Cap.84-PACE VOUĂ !

 

Ajungând la Ierusalim, cei doi ucenici intrară pe poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase şi tăcute, dar călătorii îşi făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos a petrecut ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei ştiau că aici vor afla pe fraţii lor. Oricât era de târziu, ştiau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor afla sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit uşa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la uşă pentru a li se da drumul, dar n-au primit nici un răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Uşa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat, şi împreună cu ei a intrat şi un Altul, nevăzut. Uşa a fost din nou închisă cu grijă de teama spionilor.

Călătorii au găsit pe toţi cuprinşi de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere izbucni în mulţumiri şi laude, zicând : " A înviat Domnul cu adevărat, şi S-a arătat lui Petru". Apoi cei doi călători de abia suflând de graba cu care veniseră au povestit felul minunat în care Isus li Se arătase. De abia au isprăvit de povestit, şi unii ziceau că nu pot crede, pentru că ar fi prea frumos spre a fi adevărat, când deodată, o altă Persoană li S-a înfăţişat. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la uşă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise nici un zgomot de paşi. Ucenicii erau surprinşi şi se mirau ce să fie . Apoi auziră un glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare şi distincte veneau din gura Lui : " Pace vouă !" " Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis : ' Pentru ce sunteţi tulburaţi ? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă ? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt, pipăiţi-Mă şi vedeţi : un duh nu are nici carne , nici oase, cum vedeţi că am Eu' . Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale ." Ei au privit mâinile şi picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său care nu se asemăna cu al nimănui pe carte să-l fi auzit vreodată. "Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis : 'Aveţi aici ceva de mâncare ? I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat cu adevărat înaintea lor." "Ucenicii, s-au bucurat când au văzut pe Domnul. "Credinţa şi bucuria au luat locul necredinţei şi cu simţămintele pe care nici un cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, recunoscură pe Mântuitorul lor înviat.

La naşterea lui Isus îngerul vestise : " Pace pe pământ, şi între oameni bună voie". Iar acum , la cea dintâi arătare în faţa ucenicilor după înviere Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele binecuvântate :" Pace vouă ". Isus este gata totdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli şi temeri. El aşteaptă să deschidem uşa inimii înaintea Lui şi să zicem: " Rămâi cu noi ". El zice: "Iată, Eu stau la uşă şi bat, dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine ". Apoc. 3,20.

Învierea lui Isus era o preînchipuire a învierii din urmă a tuturor celor care adorm în El. Înfăţişarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea erau familiare ucenicilor Săi. După cum Isus a înviat dintre morţi, tot astfel şi aceia care au adormit în El trebuie să învieze. Vom recunoaşte pe prietenii noştri, tot aşa cum ucenicii au cunoscut pe Isus. Poate că ei au fost deformaţi, au fost bolnavi, sau desfiguraţi în viaţa aceasta trecătoare, totuşi înviază în simetrie desăvârşită; şi cu toate acestea, în trupul lor proslăvit identitatea lor se va păstra cu desăvârşire. Atunci vom cunoaşte chiar aşa cum suntem cunoscuţi. 1 Cor. 13,12. Pe feţele care vor reflecta lumina ce vine de la Isus noi vom recunoaşte trăsăturile celor iubiţi ai noştri.

La întâlnirea Sa cu ucenicii, Isus le aduse aminte de cuvintele pe care le spusese înainte de moartea Sa, că anume toate lucrurile câte au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în profeţi şi în Psalmi trebuiau să se întâmple. "Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: 'Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. " Ucenicii au început să-şi dea seama de natura şi întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care i le încredinţase Hristos. Evenimentele vieţii Sale, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau către aceste evenimente, sfinţenia legii lui Dumnezeu, tainele Planului de Mântuire, puterea lui Isus de a ierta păcatele -- pentru toate acestea ei erau martori şi urmau să le facă cunoscute lumii. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii şi mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului. "După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: 'Luaţi Duh Sfânt ! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute'." Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălţarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi fost în stare ucenicii să-şi îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum era dat Duhul cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă a-şi îndeplini datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. Ei le dădea una din cele mai sfinte îndatoriri şi dorea să înscrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.

Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Umple pe cel care-L primeşte cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii. "Celor ce le veţi ierta păcatele", a zis Hristos, "vor fi iertate ... şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute." Prin acestea , Hristos nu dă nimănui voie să judece pe alţii. În predica de pe munte, El a oprit acest lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat, biserica are o datorie, să-i avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. "Mustră, ceartă, îndeamnă", zice Domnul, "cu toată blândeţea şi învăţătura." 2 Tim. 4,2. Tratează cu credincioşie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lasă pe nimeni să se înşele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. "Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu." Gal. 5,21. Dacă ei stăruiesc în păcat, judecata pe care aţi rostit-o din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu sprijină faptele lor, căci altminteri ea însăşi aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat ceea ce Dumnezeu zice despre el, trebuie să se poarte cu el aşa cum a dat îndrumări Dumnezeu, şi purtarea ei este întărită în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii, dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.

Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. "Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate". Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Păstorii să îngrijească cu duioşie de turma păşunii Domnului. Să vorbească celor rătăciţi despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să încurajeze pe păcătos să se pocăiască şi să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare , pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu : "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele, şi să ne curăţească de orice nelegiuire". 1 Ioan 1,9. Toţi cei care se pocăiesc au următoarea făgăduinţă : " El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre ; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor ". Mica 7,19.

Pocăinţa păcătosului să fie primită de către biserică cu o inimă plină de îndurare. Cel care se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare este întărită în cer.

Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câştigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăţie nu este încredinţată nici unui om şi nici unei grupări de oameni. Hristos a însărcinat pe ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în numele Lui la toate neamurile; dar ei n-au fost împuterniciţi să îndepărteze nici o umbră de păcat. Numele lui Isus este singurul nume dat oamenilor sub cer în care trebuie să fim mântuiţi. Fapte 4,12.

Când Isus a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acesta şi a primit destule dovezi că Isus înviase; dar întunericul şi necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o mai grozavă disperare. Dacă Isus a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nici o nădejde cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învăţătorul lui Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă şi, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat cu nenorocirea lui, care se arăta cu atât mai întunecată cu cât vedea nădejdea şi credinţa fraţilor lui.

În decursul acestor zile el a zis de mai multe ori ; "Dacă nu vom vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". El nu voia să vadă prin ochii fraţilor lui sau să exercite credinţa care se întemeia pe mărturia lor. El iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei şi necredinţei să pună stăpânire pe mintea şi inima lui.

Câţiva ucenici făcură din cunoscuta odaie de sus locuinţa lor pentru un timp, şi seara toţi se întâlneau acolo, afară de Toma. Într-o seară , Toma s-a hotărât să meargă şi el acolo să se întâlnească cu ceilalţi. În ciuda necredinţei lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp ce ucenicii luau masa de seară, vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeţie. "Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc şi le-a zis 'Pace vouă !'".

Întorcându-Se către Toma i-a zis: "Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios". Cuvintele acestea dovedeau că El cunoştea gândurile şi cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic ştia că nici unul dintre prietenii săi nu văzuse pe Isus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredinţa lui Toma. Recunoscu în Cel care stătea în faţa sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Inima îi tresăltă, de bucurie şi se aruncă la picioarele lui Isus strigând : "Domnul meu şi Dumnezeul meu".

Isus a primit recunoaşterea lui, dar cu duioşie a mustrat necredinţa lui : "Tomo, pentru că mai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut". Credinţa lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului, dacă ar fi fost gata să creadă pe temeiul mărturisirii fraţilor lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toţi câţi primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora.

Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză zicând că, dacă ar avea dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci au mult mai mult. Mulţi dintre aceia care , ca şi Toma, aşteaptă să dea la o parte orice pricină de îndoială, nu vor ajunge niciodată la aşa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească şi să se plângă, nu ştiu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi încrederea vor fi indispensabile mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui şi a crede.

În felul care a tratat pe Toma, Isus a dat urmaşilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă şi care scot mereu în evidenţă îndoielile lor. Isus nu a copleşit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese cam nesocotit în a impune condiţiile conform cărora avea să creadă, dar Isus, în generoasa Lui iubire şi consideraţie, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin şi noi scuze. Dar faceţi ca Isus, în iubirea şi îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit şi din multe guri în vremuri potrivnice se va auzi recunoaşterea dată de Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu".