Cap.76-IUDA

 

Istoria vieţii lui Iuda ne prezintă sfârşitul trist al unei vieţi care ar fi putut fi onorată de Dumnezeu. Dacă Iuda ar fi murit mai înainte de ultima călătorie la Ierusalim, atunci el ar fi fost privit ca un om vrednic de a ocupa un loc între cei doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă ar fi fost foarte mult simţită. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi existat dacă însuşirile caracterului său n-ar fi fost date pe faţă la încheierea istoriei vieţii sale. Dar caracterul său a fost descoperit lumii cu un scop. Şi anume, ca să fie o avertizare pentru toţi aceia care, asemeni lui, ar trăda misiunea sacră încredinţată lor.

Cu puţin timp înainte de Paşte, Iuda şi-a reînnoit legăturile pe care le avea cu preoţii, pentru a da pe Domnul Hristos în mâinile lor. S-a convenit atunci ca Mântuitorul să fie arestat în unul din locurile Sale de meditaţie şi rugăciune. De la ospăţul din casa lui Simon, Iuda avusese ocazia să reflecteze asupra faptelor pa care se legase să le aducă la îndeplinire, dar planul său nu s-a schimbat. Pentru treizeci de arginţi - preţul unui sclav - el a dat ruşinii şi morţii pe Domnul slavei.

Din fire, Iuda avea o puternică iubire de bani; dar el nu fusese totdeauna atât de corupt ca să poată face o faptă ca acesta. El nutrise spiritul cel rău al avariţiei până când acesta a devenit motivul dominant al vieţii sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai puternică decât iubirea lui pentru Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a predat lui Satana şi avea să fie târât adânc în păcat.

Iuda se alăturase ucenicilor atunci când mulţimile urmau pe Domnul Isus. Învăţătura Mântuitorului a mişcat inimile lor în timp ce ascultau uimiţi cuvintele rostite în sinagogă, la marginea mării ori pe munte. Iuda a văzut pe bolnavi, pe schilozi şi orbi venind în număr mare la Domnul Isus din oraşe şi sate. A văzut pe muribunzi aduşi la picioarele Sale. A fost martor al lucrărilor minunate ale Mântuitorului manifestate în vindecarea celor bolnavi, în eliberarea de demoni şi învierea din morţi. A simţit chiar în persoana sa dovada puterii Domnului Hristos. A recunoscut învăţăturile Domnului Hristos ca fiind superioare tuturor celor pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe Marele Învăţător şi dorea să fie cu El. Avea dorinţa să fie schimbat în caracterul şi în viaţa sa, nădăjduind să experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul n-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei doisprezece. I-a încredinţat lucrarea unui evanghelist. L-a dotat cu puterea de a vindeca pe bolnavi şi de a scoate afară demonii. Dar Iuda n-a ajuns acolo încât să se predea pe deplin Domnului Hristos. El n-a renunţat la ambiţiile lui lumeşti sau la iubirea de bani. În timp cea acceptat poziţia de slujitor al Domnului Hristos, el nu s-a supus puterii divine modelatoare. Considera că putea să aibă propria lui judecată şi propriile sale păreri, cultivând predispoziţia de a critica şi acuza.

Iuda era foarte mult apreciat de către ucenici şi avea o mare influenţă asupra lor. Chiar el avea o părere foarte bună despre sine şi privea pe fraţii săi ca fiind cu mult inferiori lui în judecată şi în iscusinţă. Ei nu-şi dau seama de ocaziile pe care le au, gândea el, şi nici nu profită de împrejurările ce li se oferă. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători limitaţi. Petru era impulsiv; el ar fi acţionat fără prea multă judecată. Ioan, care strângea adevărurile ce pornea de pe buzele lui Domnului Hristos, era considerat către Iuda ca fiind un om de afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a învăţat exactitatea în toate lucrurile, era foarte grijuliu atunci când era vorba de cinste, medita totdeauna la cuvintele Domnului Hristos şi era atât de absorbit de ele, cât, considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când era vorba să facă lucruri iscusite şi larg cuprinzătoare. În acest fel, Iuda a categorisit pe toţi ucenicii şi se felicita pentru faptul că biserica ar fi ajuns adesea în încurcături şi necazuri, dacă n-ar fi fost iscusinţa lui de administrator. Iuda se considera cel mai capabil, Neputând fi depăşit de nimeni. După părerea lui, el constituia o onoare pentru cauza bisericii şi totdeauna se prezenta astfel.

Însă Iuda era orb faţă de propriile slăbiciuni de caracter, iar Domnul Hristos l-a aşezat acolo unde avea să aibă ocazia să le vadă şi să le corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea datoria să se îngrijească de nevoile micului grup şi să acorde ajutorul necesar celor săraci. La Paşte, în camera de sus, când Domnul Isus i-a zis :"Ce ai să faci, fă repede" (Ioan 13,27), ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele necesare pentru nevoile praznicului sau să dea ceva celor săraci. Slujind altora, Iuda ar fi putut să-şi dezvolte un spirit neegoist. Dar în timp ce asculta zilnic învăţăturile Domnului Hristos şi era martor al vieţii sale neegoiste, Iuda s-a complăcut, s-a lăsat în voia dispoziţiilor sale pentru lăcomie. Sumele mici, care treceau prin mâinile lui, erau o continuă ispită. Deseori, când făceau un mic serviciu pentru Domnul Hristos sau folosea din timpul său pentru scopuri religioase, el se plătea din acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste pretexte serveau drept scuză pentru acţiunile sale; dar înaintea lui Dumnezeu era un hoţ.

Declaraţia mereu repetată a Domnului Hristos că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta a iritat pe Iuda. El făcuse un plan şi se aştepta ca Domnul Isus să lucreze după el. El plănuise ca Ioan Botezătorul să fie eliberat din închisoare. Dar, vai, Ioan a fost lăsat să fie decapitat. Iar Domnul Hristos, în loc să-şi revendice drepturile Sale şi să răzbune moartea lui Ioan, S-a retras cu ucenicii Săi într-un loc la ţară. Iuda dorea o atitudine mult mai agresivă. Considera că dacă Domnul Isus n-ar împiedica pe ucenici să-şi ducă la îndeplinire planurile lor, lucrarea ar fi mult mai plină de succes. El a reţinut vrăjmăşia crescândă a conducătorilor iudei şi a văzut faptul că cerinţa lor n-a fost ascultată atunci când au cerut un semn din ceruri din partea Domnului Hristos. Inima lui era deschisă necredinţei, iar vrăjmaşul adăuga gânduri de îndoială şi revoltă. De ce oare Domnul Isus Se ocupa atât de mult de ceea ce era aşa de descurajator? De ce oare povestea El încercări şi persecuţii pentru Sine şi pentru ucenicii Săi? Perspectiva de a avea un loc de frunte în noua împărăţie a făcut pe Iuda să sprijine cauza lui Isus. Oare să nu fie dezamăgit în speranţele lui? Iuda era convins că Domnul Isus nu era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli şi căuta să găsească vreo explicaţie a lucrărilor Sale minunate.

În ciuda învăţăturilor Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că Domnul Hristos va domni ca împărat în Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci mii, el a încercat să realizeze acest lucru. Atunci, Iuda a ajutat la împărţirea hranei mulţimii flămânde. El a avut ocazia să vadă binele ce-i stătea în putere să-l facă în favoarea altora. A simţit satisfacţia pe care o ai totdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat la aducerea bolnavilor şi suferinzilor din mulţime, la Hristos. A văzut câtă alinare, câtă bucurie şi câtă fericire veneau în inimile omeneşti prin puterea vindecătoare a Răscumpărătorului. El ar fi putut să înţeleagă metodele de lucru ale Domnului Hristos. Dar era orbit de propriile-i dorinţe egoiste. Iuda a fost primul care să folosească entuziasmul declanşat de minunea înmulţirii pâinilor. El a fost acela care a pus la cale planul de a lua cu forţa pe Domnul Isus şi a-L face împărat. Năzuinţele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost amară.

Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea vieţii a fost punctul de cotitură în istoria vieţii lui Iuda. El a auzit cuvintele :"Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă" Ioan 6,53.El a văzut că Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri lumeşti. El considera că poate vedea departe şi că a ajuns la înţelegerea faptului că Isus nu va avea onoruri şi nu va putea da urmaşilor Săi poziţii înalte. El s-a hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos încât să nu se mai poată desface. El va veghea. Şi a vegheat.

Din acel moment, el a început să exprime îndoieli, care puneau pe ucenici în încurcătură. Semăna controverse şi sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate de către cărturari şi farisei împotriva susţinerilor Domnului Hristos. Toate necazurile mici şi mari, supărările, greutăţile şi alte aparente piedici în cale înaintării Evangheliei erau interpretate de Iuda ca dovezi împotriva temeiniciei ei. El aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau ici o legătură cu adevărurile pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte, scoase din contextul lor, puneau pe ucenici în încurcătură şi făceau să crească descurajarea, care-i cuprindea adesea. Totuşi, toate acestea au fost făcute de Iuda într-un astfel de mod, încât să apară că era un om conştiincios. Şi în timp ce ucenicii căutau dovezi cere să confirme cuvintele Marelui Învăţător, Iuda îi conducea aproape imperceptibil pe un alt drum. Şi astfel, într-un mod foarte religios şi în aparenţă foarte înţelept, el prezenta problemele într-o lumină diferită de aceea în care le prezentase Domnul Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înţeles pe care El niciodată un-l dăduse. Sugestiile lui aţâţau totdeauna dorinţe ambiţioase după realizările pământeşti, îndepărtând astfel pe ucenici de la lucrurile importante cărora aceştia trebuiau să le acorde atenţia cuvenită. Neînţelegerile cu privire la cine să fie mai mare dintre ei erau în mare măsură generate de Iuda.

Când Domnul Isus a prezentat tânărului bogat condiţiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut acest lucru. El a considerat că se făcuse o greşeală. Dacă astfel de oameni, ca acest conducător, ar fi putut să fie uniţi cu credincioşii, atunci ei ar fi ajutat susţinând cauza lui Hristos. Dacă Iuda ar fi fost primit cel puţin ca sfătuitor, gândea el, atunci ar fi putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea neînsemnatei biserici. Principiile şi metodele sale ar fost diferite întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucrări el se considera mai înţelept decât Domnul Hristos.

În ceea ce Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi, era ceva cu care Iuda nu era de acord în inima sa. Sub influenţa sa, aluatul neascultării îşi făcea repede lucrarea. În toate acestea, ucenicii n-au văzut pe adevăratul vinovat; dar Domnul Isus a văzut a văzut că Satana transmitea lui Iuda atributele sale şi, în felul acesta, deschidea o cale prin care să poată influenţa şi pe ceilalţi ucenici. Cu un an înainte de trădarea Sa, Domnul Hristos spusese cu privire la aceasta :"Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac". Ioan 6.70.

Cu toate acestea, Iuda nu manifesta o opoziţie făţişă faţă de învăţăturile Mântuitorului şi nici nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe faţă o atitudine de murmurare până în momentul ospăţului din casa lui Simon. Când Maria a uns picioarele Mântuitorului, Iuda şi-a manifestat tendinţele sale spre lăcomie. Fiind mustrat de Domnul Hristos, spiritul său se revoltă. Mândria rănită şi dorinţa de răzbunare au rupt stăvilarele, şi lăcomia nutrită atât de mult a pus stăpânire pe el. Aceasta va fi experienţa tuturor acelora care persistă în a se juca cu păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă şi asupra cărora nu s-a câştigat biruinţa răspund ispitirii lui Satana, iar sufletul este robit, supus voiei lui.

Iuda, însă, nu era cu totul împietrit. Chiar după ce se angajase în două rânduri să vândă pe Mântuitorul, el a mai avut ocazii să se pocăiască. La cina de Paşte, Domnul Hristos a dovedit divinitatea Sa, dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El n-a trecut cu vederea pe Iuda atunci când a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al harului a rămas fără răspuns. Apoi, cazul lui Iuda a fost hotărât, şi picioarele pe care Domnul Hristos le-a spălat au plecat să aducă la îndeplinire lucrarea vânzătorului.

Iuda socotea că dacă Domnul Hristos trebuia să fie crucificat, atunci evenimentele acestea trebuia să aibă loc. Partea sa în a vinde pe Mântuitorul nu putea să schimbe rezultatul. Dar dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forţeze să Se elibereze. Orice s-ar întâmpla, Iuda avea să câştige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că ar face o afacere iscusită vânzând pe Domnul său.

Cu toate acestea, Iuda nu credea că Domnul Hristos va îngădui ca El să fie arestat. Vâzându-L, planul său era de a-I da o lecţie. El intenţiona să joace un rol care să-L facă pe Mântuitor mai atent de aici înainte şi să-l trateze cu respectul cuvenit. Iuda însă nu ştia că a dat morţii pe Domnul Hristos. De câte ori, când Mântuitorul învăţa în parabole, cărturarii şi fariseii fuseseră înfrânţi prin ilustraţiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri! Adesea, când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie şi luau pietre ca să arunce în El; dar mereu şi mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat din aşa de multe curse, cu siguranţă, gândea Iuda, că nu va îngădui ca să fie prins.

Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă, în adevăr, Domnul Hristos era Mesia, atunci poporul, pentru care El făcuse atât de mult, se va strânge în jurul Său şi-L va proclama împărat. Aceasta va face ca multe minţi, care până acum au fost nehotărâte, să se hotărască odată pentru totdeauna. Iuda avea să aibă meritul de a fi aşezat pe Împărat pe tronul lui David. Faptul acesta avea să-i asigure o poziţie de frunte în noua împărăţie, după Domnul Hristos.

Falsul ucenic îşi îndeplini partea în vinderea lui Isus. În grădină, când a spus conducătorilor mulţimii :"Pe cine-L voi săruta eu, acela este; să puneţi mâna pe El" (Matei 26,48), el era pe deplin convins că Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi dacă ei ar fi aruncat vina asupra lui, el putea să le spună :"Nu v-am spus să-L ţineţi bine ?" Iuda privi la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acţionând la cuvintele lui şi legându-l strâns. Plin de uimire, el văzu că Mântuitorul a îngăduit să fie legat şi dus. Plin de nerăbdare, el L-a urmat din grădină şi până la judecarea Lui în faţa conducătorilor iudei. În fiecare , moment, aştepta ca El să-Şi uimească vrăjmaşii, apărând înaintea lor ca Fiu al lui _Dumnezeu, făcând fără efect toate comploturile şi toată puterea lor. Cum însă ceas după ceas trecea, şi Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra Lui, o teamă teribilă veni asupra vânzătorului pentru faptul că a vândut pe Învăţătorul său, ca să fie dat morţii.

Cum judecata se apropia de sfârşit, Iuda n-a mai putut nicidecum îndura tortura conştiinţei sale vinovate. Deodată o voce răguşită s sunat în sala de judecată, făcând ca un fior de groază să pună stăpânire pe toate inimile :"Este nevinovat, cruţă-L, Caiafa !" Făptura înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-şi loc prin mulţimea înmărmurită. Faţa sa era palidă şi descompusă, şi stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea lui. Repezindu-se spre scaunul de judecată, el a aruncat pe jos, înaintea marelui preot, monezile de argint ce fuseseră preţul vânzării Domnului său. Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, îl imploră să elibereze pe Isus, declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa îl îndepărtă, dar rămase încurcat, neştiind ce să mai spună. Perfidia preoţilor a fost dată pe faţă. Era evident că mituiseră pe ucenic ca să-şi vândă Învăţătorul.

"Am păcătuit", strigă din nou Iuda, "căci am vândut sânge nevinovat." Dar marele preot, recâştigându-şi stăpânirea de sine, răspunse batjocoritor :"Ce ne pasă nouă? Treaba ta". Matei 27,4.Preoţii fuseseră dispuşi să facă din Iuda unealta lor; dar îi dispreţuiau josnicia. Când el a venit la ei ca să-şi mărturisească vina, l-au luat în râs.

Iuda s-a aruncat apoi la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca pe Fiu al lui Dumnezeu şi rugându-L să Se elibereze. Mântuitorul n-a reproşat nimic vânzătorului Său. El ştia că Iuda nu se pocăise; mărturisirea sa era stoarsă din sufletul său vinovat de sentimentul îngrozitor al condamnării şi al judecăţii viitoare, dar el nu simţea nici o durere profundă şi zdrobitoare de inimă pentru că vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi că se lepădase de Sfântul lui Israel. Cu toate acestea, Domnul Hristos n-a rostit nici un cuvânt de condamnare. El a privit cu milă pe Iuda şi a spus :"Pentru ceasul acesta am venit pe lume".

Un murmur de surprindere străbătu adunarea. Cu uimire, ei au văzut răbdarea Domnului Hristos faţă de vânzătorul Său. Din nou îi cuprinsese convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar dacă El era Fiul lui Dumnezeu, se întrebau ei, de ce nu Se eliberează de legăturile Lui şi nu triumfă asupra acuzatorilor Săi?

Iuda s-a convins că toate stăruinţele lui erau zadarnice şi a fugit din sala de judecată exclamând :"E prea târziu ! E prea târziu !"El simţea că nu va putea trăi să vadă pe Isus crucificat şi, în disperarea lui, s-a dus şi s-a spânzurat.

Mai târziu, în aceiaşi zi, pe drumul de la sala de judecată a lui Pilat la Golgota, s-a produs o întrerupere a strigătelor şi a batjocurii mulţimii nelegiuite, care ducea pe Domnul Hristos la locul răstignirii. Pe când treceau pe lângă un loc retras, ei au văzut, la rădăcina unui copac uscat, trupul lui Iuda. A fost o privelişte dintre cele mai desgustătoare, cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase de copac. În cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau acum din el. Resturile lui au fost repede îngropate ca să nu se mai vadă, dar mulţimea batjocorea mai puţin acum, şi multe feţe palide dădeau pe faţă gândurile ce se frământau înăuntru. Se părea că răsplata începea să fie dată acelora care se făceau vinovaţi de sângele lui Isus.