la preoţii şi învăţătorii lor. Măsurile pline de milă prevăzute de lege aveau în vedere până şi cele mai umile animale, care nu pot să exprime prin cuvinte nevoia şi suferinţa lor. În privinţa aceasta se dăduseră îndrumări fiilor lui Israel prin Moise: "Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău, căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, şi să-i ajuţi să ia povara de pe măgar". Ex. 23,4.5. Dar în omul rănit de tâlhari Isus prezenta cazul unui frate în suferinţă. Cu cât mai mult ar fi trebuit să le fie milă de el, decât de o vită de povară! Lor li se făcuse cunoscut prin Moise că Domnul, Dumnezeul lor, "Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat", face "dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe străin". Şi El a poruncit: "Să iubiţi de aceea pe străin; să-l iubiţi ca pe voi înşivă". Deut. 10,17-19; Lev. 19,34.

Iov spusese: "Străinul nu petrecea noaptea afară; ci mi-am deschis uşa ca să intre călătorul". Şi când cei doi îngeri preschimbaţi în oameni au venit la Sodoma, Lot s-a plecat cu faţa la pământ şi a zis: "Domnii mei, intraţi vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte". Iov 31,32; Gen. 19,2. Cu toate că aceste învăţături erau cunoscute preotului şi levitului, ei nu le-au pus în practică în viaţa lor. Educaţi în şcoala bigotismului naţional, ei deveniseră egoişti, mărginiţi şi exclusivişti. Când au privit la omul rănit, n-au ştiut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie samaritean şi de aceea au trecut pe alături.

În purtarea lor, aşa cum o descrisese Hristos, învăţătorul de lege n-a văzut nimic contrar celor pe care le ştia el cu privire la cerinţele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă scenă.

Un samaritean, fiind în călătorie, ajunse la locul unde era suferindul şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu, samariteanul ştia bine că dacă situaţia ar fi fost inversă, omul l-ar fi scuipat în faţă şi ar fi trecut dispreţuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la faptul că el însuşi putea să fie în primejdie dacă întârzia la locul acela. Îi era de ajuns că avea în faţă o fiinţă omenească aflată în nevoie şi suferinţă. Şi-a scos haina ca să-l acopere. Uleiul şi vinul luate pentru propria sa călătorie le-a folosit ca să aline suferinţa şi să întărească pe cel rănit. L-a aşezat apoi pe asinul lui şi a pornit încet, cu pas domol, aşa încât străinul să nu fie mişcat şi să sufere mai mult. L-a dus la un han şi a avut toată noaptea grijă de el, supraveghindu-l cu multă atenţie. Dimineaţa, întrucât străinul se mai întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai departe pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija hangiului, a plătit totul şi a mai lăsat şi o sumă de rezervă pentru străin; şi, nefiind mulţumit numai cu atât, a luat măsuri şi pentru alte nevoi, spunând gazdei: "Ai grijă de el şi orice vei mai cheltui, îţi voi da la întoarcere". Odată parabola încheiată, Isus Şi-a îndreptat privirea către învăţătorul de lege, cu o expresie care părea că-i citeşte sufletul, şi a zis: "Du-te, fă şi tu la fel".

În felul acesta s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: "Cine este aproapele meu?" Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credinţa noastră. Nu trebuie să facem nici o deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.

În parabola despre samariteanul milos, Isus a prezentat tabloul Său şi al misiunii Sale. Omul a fost înşelat, rănit, jefuit şi ruinat de Satana şi lăsat să piară, dar Mântuitorul a avut milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa, pentru a veni să ne mântuiască. El ne-a găsit când eram aproape de moarte şi S-a ocupat de cazul nostru. Ne-a vindecat rănile. Ne-a acoperit cu haina dreptăţii Sale. Ne-a descoperit un loc de scăpare şi a luat toate măsurile pentru noi, prin preţul plătit de El. A murit ca să ne răscumpere. Arătând către propriul Său exemplu, El zice către urmaşii Săi: "Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii". "Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii". Ioan 15,17; 13,34.

Întrebarea pusă de învăţătorul de lege lui Isus fusese: "Ce trebuie să fac?" Şi Isus, recunoscând că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om este împlinirea legii, a spus: "Fă aşa şi vei avea viaţă". Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune şi iubitoare, dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învăţătorul de lege: "Du-te şi fă şi tu la fel ". De la copiii lui Dumnezeu se aşteaptă să facă, nu numai să zică: "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus". 1 Ioan 2,6. Învăţătura aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Isus. Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute care trebuia să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi din cei care mărturisesc numele Lui au pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe faţă jertfire de sine pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde am fi, atunci oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.

Hristos a legat interesul Său de cel al oamenilor şi ne cere să devenim una cu El pentru salvarea omenirii. "Fără plată aţi primit, fără plată să daţi", zice El (Mat. 10,8). Păcatul este cel mai mare dintre toate relele şi datoria noastră e să avem milă şi să ajutăm pe păcătos. Sunt mulţi care greşesc şi care îşi simt ruşinea şi nebunia lor. Ei sunt flămânzi după cuvintele de încurajare. Ei privesc la greşelile şi rătăcirile lor până ajung aproape de disperare. Noi nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Dacă suntem creştini, nu trebuie să trecem pe alături, ţinându-ne cât mai departe tocmai de aceia care au mai multă nevoie de ajutorul nostru. Când vedem fiinţe omeneşti în suferinţă, fie din cauza bolilor, fie din cauza păcatului, să nu zicem niciodată: "Aceasta nu mă priveşte".

"Voi, care sunteţi duhovniceşti, să ridicaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii". Gal. 6,1. Prin credinţă şi rugăciune, puterea vrăjmaşului este dată înapoi. Spuneţi cuvintele de credinţă şi curaj, care vor fi ca un balsam vindecător pentru cel zdrobit şi rănit. Mulţi, foarte mulţi, au slăbit şi şi-au pierdut curajul în marea bătălie a vieţii; un cuvânt de amabilă îmbărbătare i-ar întări ca să biruiască. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind fără să căutăm să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiaţi de Dumnezeu.

Toate acestea sunt numai împlinirea principiului legii, principiu ilustrat prin parabola samariteanului milos şi dat pe faţă în viaţa lui Isus. Caracterul Său descoperă adevărata însemnătate a legii şi ne arată ce înseamnă a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi când copiii lui Dumnezeu dau pe faţă îndurare, bunătate şi iubire faţă de toţi oamenii, ei dovedesc caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că "Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul". Ps. 19,7. Şi oricine nu dă pe faţă această iubire calcă legea pe care pretinde că o onorează. Atitudinea faţă de fraţii noştri arată care este atitudinea noastră faţă de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea faţă de aproapele. "Dacă zice cineva:' Eu iubesc pe Dumnezeu ',şi urăşte pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?" Prea iubiţilor, "dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi". 1 Ioan 4,20.12.