Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE

 

Hristos Se retrăsese cu ucenicii Săi într-un loc liniştit, dar această ocazie rară de linişte a fost curând întreruptă. Ucenicii credeau că s-au retras într-un loc unde rămâneau netulburaţi; dar îndată ce mulţimea a simţit lipsa Învăţătorului, a întrebat: "Unde este?" Câţiva dintre ei observaseră direcţia în care plecase Isus cu ucenicii. Mulţi au plecat pe uscat, pe când alţii au plecat după ei cu corabia. Paştele era aproape, şi din locuri apropiate sau depărtate, grupe de pelerini în drumul lor către Ierusalim se adunau să-L vadă pe Isus. Au mai venit pe lingă ei şi alţii până când s-au adunat la un loc cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Înainte ca Isus să ajungă la ţărm, o mulţime de oameni Îl aştepta. Dar El a coborât fără ca ei să-L observe şi a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii Lui.

De pe coasta muntelui El a privit la mulţimea în mişcare şi inima Lui s-a umplut de milă. Cu toate că era întrerupt, şi că I Se răpea odihna, nu era lipsit de răbdare. Când S-a uitat la oamenii care veneau mereu, a văzut că acolo era o nevoie mai mare, care trebuia să fie luată în seamă. "I S-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care nu aveau păstor". Părăsind locul Său retras, a găsit un loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu primiseră nici un ajutor de la preoţi şi conducători, dar de la Hristos porneau valuri de viaţă vindecătoare atunci când îi învăţa pe oameni calea mântuirii.

Oamenii ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu îmbelşugare de pe buzele Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de har, dar atât de clare şi simple, încât erau ca un balsam din Ghilead pentru sufletele lor. Vindecarea dată de mâna Lui dumnezeiască aducea voie bună şi viaţă pentru muribund, uşurare şi sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea li s-a părut că cerul s-a coborât pe pământ şi nici nu-şi dădeau seama câtă vreme era de când nu mâncaseră nimic.

In cele din urmă ziua s-a sfârşit. Soarele se cobora la apus şi cu toate acestea lumea rămânea pe loc. Isus lucrase toată ziua fără să mănânce sau să se odihnească. Era palid de oboseală şi de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din mulţimea care se îmbulzea în jurul Lui.

In cele din urmă, ucenicii au venit la El şi au stăruit spunând că este spre binele oamenilor să fie trimişi acasă. Mulţi veniseră de departe şi nu mâncaseră nimic de dimineaţă. În oraşele şi satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Isus a zis: "Daţi-le voi să mănânce", şi întorcându-se către Filip a întrebat: "De unde avem să cumpărăm pâine ca să mănânce oamenii aceştia?" A spus lucrul acesta pentru a încerca credinţa acestui ucenic. Filip a privit spre marea aceea de capete şi s-a gândit că era cu neputinţă să se procure hrană pentru a împlinii nevoile unei asemenea mulţimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de dinari nici n-ar fi putut ajunge să aibă ce împărţi, aşa încât fiecare să aibă cât de puţin. Isus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de mâncare la oameni. "Este aici un băieţel", a zis Andrei, "Care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?" Isus a cerut să fie aduse la El. Apoi a poruncit ucenicilor să aşeze oamenii pe iarbă în cete de câte cinci zeci sau o sută, pentru a ţine ordine şi pentru ca toţi să fie martori la ceea ce voia să facă. Odată împlinit lucrul acesta, Isus a luat hrana, "şi ridicându-Şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri şi cu ce mai rămăsese din peşti".

El, care arăta oamenilor calea pe care să-şi câştige pacea şi fericirea, S-a îngrijit în aceeaşi măsură de nevoile lor vremelnice ca şi de cele spirituale. Oamenii erau obosiţi şi slăbiţi. Erau acolo mame cu copilaşi în braţe şi copii mici care se agăţau de rochiile lor. Mulţi stătuseră ore întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund interesaţi de cuvintele lui Hristos, încât nici nu se gândiseră să stea jos, iar mulţimea era atât de numeroasă, încât era primejdia să se calce în picioare. sus voia să le dea ocazia să se odihnească şi i-a invitat să stea jos. În locul acela era iarbă multă, şi toţi se puteau odihni bine.

Hristos nu a făcut minuni decât când a fost absolut necesar şi fiecare minune avea însuşirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieţii, ale căror frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. Hrana modestă împărţită de mâinile ucenicilor cuprindea o mare comoară de învăţături. Ceea ce oferise era o hrană simplă; peşte şi pâine de orz era hrana zilnică a pescarilor din jurul mării Galileii. Hristos ar fi putut să întindă oamenilor o masă bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulţumirea poftei n-ar fi adus nici o învăţătură pentru binele lor. Hristos i-a învăţat prin acesta că proviziile naturale date omului de Dumnezeu fuseseră rău folosite. Şi niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie la ospeţele strălucitoare pregătite pentru mulţumirea unui gust stricat, cum s-au bucurat aceşti oameni de odihna şi hrana simplă dată lor de Hristos atât de departe de locuinţele omeneşti.

Dacă oamenii de astăzi ar fi simpli în obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca Adam şi Eva la început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei omeneşti. Ar fi mai puţine nevoi închipuite şi mai multe ocazii de a lucra după voia lui Dumnezeu. Dar egoismul şi îngăduirea gusturilor necurate au adus în lume păcatul şi mizeria, una din cauza excesului, iar altul din cauza lipsei.

Isus n-a căutat că-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinţei după strălucire. Pentru această mare mulţime obosită şi flămândă după o zi încărcată şi plină de încordare, hrana simplă era nu numai ca o asigurare a puterii Sale, ci şi a purtării lui de grijă pentru nevoile obişnuite ale vieţii. Mântuitorul n-a făgăduit urmaşilor Săi strălucirile lumii; hrana lor poate să fie simplă şi chiar puţină; partea lor poate să fie sărăcia dar Cuvântul Lui dă asigurarea că nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit lucruri mai bune decât bunurile pământeşti, şi anume prezenţa Lui mângâietoare.

Prin hrănirea celor cinci mii, Isus a ridicat vălul care acoperea lumea naturală şi a descoperit puterea care lucrează necontenit pentru binele nostru. În creşterea roadelor pământului Dumnezeu face în fiecare zi o minune. Aceeaşi lucrare care s-a produs prin hrănirea mulţimii se realizează pe cale naturală. Oamenii pregătesc pământul şi seamănă sămânţa, dar viaţa dată de Dumnezeu face să germineze sămânţa. Ploaia, aerul şi lumina de la Dumnezeu face să apară, "întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâul deplin în spic" [Marcu 4,28]. Dumnezeu hrăneşte zilnic milioane de fiinţe cu roadele pământului. Oamenii sunt chemaţi să conlucreze cu Dumnezeu la îngrijirea seminţelor şi la facerea pâinii şi din cauza aceasta ei pierd din vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu dau lui Dumnezeu slava datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui este pusă în seama cauzelor naturale sau a fiinţelor omeneşti. În locul lui Dumnezeu este slăvit omul, iar darurile milostive ale lui Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop egoist, şi ajung un blestem în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate acestea. El doreşte ca priceperea noastră greoaie să fie înviorată pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă şi noi să-L slăvim pentru lucrarea puterii Sale. El doreşte să-L recunoaştem în darurile Sale, pentru ca ele să fie aşa cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru scopul acesta au fost săvârşite minunile lui Hristos.

După ce mulţimea a fost hrănită, a mai rămas hrană din belşug. Dar El, care are toate izvoarele puterii nesfârşite la îndemână, a zis: "Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic". Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea în coşuri. Învăţătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să lăsăm nefolosite ocaziile trecătoare. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de folos pentru o fiinţă omenească. Tot ce ar ajuta la potolirea foamei celor flămânzi de pe pământ să fie adunat. Aceeaşi grijă să fie şi în cele spirituale. Când s-au adunat coşurile de firimituri, oamenii s-au gândit la cei de acasă. Doreau ca şi ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos. Conţinutul coşurilor a fost împărţit acelora care doreau şi dus prin toate satele din jur. În felul acesta toţi câţi luaseră parte la masă urmau să dea şi altora pâinea care se cobora din cer, pentru a potoli foamea sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învăţaseră din lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Nici un cuvânt despre mântuirea veşnică nu trebuia să cadă la pământ fără folos.

Minunea cu pâinile ne învaţă lecţia dependenţei de Dumnezeu. Când Hristos a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu se găsea la îndemână. După aparenţe, Hristos nu avea la dispoziţie cele necesare pentru a hrăni în pustie cinci mii de oameni, afară de femei şi copii. El nu invitase mulţimile de oameni să vină după El; veniseră acolo fără să fi fost chemate sau obligate. Dar El ştia că, după ce ascultaseră atâta timp învăţăturile Lui, oamenii erau flămânzi şi obosiţi, deoarece şi El avea nevoie de hrană. Erau departe de casă şi noaptea se apropia. Mulţi dintre ei nu aveau mijloace pentru a-şi cumpăra hrană. El, care pentru binele lor postise patruzeci de zile în pustie, nu voia ca ei să se întoarcă la casele lor flămânzi. Providenţa lui Dumnezeu aşezase pe Isus acolo unde Se afla, şi El era dependent de Tatăl Său ceresc pentru mijloacele care urmau să împlinească nevoile lor.

Când suntem aduşi în situaţii dificile, trebuie să depindem de Dumnezeu. Trebuie să folosim înţelepciune şi chibzuinţă în orice lucru în viaţă, pentru ca nu cumva prin acţiunile noastre necugetate, să ajungem singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăţi, neglijând mijloacele rânduite de Dumnezeu şi folosind rău darurile pe care El ni le-a dat. Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiţionat de învăţăturile Lui. Lucrarea este a lui Dumnezeu şi dacă vrem să ducem altora binecuvântarea trebuie să urmăm planurile Lui, Eul nu trebuie niciodată să fie aşezat în centrul atenţiei, nu trebuie să i se aducă onoruri. Dacă facem planuri după propriile noastre idei, Domnul ne va lăsa în greşelile noastre. Dar atunci când urmărim îndrumările Lui şi suntem totuşi aduşi în situaţii grele, El ne va elibera. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării ci în toate cazurile să căutăm ajutor la Acela care are la îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situaţii grele, şi atunci, cu cea mai deplină încredere trebuie să depindem de Dumnezeu. El va ocroti orice fiinţă care a ajuns în greutăţi din cauză că a ţinut stăruitor la calea Domnului.

Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia: "împarte-ţi pâinea cu cei flămânzi", "şi satură sufletul lipsit", "dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău" şi "adu în casa ta pe nenorocitul fără adăpost" [Isa. 58,7-10]. El ne-a spus: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" [Marcu l6,l5]. Dar de câte ori ne simţim inima grea şi credinţa slăbind, când vedem cât de mari sunt nevoile şi cât de slabe sunt mijloacele pe care le avem la îndemână! Asemenea lui Andrei care privea la cele cinci pâini goale şi la cei doi peştişori, exclamăm: "Ce sunt acestea pentru atâţia?" Adesea ezităm nevrând să dăm tot ce avem, temându-ne să cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru alţii. Dar Isus ne-a invitat: "Daţi-le voi să mănânce". Porunca Lui este o făgăduinţă şi înapoia ei se găseşte putere care a hrănit mulţimea de pe malul lacului.

În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale mulţimii înfometate este învăluită o învăţătură spirituală adâncă pentru toţi lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a împărţit ucenicilor, aceştia au dat mai departe mulţimii, iar oamenii au dat unii altora. In felul acesta toţi cei care sunt uniţi cu Hristos vor primi de la El pâinea vieţii, hrana cerească, şi vor împărţi altora.

Cu deplină încredere în Dumnezeu, Isus a luat cele câteva pâini; şi cu toate că ele ar fi fost prea puţine chiar pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a început să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulţit în mâinile Lui şi mâinile ucenicilor, întinse către Hristos, care este Pâinea vieţii, nu erau niciodată goale. Cantitatea acea mică a fost îndestulătoare pentru toţi. După ce au fost împlinite nevoile oamenilor, au fost adunate firimiturile, iar Hristos împreună cu ucenicii Săi au mâncat din hrana aceasta cerească, atât de preţioasă.

Ucenicii erau mijlocul de legătură dintre Hristos şi oameni. Acesta trebuie să fie o mare încurajare pentru ucenicii Săi de astăzi. Hristos este marele centru, izvorul a toată puterea. Ucenicii Lui vor primi de la El tot ce le trebuie. Cei mai inteligenţi şi cei mai spirituali nu pot să dea decât ceea ce au primit. Nu pot să dea nimic de la ei pentru satisfacerea nevoilor sufletului. Noi suntem în stare să dăm altora numai ceea ce primim de la Hristos şi nu putem primi decât dacă dăm altora. Dacă vom da altora, atunci vom primi şi noi fără încetare şi cu cât dăm mai mult cu atâta primim mai mult. In felul acesta putem să avem credinţă şi încredere, putem primi şi putem da.

Lucrarea de clădire a Împărăţiei lui Dumnezeu va înainta, cu toate că după toate aparenţele se mişcă încet şi cu toate că neputinţa noastră atestă dificultatea înaintării. Lucrarea este al lui Dumnezeu şi El va da mijloace şi va trimite ca ajutoare ucenici sinceri şi credincioşi ale căror mâini se vor umple cu hrană pentru mulţimea înfometată. Dumnezeu nu părăseşte pe acei care lucrează în iubire pentru a da cuvântul vieţii acelora care pier şi care la rândul lor întind mâinile să primească hrană ca să poată da şi altor inimi înfometate.

In lucrarea noastră pentru Dumnezeu există primejdia de a ne încrede prea mult în ceea ce poate face omul cu talentele şi iscusinţa lui. Din cauza aceasta pierdem din vedere pe unicul Maestru-Lucrător. Prea deseori cel care lucrează pentru Hristos nu-şi dă seama de răspunderea lui personală. El este în primejdie să lase poverile sale pe seama organizaţiilor, în loc să se încreadă în Acela care este izvorul orcărei puteri. Este o mare greşeală să ne încredem în înţelepciunea omenească sau în numărul celor ce lucrează pentru Dumnezeu. Lucrarea cu succes pentru Hristos nu depinde atât de mult de număr sau de talent cât de curăţirea scopurilor, de adevărata sinceritate a unei credinţe înflăcărate şi care se bizuie cu totul pe puterea lui Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm răspunderi personale, trebuie să ne îndeplinim fiecare datoria sa, trebuie făcute eforturi personale pentru aceia care nu cunosc pe Hristos. În loc să arunci răspunderile tale personale asupra altuia pe care-l socoteşti mai înzestrat decât tine, lucrează potrivit cu propria ta capacitate.

Când vi se ridică în inimi întrebarea: "De unde să cumpărăm pâine, ca toţi aceştia să poată mânca?" nu lăsaţi ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinţei. Când ucenicii au auzit îndrumarea dată de Mântuitorul: "Daţi-le voi să mănânce", în mintea lor s-au ivit tot feluri de greutăţi. Ei au pus întrebare: "Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?" Tot astfel şi acum, când oamenii duc lipsă de pâinea vieţii, copiii lui Dumnezeu întrebă: "Să trimitem după cineva, care să vină să le dea hrană?" Dar ce a zis Hristos ? "Spuneţi oamenilor să sadă jos", i-a hrănit acolo. Comunicaţi cu El. Aduceţi pâinile voastre de orz la Isus.

Mijloacele pe care le avem noi ar părea că nu sunt îndestulătoare pentru lucru, dar dacă vom porni înainte în credinţă, având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu, izvoare îmbelşugate se vor deschide în faţa noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu, El însuşi va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea simplă, cinstită, în el. Puţinul care este folosit înţelepţeşte şi cu economie în slujba Domnului cerului va creşte chiar prin faptul că este împărtăşit altora. În mâna lui Hristos cantitatea cea mică de hrană nu a scăzut până când mulţimea înfometată a fost săturată. Dacă mergem la Izvorul puterii cu braţele credinţei noastre deschise pentru a primi, vom fi susţinuţi în lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare şi vom fi făcuţi în stare să dăm altora pâinea vieţii.

Domnul zice: "Daţi şi vi se va da". "Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera...Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna din toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună, după cum este scris: A împrăştiat, a dat săracilor, Neprihănirea Lui rămâne în veac.

Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie care, prin noi, va face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu". [Luca 6,38; 2 Cor.9,6-11].