Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL

 

"În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi care aşteptau mişcarea apei".

Din când în când, apele scăldătorii erau agitate şi se credea că lucrul acesta era rezultatul unei puteri supranaturale şi că oricine ar fi coborât cel dintâi în apă după tulburarea apei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo dar când se tulbura apa, gloata era aşa de mare încât în goana lor călcau în picioare bărbaţi, femei şi copii mai slabi ca ei. Mulţi nu puteau să ajungă până la marginea scăldătorii. Mulţi dintre cei care ajungeau până acolo mureau alături de ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, ca bolnavii să fie apăraţi se arşiţa zilei şi de răcoarea nopţii. Unii îşi petreceau noaptea în pridvoarele acestea, şi în fiecare zi se târau până la marginea scăldătorii cu speranţa zadarnică de vindecare. Isus era din nou în Ierusalim. Mergând singur şi părând adâncit în meditaţie şi rugăciune, a ajuns la scăldătoare. A văzut pe suferinzii aceia nenorociţi aşteptând ceea ce credeau a fi singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare ca să facă bine pe toţi bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulţimile se duceau la templu să se roage şi El ştia că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecăţile iudeilor încât ar fi pus repede capăt lucrării Lui. Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Suferinţa lui era într-o oarecare măsură urmarea propriilor lui păcate şi era socotită ca o judecată de la Dumnezeu. Singur şi lipsit de prieteni, simţind că nu avea dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulţi de mizerie. Pe când se aştepta ca apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar în clipa favorabilă n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mişcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alţii, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă şi gata de ceartă. Eforturile lui stăruitoare în direcţia aceasta, grija şi continua dezamăgire făcuseră să-i piară până şi restul de puteri.

Bolnavul zăcea pe rogojina lui şi tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând şi milostiv S-a aplecat asupra lui, şi cuvintele "Vrei să te faci sănătos?" i-au atras atenţia. Nădejdea reînvie în inimă. Simţea că va fi ajutat într-un chip oarecare. Dar valul de curaj a scăzut îndată. Şi-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă şi cum avea puţină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El şi-a întors obosit privirea zicând: "Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa, şi până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea. ".

Isus nu-i ceru acestui bolnav să creadă în El; îi zise doar: Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă." Credinţa omului se prinse de cuvânt. Fiecare muşchi şi fiecare nerv vibra de viaţă nouă şi o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, şi-a supus voinţa să asculte dorinţa lui Isus şi toţi muşchii au răspuns voinţei lui. Sărind în picioare se simţea ca un om în toate puterile. Isus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască şi să piardă unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos şi, lucrând după el, a primit putere. Prin aceeaşi credinţă putem primi şi noi vindecarea spirituală. Prin păcat am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate prin noi înşine nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune şi doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnzeu. În zadar ei se luptă să o câştige. În disperare ei strigă: "O nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte". Rom. 7,24. Aceşti oameni descurajaţi, prinşi în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său, zicând cu nesupusă duioşie şi milă: "Vrei să te faci sănătos?" El îţi spune să te ridici în sănătate şi pace. Nu aşteaptă să simţi că eşti sănătos. Crede cuvântul lui şi el se va împlini. Pune voinţa ta de partea voinţei lui Hristos. Slujeşte-L, şi lucrând după cuvintele Lui, vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul cel rău şi patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări a robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să dea liberare. El va da viaţă sufletului "mort în greşeli". Efeseni 2,1. El va libera pe robul prins de slăbiciune, de nenorocire şi de lanţurile păcatului.

Paraliticul vindecat s-a plecat să-şi ia patul care era numai o rogojină şi o pânză şi, cu un sentiment de uşurare, s-a ridicat iarăşi, s-a uitat împrejur să vadă pe Liberatorul său; dar Isus se pierduse prin mulţime. Omul se temea că nu-L va recunoaşte când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât şi uşor, lăudând pe Dumnezeu şi bucurându-se de sănătatea câştigată, a întâlnit câţiva farisei şi le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea. Cu fruntea încruntată l-au întrerupt şi l-au întrebat de ce-şi ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că în ziua Domnului era interzis să duci poveri. În bucuria lui, uitase că e Sabat. Cu toate acestea nu se simţea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: "Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: 'Ridică-ţi patul şi umblă'". Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse aşa, dar n-a putut să spună. Aceşti conducători ştiau bine că numai Unul se dovedise în stare să facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Isus, ca să-L poată condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor nu călcase legea numai prin aceia că vindecase pe bolnav în Sabat, dar comisese şi sacrilegiul de a pune pe om să-şi ducă patul Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul, nici candela în zi de Sabat. Din cauza aceasta ei trebuiau să fie înlocuiţi cu persoane luate din neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, aceia care foloseau pe alţi pentru a le săvârşi erau tot aşa de vinovaţi ca şi când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei şi că alţii, fiind şi aşa fără speranţă, starea lor nu se putea face mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ţinute. Legile Lui nu aprobă restricţii necugetate s-au egoiste.

Isus a întâlnit în templu pe omul pa care-l vindecase. El venise să aduc o jertfă pentru păcat şi o jertfă de mulţumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaş. Găsindu-l printre închinători, Isus i s-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: "Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău".

Omul vindecat a fost extrem de bucuros când a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmăşia manifestată faţă de Isus, el a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea. "Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului ".

Isus a fost adus înaintea sinedriului, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat Sabatul. Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o naţiune independentă, o acuzaţie de felul acesta ar fi constituit un motiv pentru a-l omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuşi romanilor. Iudeii nu aveau putere de a condamna cu pedeapsa capitală, iar acuzaţia pe care o aduceau ei împotriva lui Isus n-ar fi avut nici o greutate în faţa tribunalului roman. Cu toate acestea ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câştiga şi la Ierusalim o influenţă asupra poporului mai mare chiar decât a lor. Mulţimea care nu se interesa de discursurile rabinilor era atrasă de învăţătura lui Hristos. Oamenii puteau să înţeleagă cuvintele Lui şi inima lor se încălzea şi era mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos, şi descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria Sa persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. El distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiţii şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăţia ei inepuizabilă. În una din cele dintâi profeţii despre Hristos stă scris: "Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo; şi de El vor asculta popoarele [sau la El se vor aduna popoarele]." Gen. 49,10. Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulţimii prefera să primească învăţăturile Lui pline de iubire şi îndurare decât ceremoniile reci pretinse de preoţi. Dacă preoţii şi rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învăţătura lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar pentru a-şi păstra propria lor putere, aceşti conducători s-au hotărât să distrugă influinţa lui Isus. Aducerea Lui în faţa sinedriului şi condamnarea oficială a învăţăturilor Lui avea să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect faţă de conducătorii lor religioşi. Oricine încerca să condamne pretenţiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă dar şi de trădare. Pe temeiul acesta rabinii sperau să dea naştere la bănuială faţă de Hristos. Ei Îl prezentau ca şi cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărţiri în popor, şi pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani. Dar planurile pe care aceşti rabini căutau aşa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al sinedriului. După insuccesul lui Satana de a birui pe Hristos în pustie, el şi-a combinat forţele pentru a i se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putinţă, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise să fac prin eforturile directe şi personale, se hotărâse să facă prin vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuţi şi a făcut planuri amănunţite de a robi şi mai departe mintea poporului iudeu ca ei să nu-L recunoască a fi Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenţii săi omeneşti din lumea religioasă, umplându-i cu propria lor ură împotriva Apărătorului adevărului. El voia să-i determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viaţa cât mai amară cu putinţă, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conductorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului.

Isus venise să: "vestească o lege mare şi minunată". El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura zice: "El nu va slăbi şi nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ". Isaia 42,21.4. El venise pentru a libera Sabatul de cerinţele împovărătoare care făcuseră din el un blestem în loc de binecuvântare.

Din motivul acesta El alese Sabatul ca în el să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-şi ducă patul. Dar acesta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă pe pământ a lui Hristos avea la bază un scop înţelept. Tot ce făcea era important atât în sine cât şi prin învăţătura pe care o dădea. Dintre nenorociţii de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea sa vindecătoare şi a poruncit omului să-şi ducă patul prin oraş pentru ca să vestească lucrarea mare săvârşită asupra lui. Lucrarea acesta a stârnit discuţii cu privire la ce anume este îngăduit să se facă în Sabat şi a dat ocazia ca el să denunţe restricţiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului şi să declare fără valoare tradiţiile lor.

Isus le-a declarat că lucrarea de a vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea privitoare la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care fără încetare se urcă la cer şi se coboară pentru a da ajutor celor suferinzi. Isus a spus: "Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez". Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta legea era corect, atunci era greşit Iehova, a cărui lucrare ajută şi ţine orice vieţuitoare din prima clipă de când au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună şi a instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să facă lucrarea Lui în răstimpuri şi să oprească mişcarea nesfârşită a Universului.

Să oprească Dumnezeu soarele de a nu mai face lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde pentru a încălzi pământul şi pentru a hrăni vegetaţia? Să oprească pe loc sistemele lumilor în ziua aceia sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească şi să nu mai ude câmpiile şi pădurile, şi să spună valurilor mării să înceteze mişcarea lor neîncetată? Grâul şi porumbul să se oprească din creştere, iar strugurii în pârg să-şi întârzie coacerea? Pomii şi florile să nu mai dea muguri şi să nu mai înflorească în Sabat?

În cazul acesta oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului, sau din binecuvântările care fac viaţa plăcută. Natura trebuie să-şi continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu şi-ar fi oprit mâna pentru o clipă, omul ar cădea şi ar muri. Şi omul are o lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieţii trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiţi, lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să ajute în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om şi faptele de milă sunt în armonie desăvârşită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu urmăreşte ca făpturile Lui să sufere nici măcar o oră, fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferinţă poate să fie îndepărtată.

Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta copiii Săi părăsesc lucrurile obişnuite, şi petrec timpul în meditaţie şi rugăciune. Ei cer mai mult îndurarea lui Dumnezeu în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenţia Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă Sabatul ca numai după aceea să îndeplinească cererile lor. Lucrarea cerului nu încetează niciodată şi nici oameni n-ar trebui să înceteze a face bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea opreşte lucrările pământeşti în ziua Domnului; munca pentru câştigarea hranei trebuie să înceteze. Nici o osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi. Ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiunii, S-a odihnit în Sabat şi l-a binecuvântat, aşa şi omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele şi să devoteze orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat.

Isus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă şi de acelaşi caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins şi mai mult. După vederile lor El nu călcase numai legea, dar zicând că Dumnezeu este "Tatăl Său Se făcuse egal cu Dumnezeu" Ioan 5,18.

Toţi iudeii numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie aşa de rău când Hristos a spus că şi El era în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă zicând că El pretinde lucrul acesta în înţelesul cel mai înalt. Aceşti adversari a lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conştiinţei lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile şi tradiţiile lor, iar acestea păreau slabe şi serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Isus din Cuvântul lui Dumnezeu şi din nesfârşita mişcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puţin să primească lumina, ar fi fost convinşi că Isus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Isus cu privire la Sabat şi au căutat să stârnească mânia contra Lui deoarece pretindea a fi egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoştea margini. De nu s-ar fi temut de popor, preoţii şi rabinii ar fi ucis pe Isus pe loc. Dar poporul ţinea la El. Mulţi recunoşteau în Isus pe prietenul care le vindecase bolile şi-i mângâiase în întristările lor, şi ei considerau ca bună vindecarea săvârşită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligaţi să-şi înfrâneze ura. Isus a respins acuzaţia de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzaţi, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voinţă şi în scop. În toate lucrările Sale de creaţie şi călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. "Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând". Preoţii şi rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu şi, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simţeau în stare să facă totul singuri şi nu-şi dădeau seama de nevoia lor după o înţelepciune mai înaltă care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinţei Tatălui şi dependent de puterea Lui. Aşa de mult se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine. El primea planurile făcute pentru El de Dumnezeu Tatăl şi în fiecare zi Dumnezeu i le desfăşura mai departe. Tot aşa ar trebui să fim şi noi dependenţi de Dumnezeu astfel încât viaţa noastră să fie o împlinire a voinţei Sale. Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrările după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemână oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea el nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un ciucure, nici o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după aceasta s-a făcut toate lucrurile. Aşa şi lui Israel, din care voia să facă locuinţa Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal cu privire la caracter. Modelul i-a fost arătat pe munte, când s-a dat legea pe Sinai şi când Domnul a trecut prin faţa lui Moise proclamând: "Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul". Exod 34,6.7.

Israel alesese căile lui proprii. El nu clădise după model. Dar Hristos, adevăratul templu pentru sălăşluirea lui Dumnezeu, Şi-a modelat fiecare amănunt al vieţii Sale pe pământ după idealul dumnezeiesc. El a zis: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi legea Ta este în fundul inimii Mele". Psalm 40,8. Tot aşa şi caracterele noastre trebuie să fie clădite ca un locaş a lui Dumnezeu prin Duhul. Efeseni 2,22. Noi trebuie să facem totul după chipul care este chiar Acela care a suferit pentru noi, şi ne-a lăsat o pildă ca să călcăm pe urmele Lui. Evrei 8,5;1 Petru 2,21.

Cuvintele lui Hristos ne învaţă să ne considerăm legaţi cu totul de Dumnezeu. Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziţia, suntem dependenţi de Dumnezeu, care ţine soarta tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat un lucru de făcut şi ne-a înzestrat cu puteri şi mijloace pentru această lucrare. Atâta vreme cât spunem voinţa noastră lui Dumnezeu şi ne încredem în tăria şi înţelepciunea Lui, vom fi călăuziţi pe căi sigure pentru a împlini partea pe care o avem în planul Lui cel mare. Dar acela care se încrede în înţelepciunea şi în puterea sa proprie se desparte de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlineşte planul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului.

Mântuitorul a zis mai departe: "Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai...După cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul, dă viaţă cui vrea". Saducheii susţineau că nu va fi înviere a corpului, dar Isus le-a spus că una din lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său e de a învia morţi, şi că El are putere de a face aceeaşi lucrare. "Vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor învia". Fariseii credeau în învierea morţilor. Hristos a declarat că şi în timpul acela, puterea care dă viaţă morţilor se află între ei şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi putere de înviere dă viaţă şi celui "mort în greşeli şi păcate". Efeseni 2,1. Duhul acela de viaţă din Hristos Isus, "puterea învierii Sale", izbăveşte pe oameni de "legea păcatului şi a morţii". Filipeni ,3,1; Romani 8,2. Stăpânirea răului este sfărâmată, iar prin credinţă sufletul este apărat de păcat. Acela care deschide inima faţă de Duhul lui Hristos devine părtaş a acelei forţe măreţe care va ridica din mormânt corpul său.

Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de nobleţe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu creatorul Universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecaţi. Nici un om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Cuvintele Lui erau clare şi înţelese, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii. "Tatăl nici nu judeca pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece întrucât este Fiu al omului.

Preoţii şi conducătorii luaseră poziţie de judecători pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El s-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredinţată lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător, atât înainte cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat şi Mântuitor. El a dat şi dă tuturor viaţă şi lumină şi după măsura de lumină dată, va fi judecat fiecare. El care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă stăruinţă căutând să-i câştige de la păcat la sfinţenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul şi Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menţinut lucrarea prin înşelăciune; dar Hristos a lucrat şi; lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge puterea. El, care S-a luptat cu amăgitorul şi care în decursul tuturor veacurilor a căutat să smulgă pe captivi din prinsoarea lui, va judeca fiecare fiinţă.

Şi Dumnezeu "I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului." Întrucât a gustat până la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înţelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în faţa ispitelor lui Satana şi se va purta cu dreptate şi milă cu fiinţele, pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său - pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.

Însă misiunea lui Hristos nu era de a judeca, ci de a salva. "Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El." Ioan 3,17. El declară deci în faţa sinedriului :"Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă". Ioan 5,24.

Cerând ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor într-o privelişte tot mai cuprinzătoare taina lucrurilor viitoare. "Vine ceasul", zise El, "când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată". Ioan 5,28.29.

Asigurarea aceasta de viaţă veşnică era aşteaptă cu mult dor de întregul Israel şi ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze la întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpăţânarea este oarbă. Isus călcase tradiţiile rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.

Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Isus în faţa sinedriului. Autorităţile religioase cele mai înalte căutau viaţa Aceluia care Se declarase ca reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în faţa unui tribunal pământesc pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat legea Sabatului. Când a arătat fără teamă misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie; dar la cuvintele Lui n-aveau ce să răspundă. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins preoţilor şi rabinilor dreptul de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretenţiile lor se întemeiau pe propria lor îngâmfare şi aroganţă. El a refuzat să Se dezvinovăţească de acuzaţiile lor s-au să le dea vreun răspuns. În loc de a scuza faptul săvârşit sau a explica cela urmărite prin el, Isus S-a ridicat împotriva mai marilor şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L leapădă pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. "Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine". Ioan 5,39.

În toate paginile, de istorie, de învăţătură, sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o concisă prefigurare a Evangheliei. Despre Hristos "toţi proorocii mărturisesc". Fapte 10,43. De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră steaua din Betleem, pe Silo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arată în fiecare jertfă. Dreptatea Lui se înalţă la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfinţilor.

Iudeii aveau în stăpânirea lor Scripturile şi gândeau că prin cunoaşterea superficială a Scripturilor aveau viaţă veşnică. Dar Isus zise: "Cuvântul lui nu rămâne în voi". Pentru că lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, îl lepădau şi în persoană. "Nu vreţi să veniţi la Mine" zice El, "ca să aveţi viaţă".

Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor despre împărăţia lui Mesia, dar făcuseră lucrul acesta nu ca o dorinţă sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să susţină speranţele lor ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească; şi pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare a fost uşor lui Satana să-i întreacă în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovadă dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.

Isus a zis: "Eu nu umblu după slava care vine de la oameni". Nici influenţa sinedriului şi nici aprobarea Lui nu erau căutate de El. El nu ar fi fost mai onorat dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar pentru binele lor, pentru binele naţiunii a căror conducători erau ei, El a dorit ca mai marii iudeilor să înţeleagă caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.

"Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi". Isus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, Împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui; şi cu toate acestea nu a fost primit de conducătorii lui Israel; Atunci când alţii urmai să vină luând înfăţişarea caracterului lui Hristos, dar mânaţi de propria lor voinţă şi căutând propria lor slavă, pe aceea urmau să-i primească. Şi pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La asemenea chemări iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să primească pe învăţătorul fals pentru că le înălţa mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Ele erau spirituale şi cereau sacrificiul eului personal; de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu cunoşteau pe Dumnezeu şi pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.

Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători religioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţiile lor?

"Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine ,pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?" Hristos era Acela care vorbise cu Israel prin Moise. Dar dacă ar fi dat ascultare glasului divin care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe cel despre care scrisese Moise. Isus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-i ia viaţa; cu toate acestea le-a dat explicaţiile lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumina. Ei au înţeles că nu aveau scuză împotriva lor faţă de Hristos, şi cu toate acestea ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea de convingere cere însoţea lucrarea Lui; dar au rezistat la chemările Lui şi s-au zăvorât în întuneric. Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Isus sau să îndepărteze respectul şi atenţia cu care îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi conducătorii simţeau o mare vină când El le făcuse cunoscut de aproape greşelile lor; dar lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâţi să-i ia viaţa. Au trimis soli prin toată ţara să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Isus ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-l supravegheze şi să raporteze ce zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.