Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE

 

"În urmă Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască." Chemarea celor doisprezece la apostolat şi predica de pe munte au avut loc la adăpostul copacilor de pe o colină a muntelui, nu departe de marea Galileii. Câmpurile şi dealurile erau locurile preferate ale lui Isus şi mare parte din învăţătura Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nici o sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulţimea de oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să înveţe pe oameni în câmpii şi în crânguri. Lui Isus îi plăceau scenele din natură. Pentru El fiecare loc retras şi liniştit era un templu sfânt. Primii locuitori ai pământului îşi aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniţi din Paradis, primii noştri părinţi încă se mai închinau în câmpii şi crânguri şi acolo i-a întâlnit Isus aducându-le Evanghelia harului Său. Hristos a fost acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a vorbit şi cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la Betel, cu Moise în munţii Madianului şi cu tânărul David în timp ce-şi veghea turma. Tot sub îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri poporul iudeu îşi părăsise casele pentru o săptămână în fiecare an şi locuise în colibe făcute din ramuri verzi, "din pomii cei frumoşi, ramuri de finic, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu". Lev. 23, 40. Făcând educaţia ucenicilor, Isus a ales să-i scoată din confuzia oraşului în liniştea câmpiilor şi dealurilor care erau mai potrivite cu lecţiile de lepădare de sine pe care dorea să-i înveţe. în timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să adune pe oameni în jurul Său sub cerul albastru, undeva pe o coastă înverzită de un deal, sau pe ţărm, lângă lac. Aici înconjurat de lucrările propriei Sale creaţiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la cele naturale. În creşterea şi dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăţiei Sale. Atunci când oamenii ridicau privirea lor către dealurile lui Dumnezeu şi admirau lucrările minunate ale mâinilor Sale, ei puteau să primească învăţături preţioase, pline de adevăr dumnezeiesc. Învăţătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă şi cu toţi aceia care ies în natură având pe Hristos în inima lor. Ei se vor simţi înconjuraţi de o influenţă sfântă. Lucrurile din natură conţin pildele Domnului şi repetă sfaturile date de El. Comunicând cu Dumnezeu prin natură, mintea este înălţată şi inima găseşte odihnă. Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca după plecarea lui Hristos ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei n-aveau la îndemână un sanctuar costisitor însă Mântuitorul a condus pe ucenici la locul liniştit pe care îl prefera, şi în mintea lor experienţele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumuseţea muntelui, a văilor şi a mării. Isus chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi să vestească lumii ce văzuseră şi ce auziseră de la El. Slujba ce le fusese încredinţată era cea mai importantă la care au fost chemate vreodată fiinţe omeneşti, şi era, ca însemnătate, imediat după cea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanţi ai lui Israel, tot aşa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanţi ai bisericii formate de Evanghelie. Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese, cunoştea toate slăbiciunile şi nedesăvârşirile lor, cunoştea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă precum şi răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor şi inima Lui era plină de grijă pentru aceşti aleşi. Singur, pe un munte aproape de marea Galileii, El a petrecut noaptea întreagă în rugăciune pentru ei, în timp ce aceştia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale dimineţii i-a chemat să vină la El deoarece avea să le comunice un lucru foarte important. Ucenicii aceştia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan şi Iacov, Andrei şi Petru, împreună cu Filip, Natanael şi Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalţi şi fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov şi Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape întotdeauna cu El fiind martori la minunile Lui şi ascultând cuvintele lui. Ioan era şi mai strâns legat de Isus, aşa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Isus. Mântuitorul iubea pe toţi, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca ceilalţi, şi cu multă încredere copilărească îşi deschidea inima faţă de Isus. În felul acesta el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos şi prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învăţătură spirituală a Mântuitorului. În fruntea unei grupe în care sunt împărţiţi apostolii se găseşte numele lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Isus i-a adresat porunca: "Urmează-Mă". Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. El ascultase învăţătura lui Ioan Botezătorul şi auzise cum el prezentase pe Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar în ceea ce priveşte credinţa, era un zăbavnic cu inima. Deşi se unise cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Isus. Deşi Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip el era "Isus din Nazaret, fiul lui Iosif". Ioan 1, 45. Din nou s-a arătat lipsa de credinţă a lui Filip când au fost hrăniţi cei cinci mii de oameni. Pentru al încerca, Isus a pus întrebarea: "De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?" Răspunsul lui Filip înclina către necredinţă: "Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele". Ioan 6, 5. 7. Isus s-a întristat. Cu toate că Filip Îi văzuse lucrările si-I susţinuse puterea, totuşi nu avea credinţă. Când grecii l-au întrebat pe Filip cu privire la Isus, el n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să vorbească cu Andrei. Până şi în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii cuvintele lui Filip erau de natură să slăbească credinţa. Când Toma a spus lui Isus: "Doamne, nu ştim unde Te duci: cum putem să ştim calea într-acolo?", Isus i-a răspuns: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. . . Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu". De la Filip a venit un răspuns al necredinţei: "Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns". Ioan 14, 5-8. Atât de greoi la inimă, atât de slab la credinţă era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Isus. În contrast fericit cu necredinţa lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era un om de o natură foarte serioasă, un om a cărui credinţă punea stăpânire pe realităţile nevăzute. Cu toate acestea Filip era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi încetineala lui. Când s-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învăţător după voia lui Dumnezeu. El ştia despre ce vorbea şi învăţa pe oameni cu o siguranţă care aducea convingere ascultătorilor. În timp ce Isus pregătea pe ucenici pentru întărire, unul care nu fusese chemat în chip deosebit a stăruit să se vâre între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaş al lui Hristos. El s-a prezentat şi a cerut cu stăruinţă un loc în acest cerc intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate şi cu o aparentă seriozitate, el a zis: "Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge". Isus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul". Matei 8, 19. 20. Iuda credea că Isus este Mesia şi, unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-şi asigure o poziţie înaltă în împărăţia cea nouă. Isus urmărea să nimicească această speranţă mărturisindu-Şi sărăcia. Ucenicii ţineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfăţişarea lui era impunătoare, era un om ager la minte şi talentat în lucrările lui şi ei l-au recomandat lui Isus ca pe un om care l-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinşi văzând că Isus l-a primit cu atâta răceală. Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiţi pentru faptul că Isus nu încercase să-Şi asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influenţă. Dacă El ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înţelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omeneşti să precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor oameni de felul acelora pe care ucenicii ar fi dorit să-i câştige ar fi trădat lucrarea în mâna celor mai înverşunaţi vrăşmaşi ai ei. Cu toate acestea atunci când Iuda s-a alăturat ucenicilor, nu era insensibil faţă de frumuseţea caracterului lui Hristos. Simţea influenţa acelei puteri dumnezeieşti care atrăgea la Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă, nu voia să-l respingă chiar dacă o slabă dorinţă îl îndemna către lumină. Mântuitorul a citit inima lui Iuda, El cunoştea adâncimile nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducând în legătură cu Sine pe acest om, El l-a aşezat în situaţia ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima faţă de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi le face educaţia pentru serviciul Său dacă vor să fie disciplinaţi şi să înveţe de la El. Ei nu sunt aleşi pentru că sunt desăvârşiţi ci, în ciuda nedesăvârşirilor lor, sunt aleşi pentru ca prin cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos să poată fi transformaţi după chipul Său. Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalţi ucenici, a ascultat aceleaşi învăţături preţioase, dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorinţele şi scopurile lui Iuda şi el nu voia să sacrifice propriile sale idei pentru a primii înţelepciunea dumnezeiască. Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui. Învăţăturile lui Isus stăruiau asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui; dar nu voia să mărturisească şi să-şi părăsească nedreptatea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-şi urmărească practicile lui înşelătoare. Hristos stătea în faţa lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să ajungă el dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc; dar învăţătură după învăţătură au ajuns la urechile lui Iuda fără a fi luate în seamă. Isus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci a suportat pe acest om cu răbdare divină chiar atunci când îi dădea că citeşte inima lui ca pe o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face bine şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas fără scuză. În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorinţe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos. Când a venit să se unească cu Isus el avea câteva trăsături de caracter preţioase care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi, cu mândrie şi răzvrătire, a ales propriile sale ambiţii egoiste; în felul acesta s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea. Toţi ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Isus i-a chemat în slujirea Sa. Chiar şi Ioan, care a fost mai în strânsă legătură cu Cel blând şi umil, nu era din firea lui blând şi binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi "fiii tunetului". Când au venit la Isus, orice manifestare de dispreţ faţă de El deştepta indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorinţă de răzbunare şi spirit de critică, toate se găseau la ucenicul cel iubit. El era mândru şi ambiţia lui era să fie cel dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu; dar zi după zi, în contrast cu propriul său spirit violent, a admirat declaraţia şi îndelunga răbdare a lui Isus şi a ascultat învăţăturile Lui despre umilinţă şi răbdare. Şi-a deschis inima faţă de influenţa dumnezeiască şi a devenit nu numai un ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A învăţat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui. Isus mustra pe ucenici şi îi avertiza; dar Ioan şi fraţii lui nu l-au părăsit. Ei au ales pe Isus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu s-a depărtat de ei pentru motivul că erau plini de slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învăţat lecţiile din viaţa Lui. Admirând pe Hristos, caracterul lor a fost transformat. Apostolii se deosebeau mult unii de alţii prin obiceiuri şi dispoziţie. Între ei se aflau vameşul Levi-Matei şi zilotul aprins Simeon, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii Romei; generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer la inimă, totuşi timid şi fricos; Filip zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii şi pretenţioşii fii ai lui Zebedei, împreună cu fraţii lor. Aceştia au fost adunaţi şi puşi la un loc, fiecare cu greşelile lui diferite, având toţi tendinţe către rău moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă, în învăţătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor, şi deosebirile lor de păreri; dar dacă Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînţelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul; învăţăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace în ciuda tuturor deosebirilor lor, aducând pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru. Când Isus a terminat învăţătura Sa pentru ucenici, a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind în mijlocul lor şi punând mâinile pe capul lor, a înălţat o rugăciune consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta Domnul a rânduit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei. Ca reprezentanţi ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci fiinţe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca şi aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească deoarece se cereau şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească pentru ca natura omenească să ofere un mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare ca el pentru a reface în el chipul lui Dumnezeu şi pentru a-l face în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanţă. Natura omenească se bizuie pe puterea divină, Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi, prin colaborare cu divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele. Acela care a chemat pescarii din Galilea cheamă încă oameni în serviciul Său. Şi El este tot aşa de binevoitor să dea pe faţă puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici. Oricât am fi de nedesăvârşiţi şi de păcătoşi Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia cu Hristos. El ne invită să luăm parte la învăţăturile dumnezeieşti pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu. "Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi." 2 Cor. 4, 7. Din cauza aceasta a fost încredinţată predicarea Evangheliei oamenilor greşiţi şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea care lucrează prin slăbiciune omenească este puterea lui Dumnezeu; şi în felul acesta suntem încurajaţi să credem că puterea care poate să ajute altora ce sunt tot aşa de slabi ca şi noi poate să ne ajute şi nouă. Şi aceia care personal sunt cuprinşi de slăbiciune, trebuie să fie "îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi". Evr. 5, 2. Deoarece ei înşişi au fost în pericol, cunosc primejdiile şi greutăţile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemaţi să meargă să ajute acelora care sunt în aceeaşi primejdie. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de slăbiciuni, lipsite de tărie în credinţă şi neînstare a înţelege pe Cel nevăzut; dar un prieten pe care ei îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură care să prindă credinţa lor şovăitoare de Hristos. Noi trebuie să fim împreună lucrători cu îngerii cereşti pentru a prezenta lumii pe Isus. Cu o ardoare aproape nerăbdătoare ne aşteaptă conlucrarea, deoarece omul trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru pentru a descoperii iubirea lui Dumnezeu.