Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON

 

Simon din Betania era socotit ucenic al lui Isus. El era unul dintre puţinii farisei care se alăturase pe faţă urmaşilor lui Hristos. Îl recunoştea pe Isus ca învăţător şi spera că El ar putea fi Mesia, dar nu-L primise ca Mântuitor. Caracterul lui nu era transformat; principiile lui erau neschimbate.

Simon fusese vindecat de lepră şi tocmai lucrul acela îl atrăsese spre Isus. El dorea să-şi arate recunoştinţa şi, când Isus a vizitat pentru ultima dată Betania, el a dat un ospăţ pentru Mântuitorul şi ucenicii Lui . La masa aceasta s-au strâns mulţi iudei. În vremea aceasta, la Ierusalim era multă frământare. Hristos şi lucrarea Lui atrăgeau tot mai mult. Aceia care veniseră la masă , Îi urmăreau de aproape toate mişcările, iar unii dintre ei nu Îl priveau deloc prietenos.

Mântuitorul a ajuns la Betania numai cu şase zile înainte de Paşte şi, după obiceiul Său, a căutat odihnă în casa lui Lazăr . Mulţimea călătorilor care trecuseră mai departe spre cetate, a răspândit vestea că El e pe drum spre Ierusalim şi avea să petreacă Sabatul la Betania. Printre oameni era un mare entuziasm. Mulţi se adunau la Betania, unii din simpatie pentru Isus, alţii din curiozitate - ca să vadă un om înviat din morţi.

Mulţi aşteptau să audă de la Lazăr o minunată descriere a scenelor văzute după moarte. Ei au fost surprinşi de faptul că nu au auzit nimic. El n-avea de povestit nimic de felul acesta. Inspiraţia declară : " Cei morţi nu ştiu nimic ... Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit ".

Ecles. 9,5 - 6. Dar Lazăr avea de adus o minunată mărturie cu privire la lucrarea lui Isus. Chiar pentru scopul acesta fusese înviat din morţi. Cu siguranţă şi putere el declara că Hristos era Fiul lui Dumnezeu.

Veştile duse la Ierusalim de vizitatorii din Betania au sporit şi mai mult agitaţia. Oamenii erau nerăbdători să-L vadă şi să-L audă pe Isus. Toţi se întrebau dacă nu cumva Lazăr Îl va însoţi la Ierusalim şi dacă proorocul avea să fie încoronat ca împărat cu ocazia sărbătorii Paştelui. Preoţii şi conducătorii vedeau că stăpânirea lor asupra poporului slăbeşte mereu şi mânia lor împotriva lui Isus devenea şi mai aprigă. Abia aşteptau o ocazie ca să-L poată îndepărta pentru totdeauna din calea lor. Deoarece timpul trecea, ei începeau să se teamă că până la urmă s-ar putea să nu vină la Ierusalim. Ei îşi aminteau de câte ori dejucase El planurile lor criminale şi se temeau că El ştia planurile pe care le făcuseră împotriva Lui şi că nu va veni. Cu greu puteau să-şi ascundă neliniştea şi se întrebau unul pe altul : " Ce credeţi, n-are să vină la praznic ? " S-a convocat o întrunire a preoţilor şi fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr, simpatiile poporului erau atât de mult de partea lui Hristos încât ar fi fost foarte dificil să pună mâna pe El pe faţă. Aşa că autorităţile au luat hotărârea să-L prindă în ascuns şi să ţină judecata cât se poate de tainic. Ei sperau că atunci când vor face cunoscută condamnarea Lui, valul capricios al opiniei publice va trece de partea lor.

Astfel, ei au hotărât să-L nimicească pe Isus. Dar câtă vreme trăia Lazăr, preoţii şi rabinii ştiau că nu sunt în siguranţă. Existenţa unui om care fusese patru zile în mormânt şi care fusese înviat printr-un cuvânt rostit de Isus putea mai curând sau mai târziu să dea naştere la împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii lor pentru faptul că au luat viaţa Acestuia care a putut face o asemenea minune. De aceea, Sinedriul a hotărât ca şi Lazăr să moară. Atât de departe îi duceau invidia şi prejudecata pe aceia care se lăsau stăpâniţi de ele. Ura şi necredinţa conducătorilor iudei crescuse până acolo, încât ei ar fi vrut să ia viaţa aceluia pe care Puterea nemărginită îl ridicase din mormânt.

În timp ce uneltirile acestea aveau loc la Ierusalim, Isus şi prietenii Săi erau invitaţi la ospăţul lui Simon. La masă, Mântuitorul avea de o parte pe Simon , pe care-l vindecase de o boală dezgustătoare, şi în cealaltă parte, pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Marta servea la masă în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt ce pornea de pe buzele lui Isus. În mila Sa, Isus îi iertase păcatele, îl ridicase la viaţă pe fratele ei iubitor şi inima Mariei era plină de recunoştinţă. Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată şi în iubirea şi în tristeţea ei adâncă dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii, cumpărase un vas de alabastru "cu mir de nard curat, de mare preţ " , cu care să-I ungă corpul. Dar acum mulţi spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie şi era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul de mir, ea a vărsat conţinutul pe capul şi picioarele lui Isus şi apoi a îngenunchiat plângând şi a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei lung şi despletit.

Ea căutase să rămână neobservată şi mişcările ei poate nu ar fi fost luate în seamă, dar mirosul nardului a umplut casa şi a făcut cunoscută fapta ei tuturor celor de faţă. Iuda a privit cu foarte multă neplăcere lucrul acesta. În loc să aştepte să audă ce va zice Hristos, el a început să şoptească celor din jur nemulţumirile sale, acuzându-L pe Hristos că îngăduie o asemenea risipă. Cu şiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să producă nemulţumire.

Iuda era casierul ucenicilor şi, din puţinul lor, el lua pe ascuns bani pentru propriul său folos, reducând astfel mijloacele lor până aproape nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să pună în pungă tot ce putea obţine. Din sumele acestea se lua deseori pentru a-i ajuta pe săraci şi când se cumpăra vreun lucru despre care Iuda gândea că nu ar fi de mare folos, obişnuia să spună : " Pentru ce se face risipa aceasta ? Pentru ce n-au fost puşi banii aceştia în punga pentru săraci pe care o port eu ? " Dar fapta aceasta a Mariei era într-un contrast atât de izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat de ruşine ; şi după obiceiul său, a căutat să-şi argumenteze împotrivirea faţă de darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, zise ; " De ce nu s-a vândut acest mir pentru trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor ? " Zicea lucrul acesta nu pentru că purtase grijă de săraci , ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua ce se punea în ea. Iuda n-avea inimă pentru săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut şi preţul ar fi căzut pe mâinile lui, săracii n-ar fi avut nici un folos.

Iuda avea o părere înaltă despre spiritul său practic. Ca om de afaceri se considera cu mult mai presus decât ceilalţi ucenici şi îi făcuse şi pe ei să-l privească în aceeaşi lumină. El le câştigase încrederea şi avea o puternică influenţă asupra lor . Pretinsa lui simpatie pentru săraci îi înşelase, iar insinuările lui şirete îi făcuseră să privească neîncrezători la devoţiunea Mariei. Murmurul acesta a făcut înconjurul casei : " Ce rost are risipa aceasta ? Nardul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, iar bani să se dea săracilor ". Maria auzi cuvintele de critică. Inima îi tremurase în piept. Ea se temea că sora ei o va certa că a făcut lucruri extravagante. Şi Învăţătorul putea să creadă despre ea că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze era să se retragă, când se auzi glasul Domnului ei : " Lăsaţi-o în pace, de ce îi faceţi supărare ? "El văzuse că era încurcată şi tulburată. Ştia că în actul acesta de servire ea îşi arătase recunoştinţa pentru iertarea păcatelor şi El i-a liniştit temerile. Ridicându-Şi glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis : " Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine ; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut ; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare " .

Darul frumos mirositor pe care Maria se gândise să-l împrăştie pe trupul mort al Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare dulceaţa parfumului I-ar fi umplut numai mormântul, acum Îi înveselea inima, asigurându-l de credinţa şi iubirea ei. Iosif din Arimatea şi Nicodim n-au adus darul lor de iubire lui Isus cât a fost în viaţă. Cu lacrimi amare ei au adus miresmele şi mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconştient. Femeile care au adus balsamuri la mormânt au făcut drum zadarnic, deoarece El înviase. Dar Maria, revărsând iubirea ei asupra Mântuitorului în timp ce El era conştient de devoţiunea ei. Şi când a pătruns în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea faptei aceleia, o arvună din iubirea pe care urma să o aibă pentru veşnicie de la cei mântuiţi ai Lui.

Mulţi oameni aduc morţilor darurile lor preţioase. Când se află lângă trupul rece şi tăcut, spun multe cuvinte de iubire. Duioşie, apreciere, devotament, totul se dă cu belşug aceluia care nici nu vede, nici nu aude. Dacă aceste cuvinte s-ar fi spus atunci când spiritul obosit avea nevoie de ele, când urechea putea să audă, iar inima putea să simtă, cât de preţioasă ar fi fost dulceaţa lor !

Maria nu cunoştea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul şi ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspiraţia nu se coboară să dea lămuriri. Ca o prezenţă nevăzută, vorbeşte minţii şi sufletului şi mişcă inima la lucru. Ea este propria sa îndreptăţire.

Hristos a explicat Mariei însemnătatea faptei ei, şi prin aceasta i-a dat mai mult de cât primise. " Mi-a uns trupul mai dinainte " , a zis El, " pentru îngropare ". După cum vasul de alabastru fusese spart şi umpluse întreaga casă cu parfum, tot aşa şi Hristos trebuia să moară, trupul Său avea să fie zdrobit ; dar urma să învieze din mormânt şi parfumul vieţii Sale să umple întreg pământul. Hristos "ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu " . Efes. 5,2.

" Adevărat vă spun" , a declarat Hristos, ".că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta spre pomenirea ei". Privind în viitor, Mântuitorul a vorbit cu siguranţă despre Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată lumea. Şi până acolo unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-şi răspândească parfumul şi inimile să fie binecuvântate prin fapta ei spontană. Împărăţii urmau să se ridice şi să cadă; numele monarhilor şi cuceritorilor aveau să fie uitate ; dar fapta acestei femei urma să fie imortalizată pe paginile istoriei sacre. Până la sfârşitul timpului , vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam căzut.

Fapta Mariei era în puternic contrast cu ceea ce Iuda era aproape să facă . Ce tăioasă învăţătură a putut să dea Hristos aceluia care aruncase sămânţa criticii şi a gândurilor rele în mintea ucenicilor ! Cu câtă dreptate ar fi putut să fie acuzat acuzatorul ! Acela care citeşte motivele fiecărei inimi şi înţelege fiecare faptă, ar fi putut să descopere înaintea celor de la masă capitole întunecoase din viaţa lui Iuda. Pretenţia deşartă pe care Iuda îşi întemeia cuvintele, putea să fie demascată ; deoarece în loc de a simpatiza cu săracii, el îi jefuia de sumele destinate lor spre a fi ajutaţi. Ar fi putut să stârnească indignarea oamenilor împotriva lui pentru că înşela văduva, orfanul şi străinul. Dar dacă Hristos l-ar fi demascat pe Iuda, acesta ar fi putut fi considerat ca un motiv pentru trădarea lui. Şi cu toate că ar fi fost acuzat de hoţie, Iuda ar fi găsit simpatie chiar şi între ucenici. Mântuitorul nu l-a mustrat şi în felul acesta nu-i dădea nici o scuză pentru trădare.

Dar privirea pe care Isus a îndreptat-o spre Iuda, l-a convins că Mântuitorul îi pătrunsese făţărnicia şi-i citise caracterul josnic şi vrednic de dispreţuit. Prin aprecierea faptei Mariei, care fusese atât de aspru condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l mustrase direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se răzbune. De la cină a mers direct la palatul marelui preot, unde a găsit consiliul întrunit , şi s-a oferit să le dea în mâini pe Isus.

Preoţii nu mai puteau de bucurie. Aceşti conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani şi fără plată. Dar refuzaseră darul preţios ce li se oferise în spiritul cel mai duios şi cu iubire constrângătoare. Au refuzat să primească acea mântuire care este de mai mare valoare decât aurul şi au cumpărat pe Domnul lor pentru treizeci de arginţi.

Iuda se lăsase stăpânit de avariţie, până ce aceasta ajunsese să domine orice trăsătură bună a caracterului său. El era invidios pentru darul adus lui Isus. Inima lui ardea de invidie pentru că Mântuitorul putea să primească un dar potrivit pentru monarhii pământului. El L-a trădat pe Domnul său pentru o sumă mult mai mică decât vasul de nard.

Ucenicii nu se asemănau cu Iuda. Ei Îl iubeau pe Mântuitor dar nu apreciau corect înaltul Său caracter. Dacă şi-ar fi dat seama ce a făcut El pentru ei, ar fi înţeles că nimic din cele folosite pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care cunoşteau atât de puţin despre Isus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a onoarei care I se cuvenea. Ei au adus Mântuitorului daruri preţioase şi s-au plecat cu respect înaintea Lui, pe când El era doar un prunc, înfăşat într-o iesle.

Hristos apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima. De câte ori cineva Îi făcea un serviciu, El îl binecuvânta pe făcător cu generozitate cerească. El nu refuza nici cea mai simplă floare culeasă de mâna unui copil şi oferită Lui din iubire. Primea darurile copiilor şi binecuvânta pe dătători, scriind numele lor în cartea vieţii. În Scripturi se aminteşte că Maria L-a uns cu mir pe Isus şi această menţiune o deosebeşte de celelalte Marii. Faptele de iubire şi respect pentru Isus sunt o dovadă a credinţei în El ca Fiu al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt menţionează între dovezile credincioşiei unei femei faţă de Hristos : " Să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună ". 1 Tim. 5,10.

Hristos a fost fericit văzând dorinţa plină de râvnă a Mariei de a împlini voinţa Domnului ei. El a primit bogăţia afecţiunii curate pe care ucenicii Săi nu o înţelegeau şi nici nu voiau s-o înţeleagă. Dorinţa Mariei de a face acest serviciu Domnului ei, era de o mare valoare pentru Hristos decât toate balsamurile preţioase din lume, deoarece exprima aprecierea ei faţă de Răscumpărătorul lumii. Iubirea lui Hristos era cea care o constrângea. Frumuseţea neîntrecută a caracterului lui Hristos umplea sufletului ei. Ungerea aceasta era un simbol al inimii dăruitorului. Era arătarea în afară a unei iubiri hrănite de izvoare cereşti până a ajuns să se reverse.

Lucrarea Mariei era tocmai învăţătura de care aveau nevoie ucenicii pentru a înţelege că exprimarea iubirii lor faţă de El ar fi plăcut lui Hristos. El fusese totul pentru ei, şi ei nu-şi dădeau seama că în curând aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui, că în curând nu mai puteau să-I arate nici un semn al recunoştinţei lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui Hristos care era despărţit de curţile cereşti, trăind viaţa de om, n-a fost niciodată înţeleasă sau apreciată de ucenici aşa cum trebuia. Deseori El era mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I dădeau ceea ce ar fi trebuit să primească de la ei. El ştia că dacă ei ar fi fost sub influenţa îngerilor cereşti care Îl însoţeau, ar fi considerat că nici un dar nu este suficient pentru a mărturisi afecţiunea inimii spirituale .

Abia mai târziu şi-au dat seama cu adevărat de multe lucruri pe care le-ar fi putut face pentru Isus ca expresie a iubirii şi recunoştinţei inimii lor, atunci când erau cu El. Când Isus n-a mai fost cu ei şi s-au simţit cu adevărat ca nişte oi fără păstor, au început să vadă cum ar fi putut să-I arate atenţii care ar fi adus bucurie inimii Lui. Ei nu o mai judecau pe Maria, ci se judecau pe ei înşişi. O, dacă şi-ar fi putut lua înapoi mustrările şi faptul că îi consideraseră pe săraci ca fiind mai vrednici de darul acesta, decât Hristos! Mustrarea aceasta au simţit-o foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor.

Această lipsă se vede şi în lumea noastră de astăzi. Dar puţini apreciază tot ce înseamnă Hristos pentru ei. Dacă ei ar aprecia, s-ar da pe faţă iubirea cea mare a Mariei, şi nardul ar fi revărsat cu îmbelşugare. Nardul preţios n-ar fi socotit o risipă. Nimic nu ar fi socotit ca fiind prea preţios spre a fi dat pentru Hristos, nici o lepădare de sine, nici un sacrificiu de sine, nu ar fi prea mare pentru a fi suportat pentru numele Lui.

Cuvintele spuse cu indignare : " Ce rost are risipa aceasta ? " , au adus cu putere în faţa lui Hristos sacrificiul cel mai mare care s-a făcut vreodată - darul Său personal ca ispăşire pentru o lume pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic faţă de familia omenească încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. În dăruirea lui Isus, Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct de vedere omenesc , o jertfă ca aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca, întreg planul de mântuire este o risipă de milă şi de mijloace. Lepădarea de sine şi jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt, oştirea cerească priveşte cu uimire la familia omenească ce refuză să fie înălţată şi îmbogăţită prin iubirea fără margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate ei ar putea să strige : " Ce rost are această risipă ? " Dar ispăşirea pentru o lume pierdută trebuie să fie totală, îmbelşugată şi desăvârşită. Dăruirea lui Hristos era prea îndestulătoare , aşa încât să ajungă la fiecare fiinţă creată de Dumnezeu. Ea nu poate fi restrânsă aşa ca să nu întreacă numărul acelora care urmau să primească Darul cel mare. Nu toţi oamenii sunt mântuiţi; şi cu toate acestea planul de mântuire nu este o risipă din cauză că nu săvârşeşte tot ce a fost plănuit la iniţierea lui. Trebuia să fie îndeajuns şi încă să mai rămână.

Simon, gazda, fusese influenţat de critica lui Iuda cu privire la darul Mariei şi era surprins de purtarea lui Isus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El ştia că mulţi dintre oaspeţii lui priveau la Hristos cu neîncredere şi neplăcere. Simon a zis în inima sa: "Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de El : că este o păcătoasă " .

Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum Simon se îndoia că Mântuitorul este profet. Pentru că Hristos îngăduise femeii acesteia să se apropie de El, pentru că El nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-Şi dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să creadă că El nu era profet. Isus nu ştia nimic despre femeia aceasta care e aşa de îndrăzneaţă în manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar îngădui să-L atingă.

Dar tocmai neştiinţa l-a făcut pe Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu şi la Hristos. El nu şi-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuia să Se poarte ca Dumnezeu, cu milă, duioşie şi îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăinţă al Mariei. Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos şi le-a uns cu nard era exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că dacă Hristos ar fi profet , i-ar recunoaşte pe cei păcătoşi şi i-ar mustra. Gândul acesta nu a fost exprimat dar Mântuitorul i-a răspuns : " Simone, am să-ţi spun ceva... Un creditor avea doi datornici, unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce îi plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi deci, care din ei îl va iubi mai mult ? Simon i-a răspuns : Socot că acela căruia i-a iertat mai mult . Drept ai judecat ".

Aşa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzaţia Sa sub vălul unei parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-şi pronunţa singur sentinţa. Simon o amăgise la păcat pe femeia pe care o dispreţuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici de parabolă reprezentau pe Simon şi pe femeie. Isus nu voia să dea învăţătura că cele două persoane trebuiau să simtă grade diferite de obligaţie, deoarece fiecare datora o recunoştinţă pe care niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se credea mai drept decât Maria şi Isus dorea ca el să vadă într-adevăr cât de mare era vinovăţia lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare ca al ei, în măsura în care datoria de cinci sute de dinari întrecea pe aceea de cincizeci de dinari. Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de Acela care era mai mult decât un prooroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici, citise inima ei plină de iubire şi devoţiune. L-a cuprins ruşinea şi el şi-a dat seama că se află înaintea Unuia mai mare ca el.

" Am intrat în casa ta ", a zis Hristos mai departe, "şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele ", dar cu lacrimi de pocăinţă, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare ; " dar ea ", pe care tu o dispreţuieşti, " de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele " . Hristos a enumerat ocaziile pe care le avusese Simon de a-şi arăta iubirea pentru Domnul său şi aprecierea faţă de ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar cu o delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima lui este rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoştinţă prin cuvinte şi fapte de iubire.

Cercetătorul inimilor citise motivele care o îndemnaseră pe Maria la acest gest şi-a văzut de asemenea spiritul care insuflase cuvintele lui Simon. " Vezi tu pe femeia aceasta ? " i-a zis El. " Ea este o păcătoasă. Îţi spun : Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin ".

Răceala şi neglijenţa lui Simon faţă de Mântuitorul arătaseră cât de puţin apreciase el harul pe care-l primise. Socotise că Îl onora îndeajuns pe Isus invitându-L acasă. Acum s-a văzut aşa cum era într-adevăr. El credea că citeşte în inima Oaspetelui său, dar Oaspetele îi citise inima. Şi-a dat seama cât de adevărată era judecata lui Hristos despre el. Religia sa fusese o haină de fariseism. El dispreţuise compătimirea lui Isus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al lui Dumnezeu. Pe când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat. Legea aspră a dreptăţii, pe care dorise să o impună faţă de ea, îl condamna. Simon era mişcat de bunătatea lui Isus care nu l-a mustrat pe faţă înaintea oaspeţilor. El nu fusese tratat aşa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Isus nu dorea să expună în faţa altora vinovăţia sa, ci a căutat ca printr-o dreaptă expunere a cazului să-i convingă mintea şi bunătatea să-i înmoaie inima. O denunţare aspră l-ar fi înăsprit pe Simon împiedicându-l să se pocăiască, dar cu avertisment plin de răbdare l-a convins de greşeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea faţă de Domnul său. Mândria i-a fost umilită, s-a pocăit, şi mândrul fariseu a devenit un ucenic umil şi gata de sacrificiu.

Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Isus cunoştea împrejurările care îi influenţaseră viaţa. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut aşa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină şi disperare. De şapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi stăpânise inima şi mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Ştia cât de dezgustător este păcatul pentru curăţia Lui nepătată şi, în puterea Lui, biruise.

În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de a face binele. A văzut părţile bune ale caracterului ei. Prin Planul de Mântuire se rânduiseră omenirii mari posibilităţi. Şi în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său ea a devenit părtaşă de natură divină. Aceea care fusese decăzută şi a cărei minte fusese o locuinţă a demonilor, ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune şi slujire. Maria stătea la picioarele lui Isus şi învăţa de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui mirul de mare preţ şi Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce şi L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt după înviere. Maria a fost prima care a adus vestea despre Mântuitorul înviat.

Isus cunoaşte cazul fiecărui om. Tu poate zici : "Sunt păcătos, foarte păcătos ". Se poate să fie aşa; dar cu cât eşti mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgoneşte pe cei care plâng sau sunt întristaţi. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El iartă din toată inima pe toţi aceia care vin la El, căutând iertare şi îndreptare.

Hristos ar putea să dea însărcinare îngerilor cerului să reverse cupele mâniei Sale asupra lumii noastre, pentru a-i distruge pe aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să şteargă punctul acesta negru din Universul Său. Dar nu face aceasta. El stă astăzi la altarul tămâierii prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său. Aceia care caută scăpare la El sunt înălţaţi de Isus mai presus de acuzaţiile şi de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtaşi de natura Sa dumnezeiască şi umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate în lumina care străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. " Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu ? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi ! Cine-i va osândi ? Hristos a murit. Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi ". Rom. 8,33.34.