- Cuprins și cuvînt înainte
- Cap.1-DUMNEZEU CU NOI
- Cap.2-POPORUL ALES
- Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII
- Partea 2. Cap.4-VI S-A NĂSCUT UN MÎNTUITOR
- Cap.5-CONSACRAREA
- Cap.6-AM VĂZUT STEAUA LUI
- Cap.7-CA UN PRUNC
- Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM
- Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ
- Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE
- Cap.11-BOTEZUL
- Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS
- Cap.13-BIRUINţA
- Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA
- Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
- Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU
- Cap.17-NICODIM
- Cap.18-EL TREBUIE SĂ CREASCĂ
- Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI
- Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL
- Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL
- Partea 4. Cap.23-ÎMPĂRĂţIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT
- Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?
- Cap.25-CHEMAREA LA MARE
- Cap.26-LA CAPERNAUM
- Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
- Cap.28-LEVI-MATEI
- Cap.29-SABATUL
- Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
- Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE
- Cap.32-SUTAŞUL
- Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?
- Cap.34-INVITAȚIA
- Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ
- Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI
- Cap.37-CEI DINTÂI EVANGHLIŞTI
- Cap.38-VENIţI DE VĂ ODIHNIȚI
- Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE
- Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC
- Cap.41-CRIZA DIN GALILEA
- Cap.42-TRADIȚIA
- Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE
- Cap.44-ADEVĂRATUL SEMN
- Cap.45-UMBRELE CRUCII
- Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
- Cap.47-SERVIRE
- Cap.48-CINE ESTE MAI MARE
- Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR
- Cap.50-PRINTRE CURSE
- Cap.51-LUMINA VIEȚII
- Cap.52-PĂSTORUL DIVIN
- Cap.53-ULTIMA CĂLĂTORIE DIN GALILEA
- Cap.54-SAMARITEANUL MILOS
- Cap.55-NU CU ARĂTAREA ÎN AFARĂ
- Cap.56-BINECUVÂNTAREA COPIILOR
- Cap.57-UN LUCRU ÎȚI LIPSEŞTE
- Cap.58-LAZĂRE, VINO AFARĂ
- Cap.59-UNELTIRI
- Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI
- Cap.61-ZACHEU
- Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON
- Cap.63-ÎMPĂRATUL TĂU VINE
- Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT
- Cap.65-TEMPLUL CURĂȚIT DIN NOU
- Cap.66-CONTROVERSA
- Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI
- Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ
- Cap.69-PE MUNTELE MĂSLINILOR
- Cap.70-ACEŞTI FOARTE NEÎNSEMNAȚI FRAȚI AI MEI
- Cap.71-UN SERV AL SERVILOR
- Cap.72-ÎN AMINTIREA MEA
- Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
- Partea 8. Cap.74-GHETSEMANI
- Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA
- Cap.76-IUDA
- Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT
- Cap.78-GOLGOTA
- Cap.79-S-A SFÂRŞIT
- Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF
- Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
- Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?
- Cap.83-PE CALEA CĂTRE EMAUS
- Cap.84-PACE VOUĂ !
- Cap.85-DIN NOU LA MARE
- Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE
- Cap.87-LA TATĂL MEU ŞI LA TATĂL VOSTRU
Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei incurabil şi contagios şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor umplea de groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei ea era socotită ca o pedeapsă pentru păcate. Şi din acuza aceasta era numită "bătaia", "degetul lui Dumnezeu". Pătrunzând adânc, fiind cu neputinţa de vindecat şi provocând moartea, era privită ca simbol al păcatului. Prin legea ceremonială leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi murit deja, el era îndepărtat din locuinţele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era contaminat prin respiraţia lui. Cel bănuit că are boala trebuia să se înfăţişeze la preoţi, care aveau să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărţit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia acelora care erau la fel loviţi ca şi el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împăraţii sau mai-mari nu erau scutiţi. Un monarh care ar fi fost atacat de această boală îngrozitoare trebuia să predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi de rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat să-şi strige în gura mare boala, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenind să fugă de prezenţa lui molipsitoare. Strigătul "necurat, necurat !" venind în tonuri jalnice de la exilaţii singuratici era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea unde era Hristos erau mulţi asemenea suferinzi, şi vestea despre lucrarea Lui a ajuns şi la ei, aducându-le o rază de speranţă. Dar din zilele profetului Elisei nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Isus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea s-a găsit unul în a cărui inimă credinţa a început să încolţească. Dar omul bolnav nu ştia cum să ajungă la Isus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se înfăţişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, ca şi fariseii, sau chiar ca şi doctorii va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Isus. Nici unul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât totuşi să găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, se putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginaşă prin munţi, sau să-L găsească învăţând pe oameni afară din oraş. Greutăţile erau mari, dar aceasta era singura lui nădejde.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Isus învăţa lângă lac pe oamenii adunaţi în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte din gura Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi şi pe aceea care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudând pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Credinţa din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi tot mai aproape de mulţimea adunată acolo. Restricţiile care-i erau impuse, protecţia oamenilor şi teama cu care îl privesc toţi sunt uitate . El se gândeşte numai la fericita speranţă a vindecării.
Înfăţişarea lui este îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci şi corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui oamenii se dau înapoi îngroziţi. Se îmbulzesc unii peste alţii vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Isus, dar în zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viaţă celor care sunt gata să moară. Înaintând către Isus se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: "Doamne, dacă vrei, să mă curăţeşti".
Isus îi răspunse: "Da, vreau, fii curăţit", şi puse mâna pe el. Mat.8,3.
Îndată o schimbare s-a petrecut cu leprosul. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut şi o prospeţime ca pielea unui copil sănătos i-a luat locul.
Isus a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfăţişeze deîndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoţii nu făceau o cercetare şi nu se pronunţau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei lipsiţi de bunăvoinţă să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos a spus omului ce trebuie să facă cât şi obligaţia să tacă şi să lucreze repede. "Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să plece numaidecât, şi i-a zis: 'Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei' ". Dacă preoţii ar fi cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor faţă de Hristos putea să-i ducă la o hotărâre necinstită. Isus dorea ca omul să se înfăţişeze la templu înainte ca vreo veste despre minune să ajungă la ei. În felul acesta se putea câştiga o hotărâre nepărtinitoare, şi leprosului vindecat să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când ceruse omului să tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să îndepărteze pe oameni de El. Ştia că dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părţile, alţi oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulţi leproşi n-ar fi folosit darul sănătăţii aşa ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alţii. Atrăgând pe leproşi în jurul Său ar fi dat ocazia să fie acuzat că încalcă restricţiile legii ceremoniale. În felul acesta lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a îndreptăţit măsurile luate de Isus. Mulţi oameni fuseseră de faţă la vindecarea leprosului şi ei erau interesaţi să afle hotărârea preoţilor. La întoarcerea omului între prietenii lui a avut loc o mare mişcare. Fără să ţină seama de sfatul lui Isus, omul n-a făcut nici un efort să ascundă vindecarea lui. Ar fi fost desigur cu neputinţă să o ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni această întâmplare. Socotind că numai modestia lui Isus era aceea care-i impunea această restricţie, el a mers în toate părţile vestind puterea acestui mare Vindecător. El n-a înţeles că fiecare manifestare de felul acesta făcea pe preoţi şi pe bătrâni şi mai hotărâţi să distrugă pe Isus. Omul vindecat simţea că darul sănătăţi era foarte scump. El se bucura de tăria puterii lui şi de faptul că fusese redat familiei şi societăţii, şi simţea că nu-i era cu putinţă să se oprească de a da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbiţa în toate părţile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Lumea a venit la El într-un număr atât de mare încât a fost obligat ca pentru o vreme să-Şi înceteze lucrarea.
Toate faptele săvârşite de Hristos în lucrarea Sa avea u ţintă larg cuprinzătoare. Acesta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa şi în cazul leprosului. În timp ce Isus ajuta tuturor acelora care veneau la El, dorinţa Lui era să dea o binecuvântare şi acelora care nu veneau. În timp ce atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă la inima preoţilor şi învăţătorilor care se închiseseră în prejudecată şi tradiţie. El n-a lăsat neîncercat nici un mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimiţând pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărui scop era să le dezarmeze prejudecăţile.
Fariseii susţinuseră că învăţătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise; dar îndrumarea dată leprosului vindecat, de a duce un dar aşa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzaţii. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toţi aceia care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui faţă de neamul omenesc, despre respectul Lui faţă de lege şi despre puterea pe care o avea de a scăpa pe oameni de păcat şi de moarte. Aşa a fost mărturisit despre ei: "Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea Mea" .Ps. 109,5.El, care a dat pe munte învăţătura aceasta: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri", a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând "răul pentru rău, ocară pentru ocară, dimpotrivă binecuvâtând". Mat. 5,44; 1 Petru 3,9.
Aceiaşi preoţi care condamnaseră pe lepros la izolare adevereau vindecarea lui. Sentinţa aceasta, adusă la cunoştinţă în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecata fost din nou primit în adunarea lui Israel pe temeiul asigurării preoţilor că nu mai era nici o urmă de boală asupra lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie el adus darul şi a proslăvit numele lui Isus. Preoţii erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântaţi cu lumină. Dacă o lepădau ea s-ar fi îndreptat fără să mai revină vreodată. Mulţi lepădaseră lumina ; dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar pentru o vreme n-au dat nici un semnal. În timpul vieţii Mântuitorului, lucrarea lui părea să trezească puţină lumină din partea preoţilor şi învăţaţilor, dar după înălţarea Lui, "o mare mulţime de preoţi, veneau la credinţă". Fapte 6,7.
Lucrarea lui Hristos pentru curăţirea leprosului de această boală grozavă este o ilustraţie cu privire la lucrarea Lui prin care curăţă sufletul de păcat. Omul care a venit la Isus era "plin de lepră". Otrava ei mortală îi îmbibase tot corpul. Ucenicii căutaseră să ferească pe domnul ca nu cumva să Se atingă de El, fiind că oricare atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar aşezându-şi mâna asupra leprosului, Isus n-a fost infectat, ci atingerea Lui a dat putere de viaţă. Lepra a fost curăţată. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului adânc înrădăcinată, ucigătoare şi cu neputinţă de a fi curăţită de pururea omenească." Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte. Din tălpi şi până în creştet nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie." Is. 1,5-6. Dar Isus venind să locuiască în corpul omenesc nu Se mânjeşte. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui spunând în credinţă: "Doamne dacă vrei să mă curăţeşti, va auzi răspunsul: "Da, vreau să fi curăţit !" Matei 8,2.3.
În unele cazuri de vindecare Isus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când i se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie, sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpaţi de păcat. Voinţa Lui este tocmai să ne curăţească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne dea putere pentru a trăi o viaţă sfântă. Hristos "S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru, şi Tatăl". Galateni 1,4. Şi "îndrăzneala pe care o avem la El este că, că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut". 1 Ioan 5,14.15. "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire." 1 Ioan 1,9.
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învăţătură. El a săvârşit minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează şi alte adevăruri preţioase. Ea este plină de nădejde şi încurajare, iar cu cele întâmplate cu fariseii porniţi pe ceartă, ea are şi o învăţătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice nădejde de vindecare. Boala lui era urmare unei vieţi de păcat şi suferinţele erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă vreme ceruse el ajutorul fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale şi fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se ţineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. Se întâmpla însă adesea ca tocmai aceia care se credeau aşa de sfinţi să fie mai vinovaţi ca oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor. Şi văzând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, căzuse în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Isus. I s-a spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii fuseseră curăţiţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar putea să fie vindecat dacă ar fi dus la Isus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când şi-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în faţa Lui.
Dar el nu dorea atât de mult vindecare fizică, cât eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să vadă pe Isus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: "O, de aş putea ajunge în faţa Lui". Nu era timp de pierdut; carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Isus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulţimea care se adunase înăuntru şi împrejurul casei unde era Mântuitorul era aşa de deasă, încât era cu neputinţă pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El, sau chiar numai până acolo unde să-i audă glasul.
Isus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau aproape de El. Şi mai şedeau acolo "nişte farisei şi învăţători ai legii, care veniseră din toate statele Galileii şi Iudeii, şi din Ierusalim". Aceştia veniseră ca iscoade, căutând o acuzaţie împotriva lui Isus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulţimea amestecată se înghesuiau oameni mânaţi de zel, de evlavie, de curiozitate, şi chiar necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naţionalităţi şi toate clasele sociale. "Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece." Duhul vieţii plana asupra adunării, dar fariseii şi cărturarii nu I-au simţit prezenţa. Ei nu şi-au simţit lipsa, şi vindecarea nu era pentru ei. "Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale." Luca 1,53.
Cei care duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin mulţime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era aşa de aproape, cum putea să renunţe la speranţa sa? După îndemnul lui, prietenii l-au urcat sus pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru la picioarele lui Isus. Cuvântarea a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la faţa plină de durere şi a văzut ochii rugători aţintiţi asupra Lui. A înţeles totul, căci El atrăsese la Sine această fiinţă deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conştiinţă. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Isus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viaţă ale Mântuitorului au căzut de prima ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Isus urmărise cea dintâi scânteiere de credinţă care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum acesta devine tot mai puternică cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
Acum, în cuvinte care atinseră urechea suferindului ca o melodie plăcută. Mântuitorul a zis: "Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!" Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşează asupra duhului său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui fiinţă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credinţă simplă el primise cuvintele lui Isus ca fiind darul unei vieţi noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucuria pentru a mai putea vorbi. lumina cerească strălucea asupra feţei lui şi oamenii priveau uimiţi la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră a-i da nădejde sau a-i arăta simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea au revenit cu putere în mintea lor când au văzut acolo pe omul bolnav. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena şi au simţit o teamă nespusă că-şi vor pierde influenţa asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat nici un cuvânt dar, privind unii la alţii, au citit acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simţămintelor. Isus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au hotărât să prezinte lucrurile acestea ca un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor: "Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu!" Marcu 2,7.
Aţintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să dea înapoi, Isus le-a zis: "Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: 'Iertate-ţi sunt păcatele', sau a zice: 'Scoală-te şi umblă?' Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere şi pe pământ să ierte păcatele, 'scoală-te', a zis El slăbănogului, 'ridică-ţi patul, şi du-te acasă'".
Atunci acela care fusese adus la Isus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care primiseră din nou elasticitatea şi tăria tinereţii. Sângele dătător de viaţă aleargă prin vinele lui. Fiecare organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătăţii ia locul paloarei morţii atât de apropiate, "şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul, şi a ieşita afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: 'Niciodată n-am văzut aşa ceva!'" O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferinţele! O, minunată putere dată astfel pe faţă pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Acelaşi glas care a dăruit viaţă omului creat din ţărâna pământului a rostit cuvinte de viaţă şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viaţă trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creaţiune "a zis şi a făcut", care "porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă", (Psalm 33,9), rostise o hotărâre de viaţă pentru omul mort în greşeli şi păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos a poruncit slăbănogului să se ridice şi să meargă, "ca să ştiţi", a zis El "că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele".
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet cât şi pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă boli fizice, care, ca şi slăbănogul, ar dori să audă cuvintele: "Păcatele tale sunt iertate". Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului.
Isus a venit "să nimicească lucrările diavolului". "În El era viaţă", şi El zice: "Am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să aibă din belşug". El este "duh dătător de viaţă". 1 Ioan 3,8; Ioan 1,4; 10,10; 1 Cor. 15,45. El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viaţă ca şi atunci când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. "El îţi iartă fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale". Psalm 103,3.
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis cerul şi s-ar fi descoperi slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulţime binecuvântând pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtând povara lui ca şi când ar fi fost uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat la o parte ca să-i facă loc. Şi cu faţa înspăimântată priveau spre el şoptind unul către altul: "Azi am văzut lucruri nemaipomenite".
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl părăsiseră sub mânia lui Dumnezeu impresionase pe oameni atât de mult încât pentru un timp rabinii au fost uitaţi. Ei văzură că Hristos are puterea pe care ei o atribuiau numai lui Dumnezeu; cu toate acestea demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi, recunoscând dar nemărturisind că în faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Isus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în credinţă. Din casa lui Petru de unde văzuseră pe slăbănog vindecat prin cuvântul lui Domnului, ei au plecat mai departe ca să născocească noi planuri pentru a aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos; dar boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii faţă de lumină. Lepra şi paralizia nu erau aşa de îngrozitoare ca bigotismul şi necredinţa.
În familia slăbănogului vindecat a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă ducând cu mare uşurinţă patul în care foarte încet fusese luat din faţa lor cu puţin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în faţa lor plin de putere. Braţele pe care ei le văzuseră lipsite de viaţă acum erau gata să se supună voinţei lui. Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber. Bucuria şi speranţa erau scrise pe fiecare trăsătură a feţei lui şi o expresie de curăţie şi de pace luase locul urmelor păcatului şi suferinţei. Mulţumiri pline de bucurie se înălţau din casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care redase nădejde celui deznădăjduit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viaţa pentru Isus. Nici o îndoială nu întuneca credinţa lor, nici o umbră de necredinţă nu mânjea încrederea în acela care adusese lumină în casa lor întunecată.