Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI

 

Era cea din urmă zi când Isus mai învăţa pe oameni în templu. Atenţia mulţimilor care se adunaseră la Ierusalim fusese atrasă către El ; oamenii umpluseră curţile templului , urmărind lupta care se dădea şi sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşi de pe buzele Lui. Niciodată nu se mai văzuse aşa ceva. Acolo stătea Tânărul galilean, fără să poarte nici o onoare pământească sau distincţie regală. În jurul Lui se aflau preoţi în haine le lor bogate , conducători cu veşminte şi distincţii care arătau poziţia lor înaltă şi cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau adeseori. Isus stătea liniştit în faţa lor , cu demnitatea unui împărat. Ca unul învestit cu autoritatea cerului, El privea hotărât la adversarii Săi care lepădaseră şi dispreţuiseră învăţăturile Lui şi care doreau acum să-I ia viaţa. Un mare număr dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă şi a-L condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare, prezentând adevărul curat şi strălucitor în contrast cu întunericimea şi cu rătăcirile preoţilor şi fariseilor. El pusese în faţă acestor conducători adevărata lor stare şi pedeapsa sigură care avea să urmeze din cauza rămânerii în faptele lor rele. Avertizarea se dăduse cu credincioşie. Totuşi, Hristos mai avea de făcut o altă lucrare, de urmărit un ţel.

Interesul oamenilor faţă de Hristos şi faţă de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei era încântaţi de învăţătura Lui, dar în acelaşi timp erau puşi în mare încurcătură. Ei respectaseră pe preoţi şi pe rabini din cauza inteligenţei lor şi a evlaviei pe care o arătau. În toate chestiunile religioase, ei se supuseseră fără rezervă autorităţii lor. Dar vedeau acum că oamenii aceştia se străduiau să discrediteze pe Isus, Învăţătorul, deşi curăţia şi cunoştinţele Sale străluceau şi mai mult după fiecare atac. Priveau feţele posomorâte ale preoţilor şi bătrânilor şi le vedeau înfrângerea şi încurcătura. Se mirau că mai marii nu credeau în Isus, când învăţăturile Lui erau atât de clase şi simple. Nici ei nu mai ştiau ce să facă. Cu încordare urmăreau acţiunile acelora al căror sfat îl urmaseră totdeauna.

În parabolele pe care le spusese Hristos, planul Lui era să avertizeze pe conducători şi să înveţe pe ascultătorii dispuşi să fie învăţaţi. Dar era nevoie să se vorbească şi mai lămurit. Prin respectul lor faţă de tradiţie şi prin credinţa lor oarbă într-o preoţime coruptă, oamenii erau ca nişte robi. Hristos trebuia să sfărâme lanţurile acestea. Caracterul preoţilor, conducătorilor şi fariseilor trebuia să fie demascat în întregime.

" Cărturarii şi Fariseii ", a zis El , " şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrările pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le ; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac ". Cărturarii şi fariseii pretindeau că sunt investiţi cu autoritate dumnezeiască asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susţineau să-i ţin locul ca tâlcuitori ai legii şi judecători ai poporului. În această calitate, pretindeau din partea oamenilor respect şi ascultare deplină. Isus îndemna pe ascultătorii Săi să facă ce îi învăţau rabinii potrivit legii, dar să nu le urmeze exemplul. Ei înşişi nu îşi trăiau învăţătura.

Mare parte din învăţăturile lor erau contrare Scripturilor. Isus zicea : " Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte ". Fariseii prescriseseră o mulţime de rânduieli întemeiate pe tradiţii şi care restrângeau fără nici un rost libertatea personală. Iar anumite părţi din lege le explicau aşa încât impuneau oamenilor să se supună unor rânduieli pe care , în ascuns, ei le nesocoteau şi faţă de care , atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiţi.

ţinta pe care o urmăreau era să impresioneze neîncetat pe toţi cu evlavia lor. Nimic nu era socotit prea sfânt pentru a servi acestui scop. Dumnezeu spusese lui Moise următoarele cu privire la poruncile Sale : " Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi ". Deut. 6,8. Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când omul cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu şi îl practică, el va fi înnobilat în întregime . În fapte de dreptate şi pline de îndurare , mâinile vor da la iveală , ca un semn, principiile legii lui Dumnezeu. Ele vor fi ţinute curate faţă de mită şi de tot ceea ce este corupt şi înşelător. Ele vor fi stăruitoare în fapte de iubire şi milă. Ochii , îndreptaţi către o ţintă nobilă , vor fi curaţi şi sinceri. Expresia feţei, limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubeşte şi onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar ca preceptele Scripturii să fie purtate de fiecare. De aceea, ele erau scrise pe bucăţi de pergament şi legate în jurul capului şi al încheieturii mâinii într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu contribuia ca legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minţii şi inimii. Pergamentele acestea erau purtate mai mult ca nişte distincţii care să atragă atenţia. Ele aveau drept scop să dea celui care le purta o aureolă de evlavie care să atragă respectul poporului. Isus a lovit în această prefăcătorie : " Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi ; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi ; le place să facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică : ' Rabi ! Rabi ! ' Voi să nu vă numiţi Rabi ! Fiindcă unul singur este Învăţătorul vostru. Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi, ' Tată ' să nu numiţi pe nimeni pe pământ ; pentru că unul singur este Tatăl vostru : Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi ' Dascăli ', căci Unul singur este Dascălul vostru : Hristosul ". În cuvinte atât de clare, Hristos a descoperit ambiţia egoistă care căuta neîncetat onoare şi putere, afişând o falsă umilinţă, în timp ce inima era plină de lăcomie şi invidie. Când oamenii erau chemaţi la o masă, oaspeţii erau aşezaţi după rangul lor, şi aceia cărora li se da locul de cea mai mare onoare primeau cea dintâi atenţie şi favoruri deosebite. Fariseii căutau mereu să-şi însuşească aceste onoruri. Isus a mustrat practica aceasta. El a mustrat vanitatea dată pe faţă în căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca acesta, a declarat El, nu aparţinea oamenilor, ci lui Hristos. Preoţii, cărturarii şi conducătorii, interpreţii şi administratorii legii erau toţi fraţi , copii ai aceluiaşi Tată. Isus a făcut pe oameni să înţeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu de onoare care să arate că are dreptul să stăpânească asupra conştiinţei lor.

Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, înconjurat de aceia care poartă titlul " cucernicul " sau "prea sfinţitul " , n-ar repeta El cuvintele : " Să nu vă numiţi 'Dascăli', căci Unul singur este Dascălul vostru : Hristosul " ? Scriptura spune despre Dumnezeu: " Sfânt şi înfricoşat este Numele Lui ". Ps. 111,9. Cărei fiinţe omeneşti i se potriveşte acest titlu ? Cât de puţin din înţelepciune a şi neprihănirea pe care le arată titlul dă pe faţa omului !Câţi din cei care îşi iau titlul acesta reprezintă greşit numele şi caracterul lui Dumnezeu ! Vai, de câte ori ambiţia lumească, despotismul şi păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veşmintele pompoase ale unei slujbe înalte şi sfinte ! Mântuitorul a spus mai departe : " Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru . Oricine se va înălţa, va fi smerit, şi oricine se va smeri, va fi înălţat ". De repetate ori, Hristos învăţase pe oameni că adevărata măreţie se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea cerului, măreţia de caracter constă din a trăi pentru binele semenilor noştri a săvârşi fapte de iubire şi de milă. Hristos , Împăratul slavei, a fost un slujitor al oamenilor căzuţi. " Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici ! " a zis Isus ; " pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerului : nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre ". Răstălmăcind Scripturile, preoţii şi cărturarii orbeau mintea acelora care astfel ar fi primi cunoaşterea Împărăţiei lui Hristos şi acea viaţă lăuntrică, dumnezeiască, esenţială pentru adevărata sfinţenie. " Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici ! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor , în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi ; de aceea veţi lua o mai mare osândă" . Fariseii aveau o mare influenţă asupra poporului şi o folosea pentru propriile lor interese. Ei câştigau încrederea femeilor văduve pioase şi apoi prezentau lucrurile ca şi când pentru ele era o datorie să-şi consacre averea pentru scopuri religioase. Odată ajunşi în stăpânirea banilor lor, şireţii uneltitori îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-şi ascunde necinstea, făceau rugăciuni lungi în faţa oamenilor şi mare paradă de evlavie. Hristos a spus că această făţărnicie le va aduce şi o mai mare condamnare. Aceeaşi mustrare cade asupra multora din zilele noastre care fac mare caz de evlavia lor. Viaţa le este întinată de egoism şi lăcomie, dar ei o ascundeau sub o haină care să dea o înfăţişare de curăţie şi, în felul acesta, pentru un timp, să înşele pe semenii lor. Dar nu pot să înşele pe Dumnezeu. El citeşte toate intenţiile inimii şi va judeca pe fiecare om după faptele sale. Hristos condamna fără cruţare abuzurile, dar avea grijă să nu micşoreze în vreun fel obligaţiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea şi folosea rău darurile văduvei. Dar în acelaşi timp, lăuda pe văduva care-şi aducea darul în tezaurul lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să lipsească pe dăruitor de binecuvântarea lui Dumnezeu Isus era în curtea unde se aflau urnele tezaurului şi urmărea pe aceia care veneau să-şi depună darurile. Mulţi dintre cei bogaţi aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ. Isus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelşugate. Deodată, faţa Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se parcă să nu fie văzută. Când cei bogaţi şi mândri treceau să-şi depună darurile ea se trăgea cu teamă înapoi ca şi când nu îndrăznea să se apropie. Şi, totuşi, ea dorea să facă ceva, cât de puţin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în comparaţie cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuţia ei. Găsind un moment potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuţi în cutie şi s-a întors în grabă. Dar atunci a surprins privirea lui Isus care se îndreptase stăruitor către ea. Mântuitorul a chemat pe ucenici la El şi i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi la urechile ei au ajuns cuvinte de laudă : " Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în visterie ". Lacrimile de bucurie i-au umplut ochii când şi-a dat seama că fapta ei a fost înţeleaptă şi apreciată. Mulţi ar fi sfătuit-o să-şi păstreze acei puţini bani; daţi în mâna preoţilor iudei bine hrăniţi, ei s-ar fi pierdut din vedere pe lângă multele şi costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Isus i-a înţeles motivul. Ea a crezut că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu şi era doritoare să facă tot ce se poate pentru a-l susţine. Ea a făcut ce a putut, şi fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor şi avea să fie bucuria ei pentru veşnicie. Inima a fost dată împreună cu darul ; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuţilor, ci după iubirea faţă de Dumnezeu şi interesul pentru lucrarea Lui care dăduseră naştere acestei fapte.

Isus a spus despre văduva săracă : " Ea a dat mai mult decât toţi ceilalţi ". Bogaţii dăduseră din prisosul lor şi mulţi făcuseră lucrul acesta pentru ca să fie văzuţi şi onoraţi de oameni. Darurile lor mari nu-i lipsiseră de confortul şi nici chiar de luxul lor ; ele nu ceruseră nici o jertfă şi nu puteau să ajungă la aceeaşi valoare cu bănuţul văduvei.

Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor faţă, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi şi le preamăreşte fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cel mai de preţ. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile şi care pentru oameni pot să apară ca fiind fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire şi credinţă este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai preţios dar. Văduva săracă a dat tot ce avea pentru a face puţinul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană ca să dea cei doi bănuţi pentru lucrarea pe care o iubea. Şi a făcut lucrul acesta cu credinţă, fiind încrezătoare că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei ce mare. Tocmai spiritul acesta neegoist şi credinţa ei copilărească au câştigat aprecierea Mântuitorului.

Printre săraci sunt mulţi care doresc să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru harul şi adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu fraţii lor mai favorizaţi la susţinerea slujirii Sale .Aceştia n-ar trebui să fie respinşi. Daţi-le prilej să depună bănuţii lor în banca cerului. Dacă sunt date cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, aceste lucruri, care după înfăţişare sunt un nimic, devin daruri consacrate, jertfe nepreţuite, pentru care Dumnezeu Se bucură şi pe care le binecuvântează. Când Isus a spus despre văduvă : "Ea a dat mai mult decât toţi", cuvintele Lui spuneau adevărul nu numai despre motivaţia dăruirii, dar şi despre rezultatele darului. Cei "doi bănuţi care fac un gologan" au adus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuţiile iudeilor bogaţi. Influenţa acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a lărgit şi s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susţinerea săracilor şi la răspândirea Evangheliei. Exemplul ei de jertfire de sine a acţionat iar şi iar asupra a mii de inimi în fiecare ţară şi în fiecare veac, a făcut apel şi la bogaţi şi la săraci, şi darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu dată asupra bănuţului văduvei a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot aşa se întâmplă cu orice dar adus şi cu orice faptă îndeplinită cu dorinţa sinceră de a contribui la slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Nici un om nu le poate măsura urmările spre bine.

Mântuitorul a mers mai departe cu denunţarea cărturarilor şi a fariseilor : "Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi : 'Dacă jură cineva pe templu nu este nimic ; dar dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui'. Nebuni si orbi !Care este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul ? 'Dacă jură cineva pe altar nu este nimic', 'dar dacă jură pe darul de pe altar , este legat de jurământul lui'. Nebuni şi orbi ! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul ?" Preoţii iudei interpretau legea lui Dumnezeu după măsurile lor strâmbe şi mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunţite în ce priveşte comparaţia vinovăţiei diferitelor păcate, trecând cu uşurinţă peste unele şi tratând altele de mai mică importanţă ca fiind de neiertat. Pentru bani , ei dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru sume mari uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În acelaşi timp, preoţii şi conducătorii aceştia pronunţau judecăţi aspre pentru greşelile de rând.

"Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici ! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege : dreptatea, mila şi credincioşia ; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute". Scopul acestor cuvinte ale Domnului Hristos nu era să condamne o datorie sfântă, ci să lupte împotriva abuzurilor. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu şi a fost observat din cele mai vechi timpuri. Avraam , părintele credincioşilor, a plătit zecime din tot ce avea. Conducătorii iudeilor recunoşteau obligaţia plătirii zecimii şi lucrul acesta era bun ; dar nu lăsau pe oameni să lucreze după propriile lor convingeri în ce priveşte îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare erau puse pentru fiecare caz. Cerinţele deveniseră atât de complicate încât era cu neputinţă ca să fie îndeplinite. Nimeni nu ştia când şi-a făcut datoria . Aşa cum îl dăduse Dumnezeu , principiul era drept şi raţional, dar preoţii şi rabinii făcuseră din el o povară obositoare.

Tot ce porunceşte Dumnezeu are o însemnătate, Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o datorie ; dar El a arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligaţii. Fariseii erau foarte scrupuloşi în zeciuirea verdeţurilor din grădină, ca de pildă izma, mărarul şi chimenul ; lucrul acesta îi costa puţin şi le dădea o reputaţie de oameni scrupuloşi şi sfinţi. În acelaşi timp, restricţiile lor fără rost apăsau pe oameni şi distrugeau respectul faţă de principiul sfânt rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de importanţă şi le îndepărtau atenţia de la adevărurile esenţiale. Lucrările mai însemnate ale legii : dreptatea, mila şi credincioşia, erau neglijate. "Pe acestea", zicea Hristos, "trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute".

Aceste legii fuseseră de asemenea răstălmăcite de rabini. În îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc şi a cărnii altor animale era oprită, deoarece putea să umple sângele cu necurăţii şi să scurteze viaţa. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricţii aşa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucrări, se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o folosesc, ca nu cumva să conţină vreo insectă cât de mică dintre acelea clasificate între animalele necurate. Isus, arătând contrastul între aceste pretenţii privind lucruri neînsemnate şi mărimea păcatelor pe care le săvârşeau, a zis către farisei : "Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !" "Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici ! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie". După cum mormântul văruit şi frumos împodobit ascunde resturile putere dinăuntru, tot astfel şi sfinţenia exterioară a preoţilor şi conducătorilor iudei ascundea nelegiuirea. Isus a continuat : "Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici ! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi : 'Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit ca ei la vărsarea sângelui proorocilor !' Prin acestea mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe profeţi." Ca să arate stima lor faţă de profeţii morţi , iudeii erau foarte zeloşi să le înfrumuseţeze mormintele, dar n-au câştigat din învăţăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările lor.

În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstiţios pentru locurile de odihnă ale morţilor, şi sume mari de bani erau risipite pentru împodobirea lor. Pentru Dumnezeu, lucrurile acestea erau o idolatrizare. În respectul lor necuvenit pentru cei morţi, oamenii arătau că nu iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi nici pe semenii lor ca pe ei înşişi. Aceeaşi idolatrie se vede pe scară întinsă şi în zilele noastre. Mulţi sunt vinovaţi de neglijarea văduvelor şi a orfanilor, a bolnavilor şi a săracilor, pentru ca să clădească monumente costisitoare pentru cei morţi. Timp, bani şi muncă sunt din belşug folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii - datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar - sunt lăsate neîmplinite.

Fariseii clădeau morminte profeţilor, le împodobeau gropile şi ziceau unul către altul : "Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit ca ei la vărsarea sângelui slujitorilor lui Dumnezeu". Dar în acelaşi timp ei plănuiau să ia viaţa Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învăţătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii faţă de puterea lui Satana de a înşela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulţi urmează calea fariseilor. Ei cinstesc pe aceia care au murit pentru credinţa lor. Se miră de orbirea iudeilor care au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învăţăturile Lui ; nicidecum nu ne-am fi făcut părtaşi la vinovăţia acelora care au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine şi umilinţă , tocmai persoanele acestea înnăbuşesc convingerile lor şi refuză să dea ascultare. În felul acesta, ei dau pe faţă acelaşi spirit ca şi fariseii pe care i-a condamnat Isus. Prea puţini îşi dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului că au lepădat pe Hristos. Din timpul când cel dintâi sânge nevinovat a fost vărsat , de când dreptul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat aceeaşi istorie, cu vinovăţie tot mai mare . În fiecare secol, profeţii şi-au înălţat glasul împotriva păcatelor împăraţilor, conducătorilor şi poporului, transmiţând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu şi ascultând de voinţa Lui cu preţul vieţii. Din generaţie în generaţie s-a îngrămădit o îngrozitoare pedeapsă pentru cei care lepădau lumina şi adevărul. Vrăjmaşii lui Hristos îşi atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul preoţilor şi conducătorilor era mai mare de cât al oricărei generaţii de mai înainte. Prin lepădarea Mântuitorului , ei se făceau răspunzători de sângele tuturor oamenilor neprihăniţi omorâţi de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple cupa nelegiuirii. Şi în curând avea să se reverse peste capetele lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta Isus i-a avertizat: "Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta".

Cărturarii şi fariseii care ascultau pe Isus ştiau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei ştiau cum fusese ucis profetul Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe buzele acestuia, o furie demonică la apucat pe regele decăzut şi , la porunca lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs chiar pe pietrele din curtea templului şi n-a putut fi şters ; a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva Israelului apostaziat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când Isus s-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin mulţime.

Privind înainte, Isus a declarat că nepocăinţa iudeilor şi intoleranţa lor faţă de servii lui Dumnezeu urmau în viitor să fie aceleaşi ca şi în trecut.

"De aceea, iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţi îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate". Profeţi şi înţelepţi plin de credinţă şi Duh Sfânt - Ştefan, Iacov şi mulţi alţii - urmau să fie condamnaţi şi ucişi. Cu mâna ridicată către cer, învăluitor în lumina dumnezeiască, Hristos a vorbit ca un judecător celor din faţa Lui. Glasul Lui, care se auzea de atâtea ori plin de bunătate şi îndemn, s-a auzit acum în mustrare aspră şi condamnare. Ascultătorii se cutremurau. Impresia făcută de cuvintele şi privirea Lui nu avea să fie ştearsă niciodată.

Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva făţărniciei şi a păcatelor grosolane, prin care oamenii îşi distrugeau sufletul, înşelau pe semeni şi dezonorau pe Dumnezeu . În raţionamente le amăgitoare şi făţarnica ale preoţilor şi conducătorilor, El a văzut lucrarea lui Satana. Felul în care a denunţat păcatul era puternic şi pătrunzător ; dar El n-a rostit nici un cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului ; dar n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel şi creştinul care trăieşte în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele însuşiri ale iubirii şi milei, va simţi o dreaptă indignare împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune şi insulte pe acela pe care-l mustră. Chiar când întâlneşte pe cei care, mânaţi de o putere inferioară, susţin minciuna, în Hristos el îşi va păstra liniştea şi stăpânirea de sine O milă dumnezeiască s-a arătat pe faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de lacrimi amare, a exclamat : "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi pe cei trimişi la tine !De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut". Aceasta este lupta dinaintea despărţirii. În plângerile lui Isus se revarsă însăşi inima lui Dumnezeu. Aceste fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a Dumnezeirii.

Fariseii şi saducheii amuţiseră şi ei, Isus a chemat pe ucenici şi S-a pregătit să părăsească templul nu ca Unul înfrânt şi silit să plece din faţa adversarilor Lui, ci cu Unul care-Şi terminase lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor.

Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele noi gânduri au prins viaţă, noi aspiraţii s-au trezit şi o nouă istorie a început. După răstignirea şi învierea lui Hristos peroanele acestea au păşit în faţă şi au împlinit misiunea încredinţată lor de Cer cu o râvnă şi o înţelepciune pe măsura măreţiei lucrării. S-a adus o solie care a mişcat inima oamenilor, spulberând vechile superstiţii care atâta vreme piperniciseră viaţa a mii de oameni. În faţa mărturiei lor , teoriile şi filozofiile oamenilor rămâneau ca nişte simple poveşti. Mari au fost rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către mulţimea aceea uimită şi îngrozită din templul de la Ierusalim.

Dar Israel ca naţiune se depărtase de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Isus a spus cu multă jale : "Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice : 'Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului !' " Până acum, El dăduse templului numele de casa Tatălui Său, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezenţa lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru slava Lui. De aici înainte , ceremoniile lui aveau să-şi piardă orice semnificaţie, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.