Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?

 

Asupra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galilea a coborât o umbră. Oamenii din Nazaret L-au lepădat. "Nu e acesta fiul tâmplarului?" ziceau ei.

În timpul copilăriei şi tinereţii Sale, Isus a luat parte la serviciul de cult din sinagoga din Nazaret. De când începuse lucrarea Sa nu mai fusese printre ei, dar ei nu erau în necunoştinţă cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din nou printre ei interesul şi aşteptările lor fuseseră stârnite până la încordare. Erau acolo feţe cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse în copilărie. Erau acolo mama Lui, fraţii şi surorile Lui şi toţi ochii s-au îndreptat spre El când a intrat in sinagogă în ziua Sabatului şi a luat loc printre ei.

În slujba obişnuită a zilei cel mai in vârstă citea pe profeţi şi îndemna pe oameni să nădăjduiască şi mai departe in venirea Celui Făgăduit care va aduce cu sine o domnie plină de slavă şi va alunga orice apăsare. El căuta să încurajeze pe ascultătorii săi repetându-le dovezile că venirea lui Mesia era apropiată. El descria slava puterii Lui scoţând în evidenţă ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oştiri pentru a elibera pe Israel. Când un rabin era de faţă în sinagogă, se aştepta ca el să ţină predica şi oricare dintre israeliţi putea citi din profeţii. În Sabatul acela Isus a fost rugat să ia parte la săvârşirea cultului. El "S-a sculat să citească şi I S-a dat cartea prorocului Isaia". Cuvintele pe care le-a citit erau socotite ca vorbind despre Mesia: Duhul Domnului este peste Mine, Pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, Să propovăduiesc robilor de război slobozirea Şi orbilor căpătarea vederii; Să dau drumul celor apăsaţi, Şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.

În urmă, a închis cartea şi a dat-o apoi îngrijitorului...Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite asupra Lui...Şi toţi Îl vorbeau de bine şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui." Luca 4,18-22.

Isus stătea în faţa oamenilor ca un tălmăcitor al profeţiilor care vorbeau despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia ca un mângâietor al celor apăsaţi un liberator al celor prinşi în robie un vindecător al celor suferinzi. Unul care dă vedere orbilor şi descoperă lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui şi însemnătatea minunată a vorbirii Sale au mişcat pe ascultătorii cu o putere pe care ei nu o simţiseră până atunci. Valul puterii Dumnezeieşti a coborât orice piedică; asemenea lui Moise ei au privit pe Cel Nevăzut. n timp ce inima le era mişcată de Duhul Sfânt ei răspundeau prin călduroase imnuri şi laude la adresa Domnului.

Dar când Isus a rostit: "Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit", deodată au început să se gândească la ei, şi la cele susţinute de Acela care le vorbea. Ei, israeliţii copii lui Avram, fuseseră învăţaţi ca nişte robi. Li se vorbise ca unor robi care trebuie să fie liberaţi de sub puterea răului, ca fiind în întuneric şi având nevoie de lumina adevărului. Mândria lor a fost jignită şi temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Isus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda rigurozităţii lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în faţa privirilor acelea limpezi şi cercetătoare.

Cine este acest Isus? întrebau ei. Acela care pretinse pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar şi lucrase cu tatăl său Iosif această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite locuri, cunoşteau bine pe fraţii şi surorile Lui şi nu erau străini de viaţa şi munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinereţe şi din tinereţe la vârsta de bărbat. Cu toate că viaţa Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El este Cel Făgăduit.

Ce contrast între învăţătura Lui cu privire la noua împărăţie şi aceea pe care o auziseră de la conducătorul lor! Isus nu spusese nimic cu privire la eliberarea de sub romani. Ei auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită pentru folosul lor, dar nu văzuseră nici o dovadă că se va petrece acest lucru.

Deschizând uşa pentru îndoială, cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua acea să nu se deschidă ochii orbilor şi nici să fie eliberate fiinţele care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în credinţa. Ei n-au ţinut seamă de semnul care li se dăduse mai înainte când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.

Dar Isus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: "Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: 'Doftore, vindecă-te pe tine însuţi'; şi îmi veţi zice: 'Fă şi aici în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.' Dar", a adăugat El, "adevărat vă spun, că nici un prooroc nu este bine primit în patria lui. Ba încă adevărat vă spun că pe vremea lui Ilie când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi n-a fost trimis la nici una, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul n-a fost curăţit afară de Naaman, sirianul." Luca 4,23-27.

Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Isus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorii lui Dumnezeu pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă şi putere să creadă fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu dovezi ale puterii Sale care lucrau prin profeţi. În zilele lui Ilie Israel se îndepărtase mult de Dumnezeu. Ei se agăţaseră de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul Sfânt prin trimişii Domnului. În felul acesta ei se rupeau de mijloacele prin care să vină în contact cu avertizările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său, într-o ţară păgână la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta fusese favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima era deschisă să primească o lumină mai mare pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.

Pentru acelaşi motiv fuseseră trecuţi cu vederea şi leproşii din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman fusese credincios faţă de convingerile sale în ceea ce priveşte dreptatea şi îşi simţise nevoia cea mare pentru adevăr. El era în stare să primească darul harului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta el a fost nu numai curăţat de lepră, dar a fost binecuvântat şi cu o cunoaştere a adevărului Dumnezeiesc.

Starea noastră înaintea lui Dumnezeu depinde nu de mărimea luminii pe care am primit-o, cât de felul în care ne folosim de ea. De aceea până şi păgânii care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc sunt într-o stare favorabilă decât aceia care au primit o lumină mai mare şi care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi prin viaţa lor de toate zilele contrazic mărturisirea lor.

Cuvintele spuse de Isus faţă de ascultătorii Săi din sinagogă au lovit la rădăcina egoismului lor, punând în inima lor adevărul crud că se îndepărtaseră de Dumnezeu şi că pierduseră dreptul de a se mai numi popor al Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuţit când li se punea în faţă adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credinţa cu care îi inspiraseră Isus la început. Ei nu voiau să admită că Acel care Se ridicase din sărăcie şi singurătate era mai mult decât un om de rând.

Necredinţa lor a dat naştere la brutalitate. Satana îi stăpânea şi plini de mânie au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca şi de a reface; şi acum dădeau pe faţă însuşirile pierzătorului.

Când Isus a amintit binecuvântările date neamurilor, mândria aprigă naţională a ascultătorilor săi s-a deşteptat şi cuvintele Lui s-au pierdut într-un tumultum de glasuri. Oamenii aceea se lăudaseră că ţin legea; dar acum când prejudecăţile lor fuseseră jignite erau gata să facă o crimă. Adunarea s-a ridicat şi punând mâna pe Isus L-au dat afară din sinagogă şi l-au izgonit din oraş. Toţi păreau grăbiţi să-L omoare. L-au dus în grabă pe marginea unei prăpăstii vroind să-L arunce jos. ţipetele şi blestemele umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El când Isus a dispărut deodată din mijlocul lor. Trimişii cerului care se aflau lângă el în sinagogă se găseau lângă El şi în mijlocul mulţimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmaşilor Lui şi L-au condus într-un loc sigur.

Aşa au protejat îngerii pe Lot şi l-au condus în siguranţă departe de Sodoma. Aşa au ocrotit şi pe Elisei, în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii şi carele împăratului Siriei şi de o mare oştire a oamenilor lui înarmaţi şi când Elisei a văzut colinele dealului apropiate de oştirile lui Dumnezeu - cai şi care au luat foc adunate in jurul slujitorului Domnului.

Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmaşilor credincioşi ai lui Hristos în toate timpurile. Vasta confederaţie a răului atacă pe toţi aceia care vor să câştige biruinţa; dar Hristos doreşte ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oştirile lui Dumnezeu care stau de strajă în jurul acelora care iubesc pe Dumnezeu ca să-i poată scăpa. Noi nu ştim de câte primejdii văzute sau nevăzute am fost noi feriţi prin mijloacele îngerilor, decât atunci când, în lumina veşniciei vom vedea providenţa Lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a interesat de familia de aici de jos şi că trimişii de tronul lui Dumnezeu au urmărit zi cu zi paşii noştri.

Când Isus a citit în sinagoga din profeţie, Ş-a oprit înainte de sfârşitul cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: "Să vestesc anul de îndurare al Domnului", El a lăsat la o parte cuvintele: "şi o zi de răzbunare a Domnului nostru" Isaia 61,2. Partea aceasta a profeţiei era tot atât de adevărată ca şi aceea de la început şi, prin tăcerea Sa, Isus n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei expresii le făcea mai multă plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească şi aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau judecăţile împotriva păgânilor, fără a se gândi că propria lor vină era mai mare decât a altora. Tocmai ei aveau nevoie de mila pe care cu atâta grabă o refuzau păgânilor. În ziua aceea când Isus a stat în picioare în sinagogă, au avut ocazia să primească chemarea cerească. Acel căruia "Îi place îndurarea" (Mica 7,18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau păcatele lor.

Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăinţă. Spre sfârşitul lucrării Sale în Galilea El a mai vizitat o dată locul copilăriei Sale. De la data de când îl lepădaseră, vestea despre minunile şi predicarea Lui umpluse ţara. Nici unul dintre ei nu mai puteau să nege acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret ştiau că El a mers pretutindeni făcând bine şi vindecând pe toţi aceia care erau apăsaţi de diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea nici un geamăt de durere şi nici o casă deoarece, El trecuse prin el şi vindecase toţi bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieţii Sale mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.

Din nou au fost mişcaţi nazaritenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum nu au vrut să admită că Omul acesta care trecuse prin mijlocul lor era mai mare decât ei. Încă îşi mai aminteau cu ură că atunci când el susţinuse a fi cel Făgăduit, spusese hotărât că ei n-au parte de Israel, deoarece le arătase că sunt mai puţin vrednici de îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că ei se întrebau: "De unde are omul acesta atâta înţelepciune şi lucrările acestea mari?" ei nu vroiau să primească pe Isus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinţei lor Mântuitorul n-a putut să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mişcate pentru a primi binecuvântările Lui, şi cu părere de rău i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.

O dată ce necredinţa a pus stăpânire pe ei, ea a continuat să stăpânească pe oamenii din Nazaret. Tot astfel a pus stăpânire pe sinedriu şi pe popor. Atât pentru preoţi, cât şi pentru popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul sfârşitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptăţită, au continuat şi mai departe să batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe Golgota apoi când a fost dărâmat oraşul lor şi când au fost răspândiţi pe toată faţa pământului.

Cât de mult dorea Isus să dezvăluie lui Israel comorile preţioase ale adevărului! Dar orbirea lor spiritual a fost atât de mare încât I-a fost cu neputinţă să le dezvăluie adevărurile cu privire la împărăţia Lui. Ei se prindeau de crezul lor şi de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul cerului aştepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieţii le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a cerceta cu stăruinţă şi a vedea dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos şi mereu-mereu el cita din profeţi şi spunea: "Astăzi sau împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit." Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile şi dacă ar fi examinat teoriile lor în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, Isus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinţei lor. N-ar mai fi nevoit să spună: "Iată că vi se lasă casa pustie." Luca 13,35. Ei ar fi putut să înţeleagă dovezile date de lucrarea lui Mesia şi ar fi evitat nenorocirea care a făcut din oraşul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se schimbase din cauza bigotismului lor iraţional. Învăţăturile lui Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor şi nevoia de pocăinţă. Dacă ar fi primit învăţăturile Lui, practicile lor ar fi trebuit să se schimbe şi nădejdile cultivate de ei ar fi trebuit prăsite. Pentru a fi omorâţi de Dumnezeu ar fi trebuit să sacrifice onoarea oamenilor. Dacă ar fi ascultat de cuvintele acestui nou Rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât cea arătată de mari învăţători ai timpului.

Adevărul nu era iubit în zilele lui Hristos. Nu este iubit nici în zilele noastre. N-a fost iubit de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să ducă pe om la înălţarea de sine. Nu găsim noi azi teorii şi învăţături care n-au nici o temelie in Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agaţă de ele cu aceeaşi încăpăţânare, cum făceau iudeii cu tradiţiile lor. Conducătorii iudei erau plini de mândrie spiritual. Dorinţa lor de a-şi slăvi eul se dădea pe faţă până şi în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri în sinagogă .Le plăcea să fie salutaţi prin pieţe şi erau măguliţi auzind titlurile lor rostite pe buzele oamenilor. În timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai zeloşi pentru tradiţiile şi ceremoniile lor.

Pentru că priceperea lor era întunecată de prejudecăţi egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Isus cu umilinţa vieţii lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreţia adevărată poate să, lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om prea nepotrivită cu pretinderea lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este el atât de puţin pretenţios dacă într-adevăr este ceea ce părea că este? Dacă el era mulţumit să fie lipsit de forţa armelor, ce ar fi devenit naţiunea lor? Cum se va putea ca puterea şi slava atât de mult aşteptată să aducă toate naţiunile în supunere faţă de naţiunea iudeilor? Nu dăduseră preoţii învăţătura că Israel trebuia să domnească peste întreg pământul? Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viaţa Lui făcea pe iudei să lepede pe Isus. El era întruparea curăţeniei, dar ei erau necuraţi. El a locuit printre oameni ca pildă de integritate nepătată. Viaţa Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenţiei lor de evlavie şi descoperea nedreptatea din ei în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.

Dacă Hristos ar fi îndreptat atenţia către farisei şi ar fi lăudat învăţătura şi evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre învăţătura cerurilor ca despre un aşezământ de îndurare pentru toată omenirea. El înfăţişa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să-l îngăduie. Pilda şi învăţătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când au văzut pe Isus dând atenţie tocmai acelora pe care ei îi urau şi-i respingeau, s-au deşteptat în ei cele mai rele patimi din inimile lor îngâmfate. În ciuda lăudăroşeniei lor că sub "Leul din seminţia lui Iuda" (Apocalips 5,5) Israel avea să fie înălţat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să refuze dezamăgirea pentru neîmplinirea speranţelor lor ambiţioase decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor, şi condamnarea pe care o simţeau chiar prin faptul că se găseau în faţa curăţeniei Sale.