Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL

 

Ioan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăţia lui Hristos şi a fost cel dintâi la suferinţă. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărţit de aerul liber al pustiei şi de mulţimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreaţa lui Irod Antipa. Ioan săvârşise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăinţă. "Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; ...şi când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă neştiind ce să facă şi-l asculta cu plăcere." Ioan s-a purtat în mod credincios faţă de el ascunzându-l de nelegiuita legătură pe care o încheiase cu Irodiada, soţia fratelui său. O vreme Irod căutase cumva să sfărâme lanţul plăcerilor care-l lega; dar Irodiada îl cuprindea şi mai mult în plasa vicleniei ei şi s-a răzbunat pe Ioan, făcând pe Irod să-l arunce în închisoare.

Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau greu asupra lui. Deoarece săptămână după săptămână trecea fără să audă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Isus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan? Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui cel atât de credincios să-i fie răpită libertatea, ba poate chiar viaţa?

Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Îndoieli care altfel nu s-ar fi ivit erau sugerate lui Ioan. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau ele sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori aceia care se socoteau prietenii unui om bun şi care sunt gata să-i dovedească credincioşia se dovedesc a fi vrăşmaşii cei mai primejdioşi! De câte ori, în loc de ai întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare. Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. Ei se aşteptau ca Isus să ia tronul lui David; şi pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica nici o pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească. El declarase poporului că pentru a fi pregătită cale înaintea Domnului trebuie să se împlinească proorocia lui Isaia: munţii şi dealurile trebuie să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbea despre Mesia ca despre Acela care îşi va avea lopata în mână şi care urma să-şi cureţe cu desăvârşire aria, şi să adune grâul în grânar şi pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise la Israel, el aştepta ca Domnul Să se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc. În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptăţii atât în locurile înalte cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu Împăratul Irod mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi precupeţise viaţa cu gândul să poată face lucrarea ce i se încredinţase. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul din seminţia lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să elibereze pe săraci şi pe aceea care plângeau. Părea însă că Isus se mulţumise să adune ucenicii în jurul Său, să vindece şi să înveţe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce zilnic jugul roman apăsa tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină îşi împlineau orice dorinţă iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălţau la cer. Pentru proorocul pustiei toate acestea părea o taină care întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unor temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu fi venit? Atunci ce însemnă solia pe care el însuşi fusese silit să o rostească? Ioan fusese amar dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă acelaşi efect pe care îl avuse citirea legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neem 8,9), o profundă lucrare de pocăinţă şi întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viaţă. Fusese lucrul acesta în zadar?

Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredinţă faţă de Isus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Isus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze pe înainte-mergătorul Său ?

Dar Ioan Botezătorul n-a părăsit credinţa faţă de Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a porumbelului care se coborâse, curăţia neprihănită a lui Isus, puterea Duhului Sfânt care se aşezase asupra lui Ioan atunci când a venit în faţa Mântuitorului şi mărturia dată de profeţiile Scripturii - totul mărturisise că Isus din Nazaret era Cel făgăduit.

Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoţitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Isus. Lucrul acesta l-a încredinţat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul avea să le întărească credinţa şi să aducă nădejde fraţilor lor. Mai dorea după un cuvânt de la Hristos spus numai pentru el. Ucenicii au venit la Isus cu o întrebare: "Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?" Cât de puţin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Isus, strigase: "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" "El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea." Ioan 1,29.27. Şi acum întrebarea: "Tu eşti Acela care are să vină?" Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să se aştepte de la mulţimea nepăsătoare?

Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecaţi. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind prin mulţime, bolnavi din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alţii purtaţi de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în faţa lui Isus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt o atingere a mâinii Sale, deschidea ochii orbilor pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, feţele prietenilor şi faţa Mântuitorului. Isus mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajunge la urechile muribunzilor şi ei se ridicau plini de sănătate şi de vigoare. Demonizaţii şi paralizaţii ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăţa pe oameni. ţăranii, meseriaşii săraci, care erau evitaţi de rabini ca fiind necuraţi, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieţii veşnice. Aşa a trecut ziua, în timp ce ucenicii lui Ioan au auzit şi au văzut totul. În cele din urmă, Isus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să spună ce văzuseră adăugând: "Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire". Luca 7,23. Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui faţă de starea noastră umilă.

Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeţia despre Mesia: "Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inimă zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului". Isaia 61,1.2. Lucrările lui Hristos nu numai că îl prezentau ca fiind Mesia, dar arătau în ce chip aveau să se întemeieze împărăţia Lui. Lui Ioan i se descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie când: "a trecut un vânt tare şi puternic care despica munţii şi sfărâma stâncile înaintea Domnului. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc Dumnezeu a vorbit profetului printr-un susur blând şi subţire" 1 Împ.19,11-12. Aşa urma şi Isus să-Şi facă lucrarea, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărăţiilor, ci vorbind la inimile oamenilor printr-o viaţă de îndurare şi sacrificiu de sine.

Principiul vieţii lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăţiei lui Mesia. Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi nădejdile conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câştige de la ei decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.

Cuvintele Mântuitorului: "Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire", erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înţelegând acum mai limpede natura lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.

După plecarea solilor, Isus a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu uitase pe Ioan, sau că acestuia i-ar fi scăzut credinţa în ziua încercării. "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?" "O trestie clătinată de vânt?" Trestiile înalte care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adierea de vânt reprezentau pe rabini, care luaseră poziţie de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinaţi într-o parte şi în alta de vânturile concepţiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, dar de tema poporului nu îndrăzniseră să se împotrivească pe faţa lucrării lui. Dar faţa lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulţimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan şi ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plin de îndreptăţire de sine, pentru preoţii din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinţi şi soldaţi, pentru vameşi şi ţărani, Ioan vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăţilor omeneşti. În închisoare a fost acelaşi în loialitatea lui faţă de Dumnezeu şi în zelul lui pentru dreptate ca şi atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credinţa lui faţă de principii el era tot aşa de statornic ca o stâncă.

Isus a continuat: "Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi, sunt în casele împăraţilor".

Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele timpului său, şi îmbrăcămintea lui simplă şi viaţa lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieţi nu sunt partea servilor lui Dumnezeu, ci ai acelora care locuiesc "în casele împăraţilor", mai marii acestei lumi, cărora le aparţine puterea şi bogăţia ei. Isus dorea să îndrepte atenţia la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoţi şi conducători. Aceşti slujbaşi se îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viaţa plină de strălucire şi doreau să-i umilească pe oameni pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesaţi să câştige admiraţia oamenilor decât să primească curăţia de inimă care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăţiei lumii acesteia.

"Atunci ce aţi ieşit să vedeţi?" a spus mai departe Isus. "Un prooroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un prooroc; căci El este Acela despre care este scris: Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, Care Îţi va pregăti cale Ta.

Adevărat vă spun, că dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul". Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul spusese: "Va fi mare înaintea Domnului". Luca 1,15. După aprecierea cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socoteşte lumea este mărire; nu bogăţia, sau rangul, sau nobleţea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci trebuie să dăm cinste lui Satana ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de nici un om. Dar dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Dumnezeu preţuieşte valoarea morală. Iubirea şi curăţia sunt însuşiri pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când în faţa trimişilor sinedriului, a poporului şi a propriilor săi ucenici s-a abţinut de a căuta onoare pentru sine şi a îndruma pe toţi la Isus ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om. Cei care auziseră mărturisirea lui Isus, spuneau după moartea lui Ioan: "Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat". Ioan 10,41. Nu fusese dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învieze morţii cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în numele lui Dumnezeu ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a împlinit lucrarea, încât atunci când oamenii îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Isus puteau spune :"Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat". O mărturie asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său. Ca înainte-mergător a lui Mesia, Ioan era "mai mult ca un profet". Căci în timp ce profeţi văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-l prezinte lui Israel ca Trimis a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus a zis: "Cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el".

Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu el s-a ridicat să arete legătura legii şi profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era lumina mai mică ce trebuia să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt ca să poată revărsa lumină asupra neamului său; dar n-a strălucit altă lumină şi nici nu va exista alta care să lumineze aşa de strălucitor asupra neamului omenesc decăzut ca lumina izvorând din învăţăturile şi pilda lui Isus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare, nemurirea prin Mântuitorul. Afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul propriei sale lucrări. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi să vadă manifestarea puterii dumnezeieşti care însoţea lumina mai mare. N-a avut parte să vadă pe orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt a lui Hristos, răspândind slava asupra făgăduinţelor din profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că erau mai mare decât el.

Prin mulţimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată ţara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi viaţa lui nepătată şi sentimentul puternic al mulţimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui. Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar şi-a amânat planul de frica Irodiadei.

Irodiada ştia că prin măsuri directe nu putea niciodată să câştige consimţământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ţinta printr-o stratagemă. De ziua naşterii împăratului urma să aibă loc o petrecere la care să vină înalţii demnitari ai statului şi nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta Irod avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influenţat să-i facă pe voie.

Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a trimis pe fiica în sala de banchet să danseze pentru distracţia oaspeţilor. Salomea era în floarea vârstei şi frumuseţea ei voluptoasă a captivat simţurile acestor petrecăreţi desfrânaţi. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-a prezentat complimente când această fiică a preoţilor şi a prinţilor lui Israel a dansat pentru distracţia oaspeţilor lui.

Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi raţiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeţi beţi, masa banchetului, vinul sclipitor şi luminile scânteietoare iar pe tânăra aceea dansând în faţa lui. În nesocotinţa clipei a dorit să facă ceva deosebit care să-l înalţe în faţa oamenilor de seamă din împărăţia lui. Cu jurământ a făgăduit să dea fiicei Irodiadei ori ce ar cere, până la jumătate din împărăţia lui. Salomea s-a dus de grabă la mama ei să întrebe ce să ceară. Răspunsul era gata - capul lui Ioan Botezătorul. Salomea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere; dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: "Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul." Marcu 6,25.

Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o tăcere ameninţătoare s-a lăsat peste scena de beţie. Împăratul era îngrozit la gândul de a lua viaţa lui Ioan. Cu toate acestea îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeţilor săi şi dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva făgăduinţei lui, bucuros ar fi cruţat viaţa profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi pentru a auzi predica lui Ioan şi-l ştiau un om fără nici o vină şi un slujitor a lui Dumnezeu. Deşi loviţi de cererea tinerei, ei erau prea ameţiţi ca să ridice un protest. Nici un glas nu s- a ridicat să salveze viaţa trimisului ceresc. Oamenii aceştia ocupau poziţii înalte şi de încredere în naţiunea lor şi asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea se dedaseră atât de mult la petrecere şi beţie încât simţurile lor erau paralizate. Mintea le era ameţită de muzica şi dansul aţâţător iar conştiinţa lor adormise. Prin tăcerea lor au pronunţat sentinţa de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulţumi răzbunarea unei femei blestemate.

În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; atunci, cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în faţa împăratului şi a oaspeţilor lui. Veşnic sigilate erau buzele acelea care pline de credincioşie avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viaţa lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăinţă. Orgiile unei nopţi costaseră viaţa unuia dintre cei mai mari profeţi. De câte ori viaţa celor nevinovaţi a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptăţii. Cel care duce paharul ameţitor la gură se face răspunzător de toate nedreptăţile pe care le poate comite sub puterea lui ameţitoare. Adormindu-şi simţurile, el ajunge neînstare să mai judece liniştit sau să facă o limpede deosebire între bine şi rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el apăsând şi distrugând pe cel vinovat. "Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept." Proverbe 20,1. Astfel s-a ajuns până acolo încât "adevărul s-a poticnit,... şi cel ce se depărtează de rău e jefuit". Isaia 59,14.15. Cei care au jurisdicţia asupra viaţii semenilor lor ar trebui să fie consideraţi ca vrednici de condamnare când se dedau la necumpătare. Toţi aceia care execută legile trebuie să fie oameni care ţin legea. Trebuie ca ei să fie oameni care ştiu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forţele lor fizice, mintale şi morale ca să poată avea o inteligenţă vie şi un înalt simţ de dreptate. Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada care l-a primit cu o satisfacţie diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că conştiinţa lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nici o fericire din păcatul săvârşit. Numele ei a ajuns să fie urât de roată lumea iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influenţa învăţăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generaţiile, până la sfârşitul timpului. Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzaţiile conştiinţei sale vinovate. Încrederea lui Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aduce aminte de viaţa lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare, de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat, şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o faţă zâmbitoare şi o înfăţişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată şi apăsată că asupra lui era un blestem. Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de faţă în oricare loc, că el văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei şi insulta cu care întimpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise din gura profetului vorbeau acum conştiinţei lui mult mai limpede decât predica din pustie. Când Irod a auzit despre lucrările lui Hristos, a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu ridicase pe Ioan dintre morţii şi că-l trimisese cu o putere mult mai mare ca să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan va răzbuna moartea sa aruncând blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei viaţi pline de păcat - "inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima, şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O de ar veni seara! şi seara vei zice: de ar veni dimineaţa". Deuteronom 28,65-67. Acuzatorii păcătosului sunt propriile lui cugete şi nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înţepăturile unei conştiinţe vinovate care nu-i dă linişte nici ziua nici noaptea. Pentru mulţi oameni o taină profundă învăluie taina lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate să pătrundă taina acestei amare providenţe; ar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş suferinţelor lui Hristos. Toţi acei care urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranţă ei vor fi greşit înţeleşi de oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat împărăţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta se va da pe faţă. Copilăria, tinereţea şi viaţa matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie zicând: "Pregătiţi cale Domnului, neteziţi-I cărările" (Matei 3,3), Satana a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei lui. Grozăvia păcatului era descoperită în aşa fel încât oamenii tremurau. Purtarea lui Satana, care pe mulţi îi ţinuse sub stăpânirea lui, se sfărâmă. Fusese neobosit în stăruinţele lui de a abate pe Ioan Botezătorul de la o viaţă de predare completă faţă de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să biruiască nici pe Isus. În ispitirea din pustie Satana fusese înfrânt şi mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristare asupra lui Hristos lovind pe Ioan. Aceluia pe care nu-L putuse mânji prin păcat Îi provoca suferinţe. Isus n-a căutat să elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare. Bucuros s-ar fi dus Mântuitorul la Ioan să lumineze întunericul închisorii prin propria Sa prezenţă. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să primejduiască propria Sa lucrare. Bucuros ar fi eliberat pe slujitorul Său credincios. Dar pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmaşii lui Isus urmau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare.

Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu; dar viaţa aceea care "este ascunsă ca Hristos în Dumnezeu" nu putea să fie atinsă de pierzător. Coloseni 3,3. El se bucura la gândul că întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa Universului care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni. Cu toate că Ioan nu fusese eliberat printr-o minune, nu fusese uitat. Totdeauna avusese tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înţelesul profeţiilor privitoare la Hristos şi al scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dăduseră putere aşa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: "Iată că Eu sunt ca voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului". Matei 28,20.

Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi dacă ar ceda de la început sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, nici Ilie care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul care a pierit singur în închisoare. "Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El." Filipeni 1,29. Şi din toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos este încrederea cea mai mare şi onoarea cea mai înaltă.