Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ

 

Din primii ani ai vieţii lui copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaştere regulilor nenumărate pe care israeliţii credincioşi trebuia să le păzească. Isus însă nu s-a ţinut de lucrul acesta. Chiar din copilărie El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat scripturile Vechiului Testament, şi cuvintele "Aşa zice Domnul" erau totdeauna pe buzele sale.

Când a început să vadă starea lumii, Isus a înţeles că pretenţiile societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu, sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se depărtau de cuvintele lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii în care nu era nici o putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte pe care urma să le înveţe aici erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoştea libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Isus venise să înveţe pe oameni ce însemnează a sluji lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretenţiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învăţaţi; dar când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale. Isus căuta să fie plăcut celor care venea în legătură, purtându-se cât mai blând şi mai supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor putea lesne influenţa prin învăţăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradiţiile moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Isus cerea să I se arete că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt se iese din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de pretenţiile oamenilor. Părea că Isus cunoaşte Scriptura de la început până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să înveţe de la un copil. Pretenţia lor era că ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru faptul că Isus Se împotrivea cuvântului lor.

Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nici o autoritate în favoarea tradiţiilor lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta El suferea mustrări şi critici. Încă de timpuriu Isus începu să lucreze din proprie iniţiativă la formarea caracterului Său şi nici chiar respectul şi iubirea faţă de părinţii Săi nu-L putea face să Se lepede de Cuvântul lui Dumnezeu. "Stă scris, spunea El, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obişnuite, în familie. Influenţa rabinilor i-a adus multă amărăciune în viaţă. Din tinereţe a trebuit să înveţe lecţia grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.

Fraţii lui, cum erau numiţi copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că trebuie să ţină tradiţiile, care ar fi ceva cerut de Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus decât Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea clară a lui Isus arătă deosebirea dintre cele rătăcite şi cele adevărate. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de legea lui Dumnezeu ca fiind încăpăţânare. Erau însă surprinşi de cunoştinţa şi înţelepciunea cu care răspundea rabinilor. Ştiau că nu fusese învăţat de oameni înţelepţi, dar nu puteau să nu vadă că El era un învăţător pentru ei. Recunoşteau că educaţia Lui era mai înaltă ca a lor. Dar nu înţelegeau faptul că El putea să meargă la pomul vieţii, un izvor de înţelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.

Hristos nu era exclusivist şi în privinţa aceasta iarăşi supărase pe farisei, pentru că se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniu religiei închis cu ziduri de despărţire ca pe ceva prea sfânt pus în viaţa de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărţire. În legăturile lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău ? de care biserică aparţii ? El ajuta pe toţi cei care aveau nevoie de ajutor. În loc să se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are El, a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. A învăţat pe alţii că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru zile anumite sau pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc El, se interesa cu iubire de oameni şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă în iubire de sine şi că viaţa lor închinată numai intereselor personale era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naştere la vrăjmăşie împotriva lui Isus, aşa că ei căutau să-L facă cu de-a sila să ţină rânduielile lor. Isus căuta să ajute pe toţi cei în suferinţă pe care îi întâlnea. N-avea mulţi bani de dat, dar de multe ori Se lăsă nemâncat ca să ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Fraţii Lui simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact aşa cum nici unul din ei nu avea şi cum nici nu dorea să aibă. Când ei se purtau rău cu bieţii oameni nenorociţi, Isus îi căuta şi le vorbea cuvinte de încurajare. Celor care ar fi avut nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret însăşi hrana Lui. Alinând suferinţele lor, adevărurile pe care le învăţa erau unite cu fapte bune şi erau în felul acesta fixate în minte. Lucrurile acestea erau neplăcute pentru fraţii Lui. Fiind mai în vârstă ca Isus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei şi-L mustrau că se ridică mai presus de învăţătorii, preoţii şi mai marii poporului lor. Adesea îl ameninţau şi căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe făcând din Scriptură călăuza Sa. Isus iubea pe fraţii Săi şi totdeauna Se purta faţă de ei cu o iubire nesfârşită; dar ei erau geloşi pe El şi îşi manifestau în mod deschis dispreţul. Nu putea să înţeleagă purtarea Lui. În Isus găseau foarte mari contradicţii. Era Fiul lui Dumnezeu şi cu toate aceste era un copil neajutorat. Era creatorul lumilor, stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia marca experienţa vieţii Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul deosebite de aroganţa şi de închipuirea omenească; nu se lupta pentru măreţie lumească şi era mulţumit cu situaţia cea mai umilă. Lucrul acesta umplea de mânie pe fraţii lui. Ei nu puteau înţelege de ce era liniştit atunci când se afla în greutăţi şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi. 2 Cor.8,9. Nu puteau înţelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înţeleseseră umilinţa şi suferinţa acestuia.

Hristos rămânea neînţeles faţă de fraţii Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi viaţa lor nu avea putere de la Dumnezeu. Formele religiei pe care le ţineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau "zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen", dar lăsau nefăcute "cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila şi credincioşia". Mat. 23,23. Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu pute a să fie de faţă când se săvârşea ceva rău fără să simtă un sentiment de durere pe care nu-l putea ascunde. Contrastul între formalişti, a căror sfinţenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna mai presus de toate, era izbitor. Pentru că viaţa lui Isus condamna răul, avea adversari atât în familie cât şi în afară. Cinstea şi dezinteresul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau numite laşitate.

Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas nici una pe care să n-o fi gustat Hristos. Erau şi din aceia care încercau să arunce dispreţ asupra Lui din cauza naşterii Lui şi chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum îl îndemna fraţii Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-i facă viaţa cât mai grea, să fie tras spre păcat.

Dar la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: "Stă scris". Rareori mustra vreo faptă rea a fraţilor Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea îl acuza de laşitate, dacă nu voia să se unească cu ei în vreo faptă oprită; Dar El răspundea: "Stă scris: 'Frica de Domnul, acesta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere'". Iov.28,28.

Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simţeau pace; dar mulţi se fereau de El, pentru că erau mustraţi de viaţa Lui nepătată. Tinerii stăruiau de El să facă la fel ca ei. El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezenţa Lui şi de răspunsurile Lui vioaie; dar erau iritaţi de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Isus răspundea "Stă scris: 'Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea ? Îndreptându-se după Cuvântul Tău' ". "Strâng Cuvântul tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta". Ps. 119,9.11.

Adesea îl întrebau: De ce ţii să fii aşa deosebit de noi toţi ?"Stă scris, spunea El: 'Ferice de cei fără de prihană în calea lor, care umblă totdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nici o nelegiuire şi umblă în căile Lui ! "Ps 119,1-3. Când îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracţiile lor, El spunea: "Stă scris: 'Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale, şi nu uit Cuvântul Tău' ". Psalm 119, 14-16. Isus nu se certa pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun şi nu se plângea. Cu toate acestea n-a greşit şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui Dumnezeu. El nu se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci plin de răbdare suferea insulta. De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii dispreţuit chiar de către fraţii Tăi? "Stă scris, spunea El:' Fiule, nu uita învăţăturile mele, şi păstrează în inima ta sfaturile mele !Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia; leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor' ". Prov. 3,1-4. De la data de când părinţii lui Isus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă şi cu toate acestea exemplu Lui era o lecţie permanentă. Avea înfăţişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când se găsea împreună cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazie, Se retrăgea din scenele muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munţilor sau printre copacii pădurii. De multe ori zorile dimineţii Îl găseau în vreun loc retras, dar meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. Din aceste răstimpuri de linişte pornea apoi spre casă unde Îşi relua lucrările şi dădea pildă de muncă plină de răbdare. Viaţa Lui Isus s-a deosebit prin respectul şi iubirea arătate faţă de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt născut din ea era Mesia Cel făgăduit de multă vreme; dar nu îndrăznea să-şi exprime credinţa aceasta. În tot cursul vieţii ea a împărtăşit suferinţele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei şi a tinereţii. Când Îi lua apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit situaţii dificile. Ea înţelegea că ceea ce se petrecea în familie, şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei, au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.

Maria vorbea de multe ori cu Isus şi stăruia de El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiurile de contemplare a lucrărilor lui Dumnezeu şi să nu mai caute să aline durerile oamenilor, sau chiar ale animalelor necuvântătoare. Când preoţii şi învăţătorii cereau Mariei să stăpânească pe Isus, ea avea mult de suferit; dar inima ei din nou era liniştită, când El îi arătă cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.

Câteodată oscila între Isus şi fraţii Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu. Dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum se jertfeşte pentru binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viaţa Lui era ca un aluat care lucra între elementele societăţii. Blând şi nepătat umbla printre oamenii nepăsători, neciopliţi şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni păcătoşi, soldaţi păgâni şi ţărani brutali, prin gloata aceea aşa de amestecată. El spunea ici şi colo cuvinte de mângâiere, când vedea pe oameni obosiţi şi cu toate acestea siliţi să-şi poarte poverile. El împărtăşea greutăţile lor şi le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu. El îi învăţa pe toţi să se socotească înzestraţi cu talente preţioase care, dacă erau bine folosite aveau să le asigure comori veşnice. El a curăţit viaţa de deşertăciuni şi prin exemplul Său a învăţat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, şi ea trebuie păstrată ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă nici o fiinţă omenească ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecărei fiinţe leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El ştia să dea o învăţătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei curaţi şi sfinţi, pot şi ei avea un caracter care să arate că sunt copii a lui Dumnezeu. Adesea întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea Satanei şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Oamenilor acestora descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le putea înţelege. Pe alţii îi găsea în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vrăjmaşul sufletului. Pe aceştia îi încuraja să stăruiască, asigurându-i că va birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruinţa. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinşi că în faţa lor este Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.

Isus vindeca şi corpul şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi aducea vindecarea tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele lui amabile erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El la cei bolnavi şi apăsaţi. Aşa discret a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. Din cauza acesta s-a şi întâmplat că atunci când a început lucrarea publică, foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie. Cu toate acestea, în copilărie, tinereţe şi maturitate Isus a fost singur. În sfinţenia şi credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi nimeni dintre oameni n-a fost cu El. A dus povoara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povoară apăsa asupra sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruinţă neabătută Şi-a îndeplinit planul vieţii Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.