Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?

 

Fraţii lui Iosif erau departe de a aproba pe Isus şi lucrarea Lui. Veştile care ajungeau la ei cu privire la viaţa şi lucrarea Lui îi umpleau de uimire şi nelinişte. Au auzit că petrecea nopţi întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulţimi de oameni şi că nu-Şi lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui se gândeau că El Se oboseşte prea mult datorită muncii neîncetate; nu înţelegea atitudinea Lui faţă de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat raţiunea.

Fraţii Lui au auzit lucrurile acestea, cum şi acuzaţia adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii lor cu Isus. Ei ştiau ce tulburare provocaseră cuvintele şi faptele Lui şi nu numai că erau alarmaţi de declaraţiile Lui îndrăzneţe dar erau supăraţi pentru că El mustra pe cărturari şi pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra şi au făcut pe Maria să se unească cu ei, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător.

Cu puţin timp mai înainte de lucrul acesta Isus făcuse a doua oară minunea vindecării unui demonizat, orb şi mut, iar fariseii repetaseră acuzaţia: "Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!" Mat. 9,34. Hristos le-a spus lămurit că dacă pun lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana, ei rup legătura lor cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Isus fără să fie conştienţi de originea Lui dumnezeiască pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfânt ei pot să-şi vadă greşeala şi să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăieşte şi crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se aşează într-o situaţie în care pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când oamenii lepădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când în cele din urmă Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic.

Fariseii cărora le vorbise Isus şi le dăduse această avertizare nu credeau nici ei personal acuzaţia pe care o aduceau împotriva Lui. Nu era nici unul dintre aceşti oameni de seamă care să nu se fi simţit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că Isus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei Sale ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră după neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L accepte ca Mesia. Odată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri să-şi mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Lui i-a umplut cu mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învăţătura Lui; dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-L prezenta greşit şi a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, şi ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate lucra cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se predea.

Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină pentru a-şi îndrepta greşelile şi a-i conduce pe cărări sigure; dar prin lepădarea acestei lumini ochii au ajuns să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său, dar când o rază de lumină este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înţeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde până când noaptea cuprinde sufletul întreg. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era ajutat de o putere dumnezeiască dar, pentru a se împotrivi adevărului ei puneau lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se predau lui Satana şi de aici încolo erau stăpâniţi de puterea lui.

Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în inimă. "Din prisosul inimii voastre vorbeşte gura." Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului, ele au puterea să influenţeze caracterul. Oamenii sunt schimbaţi prin propriile lor cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau bănuieli rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă ca adevărat ceea ce ei au vorbit sub îndemnul lui Satana. Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e primejdios să pui sub semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica cu uşurătate şi în mod necuviincios acţionează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către primejdie până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Isus a zis: "În ziua judecăţii oamenii vor da seama de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit".

Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionaţi de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră ca Duhul Sfânt să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai prin împotrivire dar şi prin neglijenţă. Isus a zis: "Duhul necurat când a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihna şi n-o găseşte. Atunci zice: 'Mă voi întoarce în casa mea', şi când vine, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el şi alte şapte duhuri mai rele decât el; intră în casă şi locuiesc acolo".

Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea Satanei a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu ei fuseseră eliberaţi de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau de iubirea lui Dumnezeu dar, ca şi ascultătorii asemănaţi în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu pentru ca Hristos să poată locui în inimă; şi când duhul cel rău s-a întors "cu alte şapte duhuri mai rele decât el", ei au ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.

Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Fiinţa care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi El vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo decât a Sa proprie. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos vom fi stăpâniţi de cel rău. Inevitabil să fim sub stăpânirea uneia din cele două mari puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bună voie a servi împărăţiei întunericului pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţă în dreptatea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista faţă de efectele nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele şi pentru câtva timp putem da la o parte tovărăşia lui Satana; dar fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o legătură continuă cu El suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretenţiile lui.

"Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi." Tocmai aşa, a zis Isus, "se va întâmpla cu acest neam viclean". Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Lepădând pe Hristos poporul iudeu a comis un păcat de neiertat; refuzând invitaţia harului şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi insultăm pe Domnul vieţii şi-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa Universului ceresc; atunci când nu ascultăm solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi în cele din urmă, el va pierde orice dorinţă de a se împăca cu Dumnezeu.

În timp ce Isus învăţa pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama şi fraţii Lui erau afară şi doreau să-L vadă. El ştia ce este în inima lor, şi a răspuns celui ce Îi adusese ştirea aceasta: "Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei ?" Apoi Şi-a întins mâna înspre ucenici şi a zis: "Iată mama Mea şi fraţii Mei ! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă".

Toţi aceia care primeau pe Hristos prin credinţă erau uniţi cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omeneşti. Ei deveneau una cu El, după cum şi El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă şi împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenia naturală. Fraţii Lui nu aveau nici un câştig din legătura cu El decât dacă Îl primeau ca Mântuitor al lor personal.

Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti dacă ei nu ar fi crezut că El este Trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu ! Necredinţa lor a aruncat o umbră asupra vieţii pământeşti a lui Isus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.

Vrăjmăşia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simţită de Fiul lui Dumnezeu şi a fost cu atât mai dureroasă cu cât o simţea şi în familie, deoarece inima Sa era plină de bunătate şi iubire, şi avea numai simţăminte plăcute pentru legăturile familiale. Fraţii Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Socotea că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc şi gândeau că dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei şi cărturari ar fi evitat cearta neplăcută pe care o produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină şi când Se aşeza mai presus de rabini şi îi mustra pentru păcatele lor. Ei ştiau că fariseii căutau ocazia să-L acuze şi părerea lor era că El le dăduse destule ocazii.

Cu priceperea lor mărginită ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească şi de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere dovedeau că ei nu înţelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Îl vedeau adesea plin de întristare, dar în loc de a-L mângâia, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Fiinţa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greşit interpretate, lucrarea Lui era neînţeleasă.

Fraţii Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită şi încâlcită, şi se încumetau să creadă că pot să-L înveţe pe Acela care înţelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nici o sfială ceea ce nu puteau să înţeleagă. Reproşurile lor Îl exasperau şi astfel sufletul Lui era obosit şi întristat. Ei mărturiseau credinţă în Dumnezeu şi socoteau că Îl îndreptăţesc, deşi Dumnezeu Se întrupase între ei şi ei nu ştiau nimic.

Aceste lucruri făceau din drumul Lui o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos felul greşit cum era privit în propria Sa familie încât era o uşurare pentru El să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înţelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă, - familia lui Lazăr, Maria şi Marta: deoarece în atmosfera credinţei şi iubirii, inima Lui găsea odihnă. Şi cu toate acestea nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască, sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea simţea o uşurare numai când Se afla singur în comuniune cu Tatăl ceresc.

Cei chemaţi să sufere pentru cauza lui Hristos care au de suferit neînţelegere şi neîncredere, până şi în propria lor familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Isus a suferit la fel. El îi înţelege, îi cheamă lângă El ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat şi El, în legătură cu Tatăl.

Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor al lor personal nu sunt părăsiţi ca nişte orfani, lăsaţi să-şi ducă singuri povara vieţii. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti; îi invită să numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt "cei micuţi" ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legaţi de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are faţă de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simţit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus de cele omeneşti.

În legile date lui Israel este o frumoasă ilustraţie cu privire la legăturile dintre Hristos şi poporul Lui. Când un evreu era silit ca, din cauza sărăciei, să se despartă de moştenirea lui şi să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el şi averea lui revenea rudei celei mai apropiate. Vezi Lev. 25,25.47-49; Rut 2,20. Tot aşa, lucrarea răscumpărării noastre şi a moştenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubeşte, este Domnul şi Mântuitorul nostru: "Nu te teme" zice El, "căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu". "De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta." Is. 43,1.4.

Hristos iubeşte fiinţele cereşti care înconjoară tronul Său; dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înţelegem dar putem şti din experienţa noastră că e adevărată. Iar dacă noi păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt fraţii şi surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaştem pretenţiile rudeniei noastre dumnezeieşti? Fiind adoptaţi în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să onorăm pe Tatăl nostru şi rudenia noastră?