Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?

 

Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit şi au aşteptat să treacă ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele mirurile de preţ pentru a unge trupul Mântuitorului. Nu se gândeau la învierea Lui dintre cei morţi. Soarele nădejdii lor apusese, şi asupra inimii lor se aşternuse noaptea. În timp ce mergeau, îşi reaminteau faptele de milostenie ale lui Hristos şi cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-şi aminteau de cuvintele Lui: "Vă voi vedea iarăşi". Ioan 16,22.

Neştiind chiar cele ce se petreceau chiar atunci, se apropiau de grădină, zicându-şi pe când mergeau: "Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?" Ştiau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar au mers mai departe. Şi iată, deodată cerurile se luminaseră de o strălucire care nu venea de la soarele ce răsărea. Pământul se cutremură. Ele au văzut că piatra cea mare era rostogolită. Mormântul era gol.

Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeaşi parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi care a ajuns în locul acela; şi văzând că mormântul este gol a dat fuga să spună ucenicilor. Între timp, au venit şi celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Isus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată văzuseră că nu erau singuri. Un tinerel îmbrăcat în veşminte strălucitoare şedea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfăţişarea de om pentru ca să nu sperie aceste prietene ale lui Isus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeieşti, şi femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit paşii. "Nu vă temeţi", le-a zis el; "căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi". Au privit din nou în mormânt şi au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo şi le-a zis: "Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze!" A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Nu mai era nevoie acum de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort. Ele îşi amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile plecaseră de la mormânt "cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui".

Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru şi Ioan cu solia tristă: "Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus". Ucenicii s-au dus repede la mormânt şi au descoperit că lucrurile erau aşa cum le spusese Maria. Au văzut pânza şi ştergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar chiar în aceasta era dovada că El înviase. Hainele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare deoparte. Ioan "a văzut şi a crezut". El încă nu înţelesese textul care zicea că Hristos trebuia să învieze dintre cei morţi; dar acum îşi adusese aminte de cuvintele Mântuitorului, care prezisese învierea Sa.

Însuşi Hristos a fost Acela care pusese veşmintele de îngropăciune cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care împreună cu tovarăşii lui păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt intră înăuntru şi desfăcu legăturile de pe trupul lui Isus. Dar însuşi mâna lui Isus fusese aceea care le-a împăturit, pe fiecare în parte, şi le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzeşte atât steaua cât şi firul de praf, nu e nimic fără însemnătate. Ordinea şi desăvârşirea se văd în toate lucrările Lui. Maria urmase pe Ioan şi pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de durere. Privind înăuntru a văzut pe cei doi îngeri, unul la capătul şi altul la picioarele locului unde fusese aşezat Isus. "Femeie pentru ce plângi ?" o întrebară ei. "Pentru că mi-au luat pe Domnul", răspunse ea, "şi nu ştiu unde L-au pus".

Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie să afle pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu trupul lui Isus. O altă voce i se adresă: "Femeie pentru ce plângi? Pe cine cauţi?" Prin ochii ei împăiejeniţi de lacrimi, Maria a văzut chipul unui om şi, gândind că este grădinarul, a zis: "Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau". Dacă mormântul acestui om bogat s-ar fi socotit că este de prea mare onoare ca loc de îngropăciune pentru Isus, ea însăşi ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt pe care însuşi glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese aşezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit acolo un loc de îngropăciune pentru Domnul ei ? Se gândea că pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup răstignit.

Dar, iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Isus îi zise: "Maria". De astă dată ea ştiu că nu un străin i se adresa şi, întorcându-se, văzu în faţa ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei uitase că El fusese răstignit. Sărind către El ca şi cum ar fi vrut să-I îmbrăţişeze picioarele, ea zise: "Rabuni !" Dar Hristos Îşi înălţă mâna, zicând: "Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei, şi supune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru". Şi Maria s-a dus la ucenici cu vestea cea îmbucurătoare.

Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţile cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că prin sângele Lui toţi pot să câştige viaţa veşnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El va primi pe oamenii care se pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum iubeşte pe Fiul Său. Hristos urma să-Şi desăvârşească lucrarea şi să-Şi împlinească legământul de a "face pe oameni mai preţioşi decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir". Isaia 13,12. Toată puterea în cer şi pe pământ a fost dată domnului Vieţii, şi El Se reîntoarse la urmaşii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea şi slava Lui.

Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu, primind daruri pentru biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se văietau şi plângeau. Ziua care pentru întreg cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici era o zi de nesiguranţă, tulburare şi nelinişte. Neîncrederea lor în mărturia femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credinţa. Vestea despre învierea lui Hristos se deosebea aşa de mult de ceea ce îşi închipuiseră, încât nu puteau să creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră aşa de mult despre aşa-zisele teorii ştiinţifice ale saducheilor şi despre învăţăturile lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra minţii lor. Cu greu îşi puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morţi. Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat.

"Duceţi-vă", spuseseră femeilor îngerii, "de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea cum v-a spus". Îngerii aceştia fuseseră cu Isus ca îngeri păzitori în toată viaţa Lui pe pământ. Ei fuseseră martori la judecarea şi răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce au spus ucenicilor, şi aceştia ar fi trebuit să fie convinşi că aşa stau lucrurile. Asemenea cuvinte nu puteau veni decât de la trimişii Domnului lor înviat.

"Spuneţi ucenicilor şi lui Petru", spuseseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru fusese copleşit de remuşcări. Felul ruşinos în care trădase pe Domnul său şi privirea plină de iubire şi durere a Mântuitorului nu i se mai puteau îndepărta dinaintea ochilor. Dintre toţi ucenicii el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea că pocăinţa lui este primită şi păcatul lui este iertat. El a fost amintit pe nume.

"Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi vedea". Toţi ucenicii părăsiseră pe Isus, şi chemarea de a-L întâlni cuprindea pe toţi. El nu-i lepădase. Când Maria Magdalena le spusese că ia a văzut pe Domnul, le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea cu El în Galilea. Chiar şi a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După ce S-a înălţat la Tatăl, Isus se arătă femeilor zicând: "Bucuraţi-vă !" Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galilea; acolo Mă vor vedea".

Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ după învierea Sa a fost de a convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicşorată şi de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le da dovada că era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanţurile mormântului şi că nu mai putea fi reţinut de vrăjmaşul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeaşi inimă plină de iubire ca şi atunci când era cu ei ca Învăţător al lor iubit, El li Se arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă ceva mai mult legăturile iubirii în jurul lor. Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei, a zis El, să se întâlnească cu Mine în Galilea.

Când ucenicii auziseră invitaţia aceasta, atât de precisă, au început să se gândească la cuvintele lui Hristos când le povestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoiala şi tulburarea lor. Chiar şi atunci când femeile au declarat că au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri.

Necaz părea că se îngrămădeşte peste necaz. În a şasea zi a săptămânii, văzuseră pe Învăţătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare s-au văzut lipsiţi de trupul Lui şi mai erau şi acuzaţi că L-au furat ca să înşele pe oameni. Nu mai ştiau ce să facă pentru ca să îndrepte impresia rea care câştiga tot mai mult teren în jurul lor. Se temeau de vrăjmăşia preoţilor şi de mânia poporului. Ardeau de dor după prezenţa lui Isus, care-i ajutase în toate împrejurările grele.

Repetaseră mereu cuvintele: "Noi crezusem că El era Acela care va mântui pe Israel". Singuratici şi plini de dor, îşi reaminteau de cuvintele: "Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui uscat ?" Luca 24,21,; 23,31. Se adunară în odaia de sus, închiseră şi zăvorâră uşa, ştiind că soarta iubitului lor Învăţător putea să fie şi a lor oricând.

Şi totuşi s-ar fi putut bucura în tot acest timp cunoscând faptul că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de lacrimi încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era aşa plină de durere, încât nu credea vestea îngerului şi nici cuvintele rostite chiar de Hristos.

Câţi oameni nu fac şi astăzi ceea ce au făcut aceşti ucenici ! Câţi nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: "Au luat pe Domnul... şi nu ştiu unde L-au pus" Câtor oameni nu li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: "Pentru ce plângi ? Pe cine cauţi ?" El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L recunosc. El le vorbeşte, dar ei nu pricep.

Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi. Urechile să asculte glasul Lui! "Mergeţi repede şi spuneţi ucenicilor Lui că a înviat". Îndemnaţi-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare şi pecetluită cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol ! Nu vă jeliţi ca aceea care n-au nici nădejde, nici ajutor. Isus trăieşte, şi pentru că trăieşte El, vom trăi şi noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc aspru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat ! El trăieşte pentru a mijloci spre binele nostru. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta, şi ea va ţine sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeţi şi veţi vedea slava lui Dumnezeu.