Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC

Partea 5 - Ivirea umbrelor

De la cuvântarea despre Pâinea vieţii până la plecarea în Galilea, pentru Sărbătoarea Corturilor.

"Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.

Atunci Isus a zis celor doisprezece: 'Voi nu vreţi să vă duceţi ?' '' Ioan 6, 66-67.

Cap.40-O NOAPTE PE LAC

Şezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca un glas al lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrurile de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile a mişcat pe toţi oamenii din această mare mulţime. Toţi fuseseră părtaşi la binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie, dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea dacă nu Mesia despre care proorocise Moise? Nici o putere omenească n-ar fi putut crea din cinci pâini de orz şi din doi peştişori atâta hrană pentru a sătura mii de oameni înfometaţi. Şi au spus unul către altul: "Cu adevărat Acesta este proorocul cel aşteptat de lume".

Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere. Actul acesta suprem era asigurarea că mult aşteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creştea mereu şi mereu. Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc, o ţară în care să curgă lapte şi miere. El poate să împlinească orice dorinţă. El poate să sfărâme puterea romanilor atât de detestaţi. El poate să elibereze pe Iuda şi Ierusalimul. El poate să vindece pe soldaţii răniţi în luptă. El poate să asigura hrană pentru oşti întregi. El poate să cucerească neamuri şi să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.

In entuziasmul lor oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face nici un efort pentru a atrage atenţia sau pentru a-Şi atrage onorurile mulţimii. Aici Se deosebeşte cu totul de preoţi şi de mai mari şi ei se tem că niciodată El nu va cere să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înţeles să-L ia cu forţa şi să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulţimea, declarând că tronul lui David revine pe drept Domnului lor. Numai modestia lui Hristos, ziceau ei, Îl face să refuze o asemenea onoare, dar oamenii să-L înalţe ca Eliberator al lor, iar preoţii aroganţi şi mai mari să fie constrânşi să onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu puterea lui Dumnezeu.

Cu nerăbdare se pregătesc să-şi aducă planul la îndeplinire, dar Isus vede ce se pregăteşte şi înţelege mai bine ca ei care va fi urmarea unei asemenea mişcări. Chiar acum preoţii şi mai marii îi vânează viaţa. Îl acuză că îndepărtează oamenii de la ei. Urmarea încercării de a-L pune pe tron ar fi violenţa şi răscoala, iar lucrarea împărăţiei spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere mişcarea trebuie oprită. Chemând pe ucenici, Isus le spusese să ia corabia, să se reîntoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să dea drumul oamenilor.

Niciodată nu li se păruse o altă poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme ucenicii nădăjduiseră într-o mişcare a mulţimii care să aşeze pe Isus tron; ei nu puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească în van. Mulţimile care se adunau pentru a sărbători Paştele doreau să vadă pe noul Profet. Pentru ucenicii Săi acesta părea ocazia de aur de a pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi ambiţii, le era greu să plece de bunăvoie şi să părăsească pe Isus pe ţărmul acela pustiu. Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Isus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise faţă de ei. Ştiau că ar fi în zadar să se împotrivească mai departe şi în tăcere s-au îndreptat către lac.

Isus porunceşte acum oamenilor să se împrăştie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească. Cuvintele de laudă şi de proslăvire li s-au oprit pe buze. Paşii li se opresc în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat şi de pe faţa lor dispare bucuria şi nerăbdarea. In mulţimea aceea sunt oameni cu inteligenţă puternică şi cu voinţă tare, dar puterea împărătească a lui Isus cele câteva cuvinte liniştite ale poruncii opresc tumultul şi le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească şi fără altă întrebare se supun.

Rămas singur, "Isus S-a suit în munte la o parte ca să Se roage". Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a cerut putere pentru a descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca Satana să nu le orbească mintea şi să nu le strice judecata. Mântuitorul ştia că zilele pentru lucrarea personală pe pământ aproape se sfârşiseră şi că puţini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere şi luptă sufletească S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercaţi. Nădejdile lor multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită, urmau să fie înşelate în modul cel mai dureros şi umilitor. In locul înfăţişării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Acesta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înţelegeau lucrul acesta şi ca urmare aveau să vină peste ei ispite mari, pe care greu le puteau recunoaşte. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le lărgească puterea de înţelegere, credinţa ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Isus să vadă că părerile lor despre Împărăţia Lui erau în aşa măsură mărginite la mărirea şi onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povoară pe inimă şi Şi-a revărsat rugăciunile Sale cu strigăte dureroase şi cu lacrimi.

Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la ţărm cum le spusese Isus. Ei au aşteptat un timp, nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar văzând că se lasă întunericul "s-au suit într-o corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum". Au părăsit pe Isus cu inima nemulţumit, mai agitaţi ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră aşa de uşor la porunca Lui şi au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenţi, şi-ar fi realizat planul.

Necredinţa punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Ştiau că Isus era urât de farisei şi erau nerăbdători să-L vadă înălţat acolo unde socoteau că trebuie să fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învăţător care putea săvârşi minuni puternice şi totuşi să fie insultaţi ca nişte înşelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Trebuiau să rămână mereu socotiţi urmaşii unui profet mincinos? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata Sa identitate, ca să le facă viaţa mai puţin chinuită ? Pentru ce n-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la o moarte năpraznică ? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi înşelător, cum pretindeau fariseii.

Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că cerul se coborâse pe pământ. Amintirea zilei aceleia scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple inimile de credinţă şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns în ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: "Adunaţi ce-a rămas ca nimic să nu se piardă". Acelea fusese ceasuri şi mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori Dumnezeu face acesta atunci când oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau nici un motiv real pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.

O furtună violentă se năpustii asupra lor, iar ei erau nepregătiţi. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniştită; şi când vântul i-a lovit s-au înspăimântat. Au uitat nemulţumirea, necredinţa şi nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida, locul unde aşteptau să găsească pe Isus şi, pe vreme obişnuită, călătoria nu ar fi cerut mai mult de câteva ore, dar acum erau mânaţi din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte au muncit la vâsle. Atunci oamenii obosiţi s-au predat pierzării. În furtună şi în întuneric, marea i-a învăţat cât erau de fără putere, şi doreau prezenţa Domnului lor.

Isus nu-i uitase. Veghetorul de pe ţărm i-a văzut pe aceşti oameni loviţi de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceea aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu duioşie asupra copilaşului său, aşa veghea şi Domnul milostiv asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiţia lor nesfântă s-a stins şi în umilinţă au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns.

În clipa în care ei se credeau pierduţi, o rază de lumină le-a descoperit o fiinţă învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu ştiau că este Isus. Socoteau ca vrăjmaş pe Acela care venea să îi ajute. Groaza puse stăpânire pe ei. Mâinile care trăgeau la lopeţi cu muşchi ca de fier, slăbesc. Barca începe să joace în bătaia valurilor; toţi ochii sunt aţintiţi asupra acelei fiinţe care calcă pe valurile albe de spumă ale mării frământate.

Ei cred că este o nălucă care le prevesteşte pieirea şi încep să strige de groază. Isus înaintează ca şi când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc şi strigă, cerându-I ajutor. Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potoleşte teama: "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi ".

În clipa când ei şi-au dat seama de această minune, Petru aproape şi-a ieşit din fire de bucurie. Întrucât de abia îi venea să creadă, a strigat: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. ' Vino ', i-a zis Isus".

Privind la Isus, Petru merge cu pasul sigur, dar când, mulţumit de sine, priveşte înapoi către tovarăşii săi de barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalţă tot mai sus şi se aşează chiar între el şi Domnul, şi i se face frică. Pentru o clipă Hristos piere din ochii lui şi credinţa dispare. Începe să se scufunde. Dar în timp ce valurile urlă de moarte, Petru îşi ridică privirea de la apele înfuriate şi, aţintind-o la Isus: "Doamne, scapă-mă". Îndată Isus prinde mâna întinsă, zicând: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?" Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă împreună. Dar Petru era acum supus şi tăcut. Nu avea motive să se mândrească faţă de tovarăşii săi, deoarece prin necredinţă şi înălţare de sine fusese aproape să-şi piardă viaţa. Când şi-a întors privirea de la Isus, şi-a pierdut mersul sigur şi s-a cufundat în mijlocul valurilor.

De câte ori şi noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru. Privim la valuri în loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă, şi apele mândriei se înalţă peste sufletul nostru. Isus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. "Nu te teme de nimic", zice El, "căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău ".

Isus citise caracterul ucenicilor Săi. El ştia cât de greu avea să fie încercată credinţă lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria lui slăbiciune - să-i arate că siguranţa lui era numai în continuă dependenţă de puterea dumnezeiască. In mijlocul furtunii de ispite el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere de sine, avea să se sprijine numai pe Mântuitorul. Chiar în punctul în care Petru se socotea tare, el era slab, şi numai atunci când şi-a dat seama de slăbiciunea sa a putut înţelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Isus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.

În fiecare zi Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi. Prin împrejurările vieţii de toate zilele, El îi pregăteşte să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providenţa Lui. Felul cum ei îşi îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotăreşte biruinţa sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieţii.

Aceia care nu-şi dau seama că sunt fără încetare dependenţi de Dumnezeu, vor fi înfrânţi de ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur şi că niciodată nu ne vom clătina. Poate zicem :"Ştiu în cine am crezut; nimic nu poate să zdruncine credinţa mea în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui". Dar Satana plănuieşte să folosească trăsăturile de caracter moştenite sau cultivate şi să ne orbească ochii aşa ca să nu vedem nevoile şi defectele noastre. Numai când ne dăm seama de propria noastră slăbiciune şi privim tot timpul ţintă la Isus, putem merge în siguranţă.

După ce Isus a luat loc în barcă, vântul a încetat, "şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau". Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut şi s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii şi ceilalţi care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Isus cu inimile pline de recunoştinţă, zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu ! ''.