Cap.17-NICODIM

 

Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui fusese din cele mai alese, poseda talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Isus. Cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean. Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai multe din aceste adevăruri minunate.

Autoritatea manifestată de Isus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a preoţilor şi conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galilean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinaţi să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toţi erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi amintea cum fuseseră omorâţi profeţii pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea lepădării cu încăpăţânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Isus, preoţii şi conducătorii să pornească pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Şi Nicodim împărtăşea aceste simţăminte. Într-un consiliul al sinedrului, când se discutau măsurile ce trebuie să se ia faţă de Isus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie. El a susţinut că, dacă Isus era într-adevăr investit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi pentru o vreme n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului. De când auzise pe Isus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mai mulţi alţii din Israel, fusese foarte întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Isus izgonise pe cumpărători şi pe vânzători. Văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti. A văzut pe Mântuitorul primind pe săraci şi vindecând pe bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Isus din Nazaret era Trimisul lui Dumnezeu. El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Isus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că dacă El ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări bine făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea l-a căutat. În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. "Învăţătorule', zise el, "ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face minunile pe care le poţi face Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el". Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Isus ca Învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul pentru această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredinţă. El n-a recunoscut pe Isus ca Mesia, ci numai ca pe un Învăţător trimis de Dumnezeu.

În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Isus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea Sa neţărmurită a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit şi cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn dar blând: "Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu". Ioan 3,3.

Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Isus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitate, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate noi, nu-ţi va fi de nici un folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea. Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că într-o mare măsură erau stăpâniţi de bigotism şi de ambiţie lumească. Nădăjduise după o stare de lucru mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu-l făcuse să-şi simtă păcatele. Era un fariseu din cel mai plin de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui actuală. Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Isus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea el a înţeles că vorbele lui Isus nu trebuia să fie luate într-un sens literal. Dar în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Socotea că n-are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta împotriva dorinţei sincere a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel. Luat prin surprindere a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: "Cum se poate naşte un om bătrân?" Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe faţă faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: "Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu". Nicodim ştia că Isus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care prezisese mai înainte Ioan Botezătorul. Isus a continuat: "Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh". Din fire inima este rea, şi "cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul". Iov. 14,4. Nici o născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. "Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună". "Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele" Rom. 8,7; Mat. 15,19. Mai înainte ca pârâul să devină curat trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii, încearcă o imposibilitate. Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau de îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi o viaţă cu totul nouă. Schimbarea acesta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt. Nicodim era încă nedumerit şi Isus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale: "Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul. Dar nu ştie de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Cineva poate că nu ar fi în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii Puţin câte puţin, poate fără ca primitorul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul lui Hristos. Acesta poate să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Isus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare. Cu toate că vântul nu se vede, produce efectele văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare. Când Duhul lui Dumnezeu ia inima în stăpânire, el transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea ia locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus; binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi acea putere pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă după chipul lui Dumnezeu.

Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiinţa omenească; dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.

În timp ce Isus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influenţa luminătoare şi biruitoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea n-a înţeles deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoie de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: "Cum se poate face aşa ceva?" "Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?" a întrebat Isus. Fără îndoială că un om căruia i se dăduse răspunderea de a învăţa pe oameni nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri aşa de importante. Prin aceasta Isus voia să-i spună că în loc de a se simţi iritat de cuvintele spuse aşa de clar, el ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilă despre sine, datorită ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea Hristos vorbea aşa de solemn şi demn, iar privirea Lui şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit când şi-a dat seama de situaţia umilitoare în care se afla. Dar când Isus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era de a întemeia o împărăţie spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Isus a mai adăugat: "Dacă v-am vorbit despre lucrări pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede, când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?" Dacă Nicodim nu putea să primească învăţătura lui Hristos prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Lui din ceruri. Iudeii pe care îi izgonise Isus din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam şi cu toate acestea fugeau din faţa Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În felul acesta dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvni să păstreze înfăţişarea sfinţeniei, dar neglijau sfinţenia inimii. În timp ce se ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spirit. Lucrul de care aveau ei mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care vorbise Hristos lui Nicodim - o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a sfinţeniei. Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nici o scuză. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, Isaia scrisese: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic". Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: "Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inimă de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele" Is. 64,6; Ps. 50,10; Ezech.36,26.27.

Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era aplicată la viaţa exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă; dar în faţa lui Hristos, el şi-a simţit inima pătată şi viaţa nesfântă.

Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Isus răspunse la această întrebare nerostită: "După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică". Acum se vorbea despre lucrări cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi, Dumnezeu învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi aceea care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nici o putere ca să le ajute. Era un simbol a lui Hristos. După cum chipul făcut în forma şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" trebuia să vină ca Mântuitor a lor. Rom. 8,3. Mulţi israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i înveţe că n-aveau mai mare valoare ca şarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorbe de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic decât să arate credinţă în Darul lui Dumnezeu. Trebuia ca ei să privească şi să trăiască.

Cei muşcaţi de şarpe poate că întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nici o explicaţie. Ei trebuia să primească Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.

Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scriptura într-un chip nou, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viaţa pentru suflet. A început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.

Şi astăzi, mii de oameni ar trebui să înveţe acelaşi adevăr care a fost dat ca învăţătură lui Nicodim prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încredeau în ascultarea de legea lui Dumnezeu, care să-i recomande pentru cer. Când sunt înviaţi să privească la Isus şi să creadă că El îi mântuieşte numai prin harul Lui, ei exclamă: "Cum poate să se facă aceasta?" Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata şi să intrăm în viaţă ca şi cel mai mare păcătos. Afară de Hristos "nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care sa fim mântuiţi". Fapte 4,12. Prin credinţă prin harul lui Dumnezeu. Dar credinţa nu este Mântuitorul nostru. Ea nu ne dă nici un câştig. Ea este numai mâna prin care primim pe Hristos şi ne însuşim meritele Lui, care însemnează vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem face pocăinţă fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, care să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor". Fapte 5,31. Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi iertarea.

Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi aceia care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe, pot să privească şi să trăiască". Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii". Ioan 1,29. Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima şi mintea sunt cercetate din nou după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi spună totul. Apoi se scrie legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună ci Hristos "Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule ".Ps.40,8.

În convorbirea cu Nicodim, Isus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În nici o altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor să moştenească Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, a descoperit adevărul unuia din membrii sinedriului, minţii aceleia care era mai primitoare şi unuia dintre învăţătorii oficiali numiţi pentru popor. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inimă şi timp de trei ani roadele aduse au fost în aparenţă foarte puţine.

Dar Isus cunoştea pământul în care aruncase sămânţa. Cuvintele spuse în timpul nopţii unui singur ascultător pe dealul singuratic nu s-au pierdut. Câtva timp Nicodim n-a mărturisit în public pe Hristos, dar l-a preocupat viaţa Lui şi I-a cercetat învăţăturile. În sfatul sinedriului s-a opus neîncetat la uneltirile preoţilor de a-L distruge. Când în cele din urmă Isus a fost înălţat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învăţate pe Muntele Măslinilor: "După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru că oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică". Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Isus pe Mântuitorul lumii. După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor, Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El a folosi averea lui pentru susţinerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca la moartea lui Isus ea să fie desfiinţată. În timp de primejdie omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, a fost tare ca stânca înviorând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri; a ajuns sărac în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care-şi avea începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Isus. Nicodim a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi prin pana lui a fost scrisă pentru învăţătura milioanelor de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare, ca şi în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul din mai marii iudeilor a venit să înveţe calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galilea.